sâmbătă, 31 martie 2012

se aprind felinare

stau la masă cu tăcerea
servim bucate alese
învârtim universuri cu mâna dreaptă
ce lume avangardistă populează bulevardele
aprinzând felinarele albastre dickens
încălzește mâinile celui mai singur copil din lume
îi palesc obrajii într-un veac de tăcere
ssssssssssst...
se întorc greierii de
la coasă
broboane de sudoare
caz asurzitor
peste trupul lunii
se aprind felinarele
hai remi
drumul cerului se conturează printre cedri
eu tu
eutu și femeia care tușește șoareci

nu mă crede

se deschid ferestre cu zgomot de
topoare izbite în catul ușii
îmi zvâcnește pieptul
călătorule
pasul tău mă apasă
mâinile tale îmi sorb
alunecarile
în haos
nu e nevoie de umbre sau de
jurăminte
privirile mi se întorc în punctul
în care a căzut zbătându-se în șoapte
steaua polară și
o altă pădure pictată
din trupul morții
s-a născut

căut cu degetele peste tastatură
oamenii vechi de altădată
acei oameni care m-au pierdut
noapte surâde
infatuată
își strânge faldurii la gură
peste obraz îmi trece
un duh al întunericului
amintindu-mi că mi te-am uitat
legat cu umerii răstigniți
de stâlpul porții și
corbii
ochii ți-au păscut

nu mă crede călătorule verde cu chipul cusut în cămașa de mătase
sunt slabă
în astă seară și
buzele mele de himeră albastră
îți vor dezlega
toate visele
ca la început

vineri, 30 martie 2012

degeaba te zbați moarte/femeie sau bărbat

drumurile alunecă pe lângă mine dar
mi-e tot una dacă scrâșnești dacă
îmi vorbești despre încălzirea globală
eu nu tresar nici când se topesc ghețari
aprind
flăcări în talpă
totul e ca la început
nu mai sfărâm întunericuri în degete și
ține minte prietene primăverile se odihnesc
în piețe de provincie când se despică mieii în plânset surd
e semnul că îmi ești pe aproape cuțitul se-nfige-n beregadă și
numai eu aud suspinul lor/bocet asurzit degeaba te zbați moarte
femeie sau bărbat cu pântecele dezgolit clipele tale se răstoarnă
în zgomot hodorogit creștinii se închină bat metenii plâng/izbesc
pumnii cu sânge în zidul plângerii sau în hohotul firii
îi așteaptă și astăzi acasă trunchiul răstignit

până când te vom mai răstigni doamne strigă petre
rupându-și inima din piept
sucind gâtul cocoșului trufaș care
înălțase cântecul tradării
și-a treia oară
soarele sub cer a
amorțit în gura legendară

până când te vom mai vinde doamne
întreabă iuda smulgându-și cămașa din carne
își înfoșoară mâinile murdare și peste trupul nopții a adormit

se scaldă și sfinții
în dangăt de clopot
fierarul urzește din păcatele lumii
o altă scară spre turnul lui babel cel robit
va da veste că începutul e în piatră și piatra însăși a vorbit

iona spintecă burta balenei
se îmbată-n întunericul de fapte
își taie drum cu securea prin burțile goale
se îneacă în sânge trage năvodul e zi bună astăzi și
nada lui a încolțit îmbătrânește înoată
înoată prin fotografii îngălbenite își caută locul
cu umerii străpunge cerul
cad îngeri
se topesc ghețarii
până și mâinile mele
desenează linii curbate vieților uitate
apoi cocorii au băut nesaț din
apa sfințită și-au amuțit

joi, 29 martie 2012

oraşul e pierdut

oraşul e pierdut
din volumul ,,Urme vechi,,



între linii paralele viaţa mea
curge lin cu multe somnifere
ascult am predispozitii de insomniac îmi zic
dar pentru asta nu se cutremură cerul când
înfloresc trandafirii inimilor mele le şi cresc spini
ascuţiţi colţii străbat adânc în trupul pieţei matache
îi lipsesc fondurile băneşti
îi lipsesc fonduri...
printre ruine
grinzi dărâmate
dorm oamenii străzilor ca nişte umbre alungite în uitare.

uite dom`le cum încep campaniile astea de strângere a fondurilor bisericeşti
avem deja mai mult decât ne puteam dori și ne cresc marasme în fiecare deget.

în poduri umede se îngraşă păianjenii cu barbă devorând întunericul
şi ţes
şi ţes
oraşul e deja pierdut
cumpăna fântânii bătrâne îşi întinde braţul
stingher neliniştea pluteşte prin trupurile noastre şi
ce cristalină poate fi o apă de izvor în apus
doar stafiile îşi suflă în pumnii amorţiţi.
....................................................................................
oraşul nu mai e de găsit
dincolo de întuneric
mă ciupeşte mâna morţii:
- madame, uşor, madam,nu mă mai duci, tu!
îţi trebuie uleiurile volatile,
blana asta de şoarece
nu mai e bună de nimic.
oraşul e deja pustiu
...ba e pierdut.

Laura Mihalca-expozitie de grafica de carte, 29 martie-27 aprilie 2012-Bucuresti,

Laura Mihalca-expozitie grafica de carte, 29 martie-27 aprilie 2012-Bucuresti, Galeriile Casa Arte

volume carora Laura Mihalca le-a facut grafica: Lumea din oglinda, autor Dorina Neculce, Daca as putea strabate timpul, autor Dorina Neculce si un volum de poezie al doamnei Elisabeta Iosif



Laura Mihalca - Grafica de carte de rasarit_de_zori

marți, 27 martie 2012

și o iau de la capăt

când amesteci țărâna cu fulgi de asfințit
ți se usucă mii de cristale în palme
cauți ceva uitat demult
ceva care ți se pare că a plecat
pe culmile nesfârșite și nu mai are cale de
mărăcini ca să se întoarcă întotdeauna mă îndrept
cu fața înspre răsărit într-o ultimă strigare deși
am știut de la început că nu va fi ultima

repet mersul cu capul plecat
ca un robot dezmembrat cu
mișcările ruginite
trebuie să merg mai departe îmi zic trebuie să
scot toate cuiele astea stricate din trunchiul lunii nu
o pot lăsa ca să sângereze până la sfârșit mă așez pe
lespedea de piatră și chiar mă întreb frecându-mi
fruntea ca un elev ce nu știe lecția dacă m-a
învățat cineva vreodată la școală
ce e acela un sfârșit
scotocesc printre amintirile febrile și o
...iau de la capăt gândesc gândesc ce dumnezeu
orice căpăt are un sfârșit știu asta și copiii când
le flutură crizantemele pe sub călcâie
dram de os nu le rămâne nedezlipit

trec pe lângă cimitir fluierând
am amorțit
obosesc ochii mei lunecând în luncile vesele
s-au întors cocorii draga mea ia și bea apă din pumnii de poveste asfințită
un început poate fi și-un capăt de dumbravă unde se adună în miez de noapte naiadele în dansurile lor nebune aruncându-și cămășile imaculate pe aripă de vânt...
... mă obsedează ideea asta
și îmi arunc hainele rupte spre ceruri
îmi leg rănile crude m-așez pe iarba descântată

o da ochiul inima spatele oglinda le-amestec prin roua de stele


nu râde
nu cânta
nu dansa prin naiade
încă nu am murit
las masca veche lângă râul verde

ești nebun?

ce credeai, prietene???

o iau de la capăt

01 Gabriela Rimbu - Liedul Numai cel care a iubit - P.I.Ceaikovski.mpg

luni, 26 martie 2012

ne-atinge noaptea...

aşa, ţine-te bine,
nu-mi pierde umbra.

***
venele mele umblau agale
lăsând amprente umede pe lobul urechii
mă aprindeam pe dedesubt până ce dam în clocot
pumnii mă aruncau în ricoşeu forţat spre adâncimile terestre
şi desenam linii --------linii subţiri /străvezii/ curbate/ cutremurate de
TĂCERE.
......
......
TĂCERE.
ne-atinge noaptea cu
argintul viu ce îşi caută locul
printre vise pielea mea se înmoaie
se afânează ca un descântec
îmi cresc întunericuri cu rădăcinile înfipte-n maluri
cu nările scobite
brăzdate-n tainice cuvinte.
.............
........sss..
degetul meu peste degetele tale
......t......
............t.
un veac îți cer
un singur veac
să îl îngrop în singurătate
bat crucile de lemn:
-pe-aici...nu se trece!
pe-aici (nu) se mai trece!
îngerii mei cântă. amestecă frânghii.
coboară ritmic/ sacadat/
biserica e goală.
sfinţii de aur se dezlipesc
adorm mirosuri de tămâie
în vitralii doar serafimii cu
umbrele-ncrustate-n tâmple
... se plimbă tușind ușor

peste a mea tăcere.

Radio România Cultural

Radio România Cultural

duminică, 25 martie 2012

LEGILE ÎNTREGULUI

Cele 7 legi ale Intregului
(PRELUARE DE PE BLOGUL LUI ORESTE)
http://codulluioreste.blogspot.com/
1.Legea Mentalismului: Totul este spirit, universul este mental.

2.Legea Corespontentei: Ceea ce este sus este si ceea ce este jos, Ceea ce este jos este si ceea ce este sus.

3.Legea Vibratiei: Nimic nu este in repaus, totul se misca, totul variaza.

4.Legea Polaritatii: Totul este dublu, orice lucru are doi poli, totul are doua extreme, asemanatorul si neasemanatorul au aceeasi semnificatie, polii opusi au o natura identica insa de valori diferite, extremele se ating, toate adevarurile nu sunt decat semiadevaruri, toate paradoxurile pot fi conciliate.

5.Legea Ritmului: Totul se scurge inauntru sau in afara, orice lucru are durata sa, totul evolueaza apoi degenereaza, balansul pendulei se manifesta in toate si masura oscilatiei sale la dreapta este asemanatoare cu masura osicilatiei sale la stanga, ritmul este constant.

6.Legea Cauzei si Efectului: Orice cauza are efectul sau, orice efect are o cauza, totul se intampla conform Legii, hazardul nu este decat un nume dat unei legi necunoscute, sunt numeroase planuri ale cauzalitatii insa nimic nu scapa Legii. Actiune si Reactiune.

7.Legea Genului: Este un gen in toate lucrurile, totul are principiile sale, Masculin si Feminin, genul se manifesta pe toate planurile.


Cele 12 porunci ale lui Iisus Hristos din Evanghelia Vietii Desavarsite
"1. Sa nu iei viata nici unei creaturi de dragul placerii tale, nici pentru profit, nici s-o chinui.
2. Sa nu furi bunurile nimanui, nici sa aduni pamanturi si bogatii pentru tine, mai mult decat ai nevoie si iti este de folos.
3. Sa nu mananci carne, nici sa nu bei sangele vreunei creaturi moarte, si nimic altceva care face rau sanatatii sau simturilor tale.
4. Sa nu faci casnicii necurate, in care nu exista iubire si sanatate, sa nu te pervertesti pe tine insuti sau vreo alta creatura care a fost facuta pura de catre Cel Sfant.
5. Sa nu depui marturie mincinoasa impotriva nimanui, nici sa inseli cu buna stiinta pe nimeni, printr-o minciuna pentru a-i face rau.
6. Sa nu faci altora ceea ce tu nu vrei ca altii sa iti faca.
7. Sa te inchini unului etern, Lui Dumnezeu Tatal din Cer, din Care sunt toate lucrurile si sa adori Fiinta Sa Sfanta.
8. Sa-ti respecti parintii pe pamant, care au grija de tine si pe toti invatatorii dreptatii.
9. Sa ingrijesti si sa protejezi pe cei slabi si sa iei apararea celor care sunt oprimati si tuturor creaturilor care sufera raul.
10. Sa muncesti cu mainile tale lucrurile care sunt bune si potrivite pentru tine; asa incat sa mananci fructele pamantului si sa traiesti viata lunga pe pamant.
11. Sa te purifici zilnic si sa te odihnesti a saptea zi de la munca, pastrand sfinte sarbatorile lui Dumnezeu.
12. Sa faci altora binele pe care tu ai vrea ca altii sa ti-l faca tie"



Ex Deo nascimur.
In Jesu morimur.
Per Spiritum Sanctum reviviscimus

Manifest pentru ratiunea binelui

Suntem o trinitate.Generam realitati in planurile mentale, afective si concrete. Gandul precede actiunea, iar mintea este ubicua putand “calatori” oriunde doreste. Dumnezeu, mai inainte de toate si-a gandit Creatia si este prezent ca eon in toata textura Universului, fiind Suflul Vital a tot ce exista in Potential si se exprima in Dinamica. Suntem facuti dupa Chipul si Asemanarea Elohimilor (cele sapte naturi distincte ale Sublimului Arhitect al tuturor lumilor.) Si esenta noastra enrgetica este structrata pe sapte niveluri guvernate de chakre si de dimensiunile cerebrale. Suntem, totodata si intr-o permanenta conexiune cu cele sapte planete majore ale galaxiei. Intelegem de aici, ca dimensiunea Fiintei noastre are “acoperire cosmica” si ca noi generam realitati multidemnsionale in functie de optiunile noastre guvernate de catre Liberul Arbitru. Astfel in planul constientei, prin intermediul celor cinci simturi (vaz, auz, miros, gust, pipait) ne configuram conventia concretului, a universului tridimensional (lungime, latime si inaltime/adancime). Insa putem accesa “universul mare”, unde conventia spatio-temporala dispare prin intermediul facultatilor noastre inalte: intuitia si imaginatia. Schema lui Jung ne poate ajuta sa intelegem mai bine:
Constient (beta: 12-16 hz) – dimensiunea starii de veghe si a vibratiei de zi cu zi – universul material concret. Subconstient (alfa: 8-12 hz) – starea de relaxare, meditatie, calatorie mentala – functia ochilor fizici este preluata de cel de-al treilea ochi (ajna chakra) sau glanda pineala. Inconstientul individual ( theta: 4-8 hz, invizibilul mic)- starea somnului cu vise. Inconstientul arhetipal (delta: 0,5 -4 hz, invizibilul mare)- starea somnului profund, fara vise. Observam, asadar ca realitatea se difuzeaza in mai multe planuri/dimensiuni si ca evolutia constiintei nu este liniara ci spiralata, mai degraba circulara decat rectilinie. Pornind de la aceste simple constatari putem intelege rolul nostru creativ in constructia biunivoca (vizibil-invizibil) a universului. In concret vedem efectele dar nu si cauzele. In abstract intelegem cauzele dar nu vedem efectele… Daca intelegem bine si karma (care este dimensiunea sufletului individual populata cu toate emisiile mentale, verbale si faptice) ne eliberam de temerile superstitioase si acceptam adevarul atat de simplu exprimat: “Dupa fapta, si rasplata”! Ne generam singuri, in timpul experientelor noastre duble (din viata intrupata si din viata energetica) destinul. “Cine ucide cu sabia, de sabie va fi ucis!” tocmai pentru a inchide cercul unei experiente intregi. Daca am trait experienta ucigasului, nu vom putea desavarsi conceptul crimei fara sa fi trecut si prin postura victimei. De aceea intelepciunea populara a nascut proverbul: “Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face!”! Indemnul tuturor sfintilor si al prorocilor, toate marile invataturi religioase, precum si caile maestrilor spirituali converg intr-o singura invitatie: “Cunoaste-te pe tine insuti ca sa intelegi pe deplin Universul”! Din aceasta perspectiva: trecutul genereaza prezentul, iar acesta este consecinta directa a viitorului. Nu exista fatalitate! Suntem singurii responsabili pentru tot ceea ce ni se intampla, caci generam realitati in permanenta prin gand-rostire si actiune (Logosul). Gandind Intelpt , graind Frumos si actionand Drept construim o lume mai buna! Sa nu uitam ca “cine se aseamana se aduna!”

tu doar înalță-Te...

(zboară dragul meu
zboară sau măcar pozează alb/negru
pădurilor de cedrii)



știrile astea sumBre
despre cât s-a scumpit benzina
îmi dau o senzație de zbor
cu aripile dislocate
te privesc printre nourii groși cenușii
te decupez din profilul grecesc
accentuându-ți trasăturile din piatră
o să trimit ziarelor îngălbenite
ultima știre
despre mâinile tale care au frânt
sărutul în infinituri făcând cerul să picure sânge
ploaie de foi trandafirii uscate
cobor în ani și
râul leșios miroase a plămâni vestejiți de umezeala ce mă înconjoară
păianjenul îmi țese pânza
albă
imaculată
stau cu umerii plecați
din buzunare îmi cresc fluturi
pe care buburuzele-i dresează
cum să zboare fără de aripi
prin straturi de lumină
TU
doar înalță-te
Eu am să-ți dau
PUTERE

(po)Veste cu stele căzătoare

nu mai există flori
în fereastra bătrânei de la trei
domnește liniștea
fugară
mintea mea se tulbură
ieri-purta baticul
cel galben
îi înfășoară visele
ca într-un joc de-a „baba-oarba”
bătrânul lui hemingway clocotește în vis
cioplind o stea

ce explozie stelară
mă mir copilărindu-mi umbra
deasupra lumiii
înfloresc vișinii și
clipele mi se prefac în stele
neînfricatele mele stele căzătoare

tablou cu singurătățile mele

(ssssssssst!...
taci!
bea!
e setea de oaemni...)

dorm singurătățile mele răvășite
cu fețe cristaline ca
niște stalactite scăldate în
râuri de oamenii orbesc
dimineți de prea multă lumină
în lumină
copacii se desfrunzesc
alb/albaștri/aurii/
alb/albaștri/aurii notez gânduri
pe ramuri
în ferestre mușcatele pulsează ca
niște inimi rănite
pâlcuri de îngeri se desprind
adorm pe pământuri cu
aripi fierbinți
sting focul
în vatră cotrobăi prin jar să
îmi amintesc prezența ta

eu sunt tot aici
deși tu le poți spune că
sunt departe
foarte departe
acolo unde încărunțesc zăpezile
și căprioare/ademenite în oglinzi/
își pierd gleznele
pe rând...

sssst!...
taci!...
bea!

Magda Isanos, nascuta in Iasi-17 aprilie 1916

MAGDA ISANOS: POEZII

-"Veac de sânge"
-"Astept anul unu"
-"Pentru pace mã rog..."
-"Pomii cei tineri"
-"Vis vegetal"
-"Calul de la birja de noapte"
-"De-am fi împãrtit pe dreptate"
-"Doamne, n-am isprãvit"
-"Moartea prorocitei"
-"Zâne de rouã"
-"Macii"
-"Dimineata"
-"Zeii"
-"În crâng"
-"În pãdure"
-"Primãvara"
-"Flori"
-"Auz"
-"Echinox"
-"Cavalerul"
-"Întelepciune"
-"La marginea cimitirului"
-"Capricii"
-"Logodnã"
-"Cântecul desertãciunii"

VEAC DE SÂNGE

Veac de sânge si zgurã,
vâlvâtaie de urã...
Minciuna-i stãpânã,
urlã urât si ne-ngânã.

Nu mã tem
sã strig si sã chem,
în numele vietii,
în numele diminetii
ce va sã vinã,
din ruinã,
ca o nouã religie, caldã luminã...
Striga-n câmpii Dumnezeu:
"Cain, ce-ai fãcut cu fratele tãu?"
Si spicele de grâu se plecau
si murmurau:
"L-am vãzut, l-am vãzut
pe Abel, în tãrânã cãzut..."

"Revista literarã", nr.7, 30 martie 1947



ASTEPT ANUL UNU

Astept anul unu.
Anul pãcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dãrâmate.
Inima mea de pe-acuma murmurã: "Frate,
iartã-mã pentru urile strãmosesti
si-n numele suferintelor omenesti,
dã-mi mâna."
Si eu am muscat tãrâna
si-am plâns.
Cei scumpi erau morti si focul cãminului stâns,
în patria incendiatã.
Sângele lumina, aurorã ciudatã.
Zare dupã zare cãdea,
înainte si-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri si munti.
Si nimeni nu era mai mare ca marii
soldati anonimi.
Înfricosate, cenusii multimi
din calea noastrã se trãgeau ca apa.
Obuzele ucideau si sãpau totodatã groapa
copilului nevârstnic si mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpii pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punti aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasãre imaculatã.
Miliardarul îsi fuma havana:
"O, lume minunat asezatã!..."
(Viermele îngrãsându-se-n rana
vesnic însângeratei omeniri...)

Frate, sã nu mai avem amintiri
si visuri sovine.
Tu fãuresti unelte ca si mine.
Lucrezi pãmântul. Poate scrii cãrti.
Sunt vetre sãrace si-n alte pãrti
de lume, si eu te cunosc dupã fatã
cã-n fiecare zi te scoli dimineatã,
si seara te culci târziu.

Dã-mi mâna, sã dãrâmãm abatoarele
istoriei. Iesi din sicriu
si priveste: rãsare soarele....

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



PENTRU PACE MÃ ROG...

Pentru pace mã rog, pentru lucruri uitate
si pentru oameni din singurãtate.
Un cerc vrãjit se-nchide în jurul lor.
Si fruntea îngheatã, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.

Mã mai rog pentru sângele plin
de întuneric si spaimã, sânge strãin,
nicicând sã nu fie vãrsat pe pãmânt,
unde mortii aproape ca florile sînt.

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



POMII CEI TINERI

Pomii cei tineri, în dimineata de marte,
unii lângã altii au stat sã se roage -
fruntile lor strãluceau inspirate deasupra
pãmântului încã-n zãpezi.

Si-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale cãror umbre nu se nãscuserã,
cântau un imn pentru viatã,
ca niste oameni goi si frumosi ei cântau:

"Soare de-aramã, zeu popular printre plante,
priveste oastea noastrã-ndrãzneatã;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
cã viitoarele fructe acolo vor sta...

Noi nu ne-nchinãm de fel si nu plângem
ci pregãtim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
si pregãtim o orgã de brazi pentru vânturi,
soare de-aramã, zeu totdeauna rotund...

Ni s-a povestit despre tine-n pãmânt,
când nu cunosteam dimensiunile cerului;
ni s-a povestit despre tine-n leagãnul cald.
Semintele-n somn visau cã existã colori,
rosu, albastru si gri, minunate colori.
Tu, peste fruntile noastre, soare, cobori.
Si noi vom da fructe, si noi vom fi hore de flori.
Gloria noastrã toatã-n vârf se presimte..."

Si-un curcubeu pe deasupra tulpinilor strimte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineata de marte...

Din volumul "Poezii", 1943



VIS VEGETAL

Vreau, suflete, sã mã dezbar de tine
si sã trãiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale,
o viatã fãrã rãu si fãrã bine.
Departe, -ntr-o pãdure de la munte,
când pãsãrile toate-or face haz,
sã mã trezesc cu soarele pe frunte
si lacrimile cerului pe obraz.
Si despletita ploaie sã mã spele
de pulberea durerii de demult,
din care rãdãcinile mi-am smult,
iar noptile sã-mi dea cercei de stele.
Luna cea plinã vreau s-o cumpãnesc
miratã-n lantul crengii ca pe-un cuib.
De raze si de sevã sã mã-mbuib,
ca tot deasupra altora sã cresc.
Atunci mi-oi face ferecate strune
din ramurile mele si-am sã cânt
doar bucuria fragedã cã sînt;
pãdurea-n jurul meu o sã s-adune.

"Însemnãri iesene", nr.9, 1937



CALUL DE LA BIRJA DE NOAPTE

Parcã s-ar fi-nchegat din ceatã: sade
bãtrâna birjã-n garã si se-aud
locomotive triste-n aer ud -
în care-asteaptã ploaia si nu cade;
si se gândeste calul fãrã vlagã
la biciul ce-l pândeste si la drum,
la umezeala grajdului si cum
e hamul greu si nu i-l mai dezleagã.
Iar buza lui bãtrânã se-nfioarã
de-o suferintã fãrã rãzvrãtire,
simtind aroma fragedelor fire
de iarbã, ce rãsar pe câmp afarã;
si, pirotind, urechea-si atinteste,
s-audã glasul aspru care-i cere
mereu sã-si miste trupu-ntr-o durere,
ce, ca si drumul, nu se mai sfârseste.
O vreme-avu pe-alãturea tovarãs,
si boturile când li s-atingeau,
povara mult mai lesne-o dovedeau,
dar a cãzut prietenul - si iarãsi
stã calul si nu poate sã priceapã
întunecoasa lege care-l mânã
prin nopti mucegãite si prin apã.
Si-n sinea lui se roagã sã rãmânã,
cum a rãmas si celãlalt, pe paie,
nesimtitor la bici si-njurãturã.

Fierbinte fulger gândurile-i taie,
si-adânc simtind încã-o înjurãturã,
porneste, -n spate rotile s-aud,
ca ieri, ca-ntotdeauna, si departe
locomotive, -n aerul cel ud,
ca strigãte de dincolo de moarte.

"Însemnãri iesene", nr.7, 1937



DE-AM FI ÎMPÃRTIT PE DREPTATE

La trecãtorile muntilor
gem cu tâmpla pe stâncã.
Si-as fi vrut sã te mai laud încã,
luminatã culme a muntilor.

De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-as muri asa tânãrã.

Puteam încã mult sã mã bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam sã mai cânt încã mult
cu tâmpla pe orga pãdurilor.

Mai erau atâtea grãdini de cules...
As fi împodobit pân' la fund
blidul acesta rotund,
cu nãframe si mere.

De-am fi împãrtit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani multi as mai fi secerat
strãlucirea câmpiilor.

Prietene, adã-mi spice de grâu,
sus, pe culmile muntilor,
lângã ceruri si vânturi,
lângã focul tãcut al pãstorilor...

Viatã, pentru unii ai fost
masã pururi întinsã,
pentru mine - ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ti cumpene;
si totusi, plecând, te salut regretându-te.

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



DOAMNE, N-AM ISPRÃVIT!

Doamne, n-am isprãvit
cântecul pe care mi l-ai soptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheatã si parã
în orice sarã.

Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi atin si mã opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudã si naivã mirare.

Oamenilor voiam sã le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pãsune, livadã si cer.
Tuturor acelora care nu mã cer
si nu mã cunosc, am vrut sã le fiu
o candelã pentru mai târziu.

Cãutam în iarbã si-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mã uitam în fântânã si-n iaz,
si-ascultam - îndelung - sub brazi...

Atunci au venit îngerii si m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fã sã zboare
cântecele mele nerãbdãtoare.

Din volumul "Tara luminii", 1946



MOARTEA PROROCITEI

V-am lãsat vâslind cu apele
si cu soarele,
si v-am gãsit ucisi cu sapele
si cu topoarele.

V-am lãsat vouã si vouã
grãdina asta cu rodii si rouã,
ca s-o culegeti si s-o cositi -
si frati sã fiti!

Dar abia am închis usa,
si mi-ati si mãturat cenusa.
Abia coboram pragul,
si mi-ati si rupt cartea si steagul.
Si încã mai eram prin ogradã,
când unul a iesit sã vadã
dacã nu cumva mã întorn.
Altul privea cerul prin horn
si prin spatii zãrea,
pe punti de argint, glezna mea.

M-as întoarce acasã pe drumul vaselor,
urmãritã de vânãtoarea cicloanelor,
dar mã apasã putreda Mare-a Sargaselor,
mã apasã greul zid al oceanelor.

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



ZÂNE DE ROUÃ

Zâne de rouã,
mã rog vouã,
sã mã primiti
în pajistea unde dormiti.
Drept lumânare,
as vrea o floare.
Drept rugãciuni si tropare,
vântul sã batã, iarba s-aplece mai tare.

Voi, zâne bune,
zvârliti-mi un brâu,
sã se facã râu
si sã sune.

Apoi, sub torentul spumos,
îngropati-mã jos,
s-aud prin piatrã,
ca si cum as sta lângã vatrã,
povestile-acestui tinut luminos...

Asa mã rog vouã,
zâne de rouã,
sã mã dezmierde
si-n moarte
zarea pãmântului verde.

Din volumul "Tara luminii", 1946



MACII

Ardeau ca niste facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înãltau râzând zglobii
obrazul rosu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rãtãcit în seara blândã,
umplându-mi bratele de floare
învãpãiatã si plãpândã.

Si m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rãmânea,
atât de singur si pustiu,
în urma mea.

Dar când acasã-am încercat
sã-i strâng înttr-un aprins buchet,
toti macii mei s-au scuturat
ca niste lacrimi pe parchet.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



DIMINEATA

Vreau sã descopãr lumea, niciodatã
n-am crezut, cum spun poetii, cã-i frumoasã.
Însã astãzi, cu luminã pieptãnatã,
dimineata mi-a intrat în casã.

Fumegam de somn, când am simtit
pasii cuiva lângã perete -
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.

Cu picioarele goale ea pãsea,
în oglindã rãsuna cristalul,
dimineata strãmutase balul
fetelor-lumini în casa mea.

Si privind, eu mã gândeam: e bine
sã fii tânãr când afarã-i soare.
Zi frumoasã, îti voi pune legãtoare
dupã gât si-o sã te iau cu mine.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ZEII

Iesind din pãmânt,
zeii cu crestetul sfânt
semãnau a pomi si tufise.
Luna cu raze furise
lumina coroanele lor -
de laur si mirt mirositor.

Unde puneau piciorul sau mâna
înflorea îndatã tãrâna,
si chiar în cer se fãcurã poiene
de stele clipind alene.

Apoi cântece s-auzirã,
de cimpoi si de lirã,
si multe glasuri subpãmântene.

Aurul spunea vorbe viclene:
"Sunt ascuns si totusi lucesc."
"Sunt marmora din care templele cresc."
"Sunt piatra pretioasã, safirul."
"Sângele mi-i ca trandafirul."

Zeii stãteau pe pietre asezati,
luminosi - în afarã - si-ngândurati,
pânã ce florile-ncepurã zglobii
melodii.

Clopotei erau, clopotei -
la un loc câte cinci, câte trei.
Si rãcoros sunau albastrele,
cãrora le rãspundeau astrele,
cald, ca-ntr-o gusã de turturicã,
floarea rosie cânta - si fricã
rãspândeau mortuarii crini,
de lunã plini.

Geniile venirã
din scorburi, în sunet de lirã.
Sãreau, jumãtate oameni, jumãtate fiare,
centauri, zâne si vrãjitoare.
................................................
Era plinã grãdina.
Cu fiecare zeu crestea lumina.
"Se face primãvarã, zise-un arbust,
mugurii mei s-au umplut de must."
"Si noi, vorbirã broastele testoase,
simtim pãmântul bine cum miroase."

Si nu stiu cine râse cristalin.
Cu totii ciocnirã si bãurã vin,
sau poate numai luminã de lunã,
care ameteste si-mbunã
la fel oamenii si stafiile...
"Înfloreascã viile..."
strigã zeul mic cât un ciot.
Doamne, se face ziuã de tot...

Si pãmântul sorbea încet
visul acesta de bãtrân poet,
întâi picioarele întraripate
ale zeilor care ocroteau o cetate,
apoi coapsele, umerii lini,
mânile purtând lalele si crini,

si-n fine crestetul lor luminos.
Câteva ramuri vãzui pe jos.
O broascã si-o aripã de corb -
însã soarele-n cer era orb.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ÎN CRÂNG

În crângul plin de-a primãverii udã
podoabã verde si luminã crudã,
m-am dus sã vãd sopârle si gândaci
si sã vorbesc cu tinerii copaci.

Lira mi-am prins-o-n ramul înflorit
al mãciesului ce-am întâlnit.
Bondari de aur s-au suit pe strune
si paseri începurã sã s-adune.

Hulubi sãlbateci se roteau pe sus.
"Surorile mele, le-am spus,
nu vã temeti, nu-i lat, nici capcanã;
e-o scorniturã-omeneascã si vanã..."

Atunci pitulicile se bucurarã.
"Vrei sã-ti cântãm eterna primãvarã?"
"Vreau, paseri bune,
care n-aveti brate, nici strune."

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ÎN PÃDURE

Primãvara-n pãdure vãzui
cum trecea Dumnezeu cu cetele lui,
si-aprindea în fiecare mugur un fir
de luminã, ca un safir.

Plecarea sevelor murmurãtoare
si-ntâlnirea lor cu puterea din soare;
într-o dimineatã, dupã zãpadã,
fiecare frunzã-ncepea sã vadã.

Apoi orice lucru pãrea
plin de rouã si sãrutat de stea,
în noaptea care ne tinea ca pe toate
plantele nenflorite, neclãtinate.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



PRIMÃVARA

Frumosii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muschi si zãpezi au crescut.
Însã crengi noaptea-n cer se desfac.

Apoi deodatã zãrile-nfloresc
si clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel si rotund
hulubii albi si rosii se rotesc.

Tu, feciorelnicã lume, bunã-vestire
de undeva din pãmânt suie spre tine;
soarele-i ca un inel subtire.
Sunã-n salcâmul pustiu verile pline.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



FLORI

Vijelioase flori, din pãmânt aburind,
ca niste strigãte cresc, saltã zâmbind.
Care e vrerea lor gingasã-n vreme?
Noaptea-n grãdinile mari nu se vor teme?

Însã-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu sade deschis...
Haina lui mirosind a ierburi si cer -
fãrã sã stie orasul de piatrã si fer.

Mânile micilor flori intrã-n pãmânt,
mortii când le sãrutã stiu dacã-i vânt,
si de pe dânsele sorb ploaia si vestile.
Astfel, în flori îsi deschid mortii ferestile...

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



AUZ

Cãzând din nori,
ploile capãtã crengi si flori.
Aud si vizuinile si-aripa
care bate deasupra mea clipa.

Piticii care bat pe sub pãmânt,
cãutând vâna de aur, râul sfânt,
ochii diamantului nesãgetat
si degetul unui urs împãrat.

Toate le-aud,
si-auzul încã mi-i crud.
Clopotul sângelui molatec, rotund
tine vestile care nu mai pãtrund.

Tine vestile de la stea,
sã n-ajungã în inima mea.
Tine vestile de la serpii de casã,
si-n amiaza cuprinsã mã lasã
sã cad si s-adorm profund,
clopotul sângelui molatec, rotund.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ECHINOX

Acum cea mai înaltã zi
a echinoxului se trezi.
Aur era si miere-n toate cele;
pe fundul florilor grele
adormeau bondarii, albinele,
arborii îsi uitau rãdãcinile,
clãtinându-se-n ceru-nsorit
si-n apele c-un suflet linistit.

Nu se ridica dimineata din vãi
ceata primãverii dintãi.
Lumina biruise-n mii de feluri;
în spic, în maci si-n bobul de nectar
erau atinse minunate teluri,
si umbra nu cãdea pe minutar.

Câteodatã, paseri obosite
de-o lungã zi
adormeau printre frunze-aurite.
Puteam auzi
clopote de la mari depãrtãri...
Albastre flori si proaspete mirãri
nu mai cresteau în lume nicãieri.

În lac, fugeau undele circulare,
zburau pãpãdii usoare -
si totul cunostea acuma cea
mai naltã culme pân-a nu cãdea
spre toamnã si-amurgire...

S-alegeau semintele sub coaja subtire
si încã verde-a fructelor. Apoi
despletitele ploi
strãbãteau tinutul dansând
în sunetul tobelor si timbalelor;
era vremea taclalelor
lângã vetrele bine-aburind...

Ci pururi înãuntrul nostru trãiau
zilele-acelea de varã; sunau
clopotele, lumina, mierea si aurul.
Sfântul Gheorghe ucide în icoanã balaurul,
si noi ne gândeam:
iarna la fel va fi ucisã. Beam
vinul plin de soare si închinam
pentru morti, pentru Lari si Mani.
Cel putin de n-ar trece pe râu-nghetat dusmani,
de-ar ploua la vreme...
Si-ascultam cum geme
furtuna!
Femeile se ridicau-atunci câte una
si stingeau lumânãrile.
Doamne, fii în inimile noastre
si la toate intrãrile.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



CAVALERUL

Ploaia de primãvarã singurã,
cu sulitã si cu chivãrã,
a trecut prin pãdure la pas,
pe calul ei verde.

În glumã-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
si, atingându-i haina si pãrul,
înflorea mãciesul si mãrul.

Cu platosã strãlucind si cu pene
deasupra coifului sãu, alene,
cumpãnindu-se si visând rãzboaie,
trecea tânãra ploaie.

Gorunii spuneau: "Fãt-Frumos,
dã-te de pe calul tãu jos.
Aici doarme pajura si balaurul,
strãlucind la soare ca aurul."

Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casã
iarba cum creste grasã.

Se fãcea senin, mai senin.
Cavalerul pãlea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fata.
Îl fura soarele, ceata.

Calul cãdea în genunchi si cãdea
sulita, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ÎNTELEPCIUNE

Întelepciune este sã respiri
usor, si dupã lacrimi sã zâmbesti,
petalele ce cad din trandafiri
si nu s-aud când mor, sã le iubesti.

Priveste pomii drepti din bãtãturã -
ei catã totdeauna cãtre cer,
si-n ruga lor cea verde parcã cer
mai multã ploaie, mai putinã urã.

Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor sã cazi,
stãpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



LA MARGINEA CIMITIRULUI

Este la marginea cimitirului,
lângã bunic, un loc prea potrivit,
sã-mi uit de toate si sã-i tin si lui
când noaptea-i lungã, iarna, de urât.

Mi-ar fi-n pãmântul cald asa de bine
si trupu-n iarbã bunã mi-as preface,
sã-l pascã vite pripãsite si sãrace,
ce-or cere si-o-ndurare pentru mine,

la marea judecatã. Voi uita
ce-am fost, si-mprãstiatã-n forme noi
voi pierde pânã si-amintirea ta...
Legându-mi ochii prãbusiti si goi

cu vesnicia, mã voi odihni.
Si puf de pãpãdii m-a tãmâia
nici nu m-oi bucura, nici m-oi mâhni
cã-i neagrã tãrna de deasupra mea.

Dar ploile cu-ncetul m-or pãtrunde -
pãcatele sã-mi spele de pe oase -
si-asemeni rãdãcinii ce s-ascunde,
eu presimti-voi zilele frumoase

si-oi scoate-n chip de floare, din pãmânt,
obrazul tineretii de-altãdatã,
sã-l ardã soare si sã-l batã vânt,
voioasã sã si-l prindã-n pãr o fatã!

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



CAPRICII

S-apleacã primãvara pe feresti,
cu pãrul tot numai zulufi de soare,
asa cum stai în umbrã si zâmbesti,
o fi crezut cã gura ta-i o floare.

Simti rãsuflarea ei cu iz de ploi
si iarbã crudã scânteind sub coasã?
Sã nu te misti. Poate cã intrã-n casã.
Vom prinde-o, sã rãmânã printre noi.

Ba nu, cã - cine stie - esti în stare
mai mult decât pe mine s-o iubesti;
si-apoi îmi face rãu atâta soare.
Fii bun si lasã storul la feresti.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



LOGODNÃ

Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneti-mi rochii albastre, flori.
N-auziti pasii biruitori?

Unde-i inelul scump, dãruit?
Luna nu vreau sã-l zãreascã.
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.

Fragedã, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pãmânt
si-ai cerului zei o mie.

Creanga belsugului, necontenit
scuturatã de noi, sã rodeascã,
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



CÂNTECUL DESERTÃCIUNII

Îmi risipesc ca o miliardarã
comoara mea de zâmbete si versuri,
si-n toate aflu proaspete-ntelesuri,
cum aflã flori o zi de primãvarã.

Asemenea fãrâmelor de stele
în august, eu alunec cãtre moarte,
de care numai clipa mã desparte,
si scrumu-i taina strãlucirii mele.

De la un loc cu pulberea si iarba
am legãnat sub soare câte-un vis
si tânãrã si mândrã l-am si scris,
ca vremea sã-si împidece-n el graba.

Eu voi trãi putin, însã prea mult
când cuget cât cules-am din durere,
si-adesea-mi par si mie cã-s pãrere,
si nu mã cred, cu toate cã m-ascult.

