sâmbătă, 8 octombrie 2011

dar mă întorc târziu

sunt zile în care îmi uit numele îngropat sub
aripa unei păsări de mătase și
pornesc desculță cu bătăturile crescute-n palme ca niște flori uscate
păstrând mirosuri legendare
caut
sărbătorile de primăvară ascuțite în amintirile copilărești
aud
zgomotul pașilor mărunți desenați cu firele de plumb
pe caldarâm zâmbesc atâtea chipuri șterse
și mă întreb de ce îmi strigă sufletul a sete și bălțile stătute
de ce mă fac
mereu să plâng nuferii
purtându-și paloarea pe firul șerpuit al
gândului datornic suspină roua de cristal și
mă topesc pe brațe cu boabele de lumânări cerești

dar mă întorc târziu după ce dau ocol neliniștilor
încărcate dimineața îmi surâde primindu-mi exilarea ca pe o coroană
înspinată în propria-mi luciditate
mă scufund
să îmi hrănesc pieptul cu ierburi și cu alge poate
îmi vor crește în tălpi două izvoare
la noapte o am să mă scutur de nebunie în visul tău
ca să îmi mângâi pe creștet fluturele
adormit cu cele 7 picioare
răstignite în bolta cenușie

2 comentarii:

Thoma Driza spunea...

Versuri elegante,emotionante,capabil sa-ti impulsioneze prin ritmul lor impunator.

misionara spunea...

multumesc de vizită.numai bine vă doresc

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...