miercuri, 26 octombrie 2011

catedrala sufletului meu

...Mă-ndrept spre tine pe cărări neumblate.
Îmi frâng hainele în povârnişul duşmănos al stâncilor de neatins.
Înalţ strigătul războinic:

-Hei, munţilor!!!
Mă dor încheieturile tocite în a voastră piatră!
Mă tulbură ochii goi ai izvoarelor din adâncul nesecat
din care se adapă, în miez de noapte
trupuri mercuriene cu picioare de foc...

Luna îşi ascunde faţa de femeie perfidă
îndărătul unui nor cernit ca o scurgere de jale...

-Aş bea apa cristalină din care s-adapă nemurirea.
Aş bea apă curată din pumnii lumii.

O avalanşă de gânduri îmi curmă dorinţele,
învăluindu-mă până în străfundul sufletului străin,
ca o catedrală părăsită...

UNIVERSUL se metamorfozează într-un uriaş hermafrodit,
îndemnându-mă să beau apa vie din căuşul palmelor sale
în care s-a născut oceanul neîmblânzit.

Mă strecor uşor, ostoindu-mi setea,
Mă las mângâiată de răcoarea valurilor înviate.

Azi, trăiesc într-un univers numai al meu...

Timpul îşi numără nepăsător nisipul,
îndesându-l cu lăcomie în gura clepsidrei nesfârşite.

Mă întreb dacă mai există undeva un ţărm...

Pescăruşi bezmetici îmi dau târcole despicând cerul
cu fâlfâitul aripilor umede ca nişte lopeţi putrezite.
Mă privesc adânc priponindu-și pleapele plumburii
în fruntea mea albastră de văzduh.

Apoi, se adună în stol ,ca într-un sfat al bâtrânilor de piatră, şoptindu-şi tainic:
-E fiica pierdută a oceanului neîmblânzit...
Speriaţi, îşi acoperă unii altora pliscurile chinuite,
ca atunci , în copilărie,
când bunicile ne pecetluiau buzele
cu palmele lor aspre mirosinde a busuioc şi tâmâie,
dacă rosteam cuvinte indecente...

-Sunt fiica regăsită a oceanului neîmblânzit?
mă întreb ca într-o rugăciune înalţată din catedrala sufletului meu.

Aştept.

Oceanul nu se încumetă să mă restituie uscatului,
mângâindu-mă în şoapte încărcate de o adâncă simţire.

-Trăiește,îmi şopteşti ca pe o resemnare.

Soarele ne trimite şăgalnic suliţe aurii,
conturându-ne chipurile îndurerate,
ca un părinte împovărat ce-şi regăseşte fiii.

Se ascunde, apoi, după un nor de zinc, șubrezit, ca o aşteptare...

Odihnindu-mă pe firul apei, în trupul de ocean, îmi scriu povestea
cu degetele înmuiate în aripa umedă a timpului
te-aștept cu florile de piatră crescute pe genele albite.

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor ...