mă-nchipui cu tine pe vârf semeț de munte

mă-nchipui cu tine pe margine de prăpastie și
vârf semeț de munte, multpreamărețule corb
neobosit cu pasul adânc și apăsat îmi cari
acolo
sus
toate costele pe rând lângă aripa-ți ruptă nu
mă mai tem de moarte...
și iată-ne, pierim secundar în ploile de curcubeu
renaștem
pe când eu mă hrănesc din penele tale strălucite.

(ooooooo, și astăzi îmi port semnele în trup/ te regăsesc același eu/cu chip ascuns/în piatra sacră/
a unui semizeu...
și cerul îl tot simt/ se stinge/ pe sub pleoapă-mi zace și
corul nopții chiar a obosit, și...tace, tace...)

cum îmi duci tu crucea înflorită pe umeri îți
cresc smocuri proaspete de iarbă.

-la ce ți-ar folosi penele jumulite? îmi zici: lasă-te dezbrăcată de haina învechită, așează-te în uimire, sprijină-te într-un ultim jurământ, desfă-ți șireturile, te știu de mult omidă încovoiată cu ochelari imenși vezi numai porțile închise și te simt ascunsă, chircită, mult distantă, nu-mi cere să te mai urăsc în
clipele astea ca aburul aș putea să te aspir sau poate doar să te
decupez din fotografii alb-negru îngălbenite în miile de ipostaze:
-ca o umbră tremurată
-ca o mușcată în fereastră
-ca un zbor prea ruginit.

................................................................................
-hei, hei, îți strig, să nu-ți închipui c-ai să-mi scapi...
am să te înalț oricum
ca pe o stâncă dărâmată am să te car
să mi te-nchipui alăturea de mine
pe vârf semeț de munte am să închid în jurul nostru cercul și apoi
o să ne-ntoarcem în pământ doar libelulele or să ne ardă la căpătâi în chip
de lumânare.