M-am copt asemeni spicelor si-astept
sã vie secerisul si sã cad
într-un hambar de scândurã de brad,
în care stai cu mâinile pe piept.

Si, iatã, de nimica rãu nu-mi pare,
la gândul cã m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea câtã mi-a rãmas
necheltuitã-n suflet, si de soare.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996

CREIONÃRI

Orã lungã plictisitoare - de sfârsit de trimestru: se scot mediile, se corecteazã insuficientele. Între cei patru pereti albi, în bãncile mai negre ca oricând, spinãrile aplecate exprimã plictiseala, iar ochii ascund sub pleoape preocupãri strãine de orã. Din când în când, prin telegrafia fãrã fir, media scoasã în catalog e transmisã celei cu pricina; o clipã de susotealã, de oftat usurãtor si iarãsi tãcere.
- Ei, ia sã vedem, ce-i cu Besapara?
Marusea nu stie ce-i cu Besapara si face o mutrã de soricel necãjit. Se ridicã cineva din "bancã" si, cu o voce usor rãgusitã, explicã chestia Besaparei, firul se leagã si Marusea continuã... Fãrã voia mea mã gândesc la o zi luminoasã de varã, la o plajã însoritã, unde sã nu vorbeascã decât marea cu stâncile si pescãrusii cu valurile. Scutur capul si mã întorc la istorie; de altfel s-a pus o chestiune interesantã: "Boierimea în timpul lui Alexandru Lãpusneanu".
Lida a început s-o ocãrascã pe biata boierime, cã era trãdãtoare, lingusitoare, crudã - doamna aprobã. E un moment de însufletire, fetele ridicã mâna. Pe fereastrã nu se vãd decât vârfurile de tus negru ale copacilor desenându-se pe fondul cenusiu al cerului.
Dintr-o datã strãbate un suier lung si nostalgic - un tren pleacã din gara de alãturi, fumul locomotivei lasã clãbuci în urmã. Miscare prin clasã, toate capetele se întorc spre ferestre... În ochii obositi de rândurile cãrtilor si de veghe, trece ca-ntr-o strãfulgerare imaginea dragã a casei... Cineva din fund a oftat...

("Ghiocei", an I, nr.2, aprilie 1934)



INSEPARABILELE

Nu stiu dacã în clasele mici, Lenuta si Sanda erau prietene, ceea ce pot spune, e cã în anul acesta se-mpãcau foarte bine - la cataramã - cum ziceau fetele; dacã într-un capãt de coridor vedeai chipul oaches si zâmbitor al Sandei, chiar dacã printr-o anomalie a vãzului n-ai fi observat-o pe Lena, puteai fi sigurã cã dânsa e acolo la bratul prietenii ei; dacã una apãrea pe usa clasei cu bereta pe-un ochi si cu fularul în vânt, îndatã te asteptai sã se mai deschidã o datã usa, ca sã-i facã loc si celeilalte; dacã plecau undeva, plecau împreunã, dacã li se întâmpla ceva, li se întâmpla la amândouã (asta ca urmare fireascã a inseparabilitãtii lor). Denumirea de inseparabilele li se dãduse mai în urmã, era un fel de supraporeclã comunã, de fapt însã ele-si aveau câte o poreclã aparte binecunoscutã si întru totul motivatã. Sanda cea oachesã si nãzbâtioasã, fu numitã Titu Maiorescu, nume grav, plin de seriozitate si importantã, care ar pãrea nepotrivit cu fãptura de tigãncusã vicleanã, dar fetele poreclind-o nu se gândiserã la portretul din manual, denumirea-i fu datã din cauza spiritului ei ascutit, a dragostei de a critica si a neîndurãrii cu care-si fãcea criticele. (Aici se poate vedea si seriozitatea noastrã: când dãm porecle, în loc de a ne referi la aparentã, noi citãm caracterele sufletesti). Nu era nimeni, care sã n-aibã un al doilea nume (la unii chiar si mai multe) datoritã lui Titu Maiorescu, nu era întâmplare pe care sã n-o comenteze cu o bogãtie de spirit, care stârnea râsul clasei si, în fine, tot Maiorescu era aceea care punea capac la toate. Aceste calitãti sau defecte - cum vreti - o fãceau sã fie temutã, iubitã de multe si urâtã destul.
Cealaltã, Lenuta, îi ziceam Archimede, poreclã îndreptãtitã prin aplicatia ce-o avea pentru nobila stiintã a matematicii si pentru fizico-chimice. Multe pozne mai fãcuse Archimede, datoritã acestor înclinatii. Ca si Maiorescu, Archimede are totdeauna pe buze o vorbã potrivitã sau o glumã - atâta doar cã-i mai tãcutã si mai închisã la suflet. De, ce sã-i faci, asa sunt matematicile!

("Ghiocei", an I, nr.3, mai 1934)



DESPRE IUBIRILE MARI

Am sã vã povestesc un vis. De obicei e un lucru neserios sã povestesti visuri, ocupatie cu care se îndeletnicesc babele, Freud si fetele nemãritate.
Totusi, cu mare risc, o sã vi-l povestesc.
E un amalgam al tuturor lecturilor mele de la 15 ani, toate iubirile mele pentru care am plâns (în orele de algebrã), când le citeam pe sub bancã.
Mã gãseam într-un decor de basm, probabil în insulele Havai, portocali, cipri, nenumãrate grote luminate (desi asta nu e imposibil) de lunã.
Stiti d-voastrã cum e în visuri, totul de-a-ndoaselea.
Marea se revãrsa nu stiu de unde, de sus si totusi nu erau valuri, copacii stãteau echilibristic pe propriul lor vârf si din rãdãcinile lor parfumate, care nu stiu de ce fumegau - rãsãreau chipuri.
Iatã, Romeo si Julieta, palizi, cu pletele confundate cu vegetatia din jur, aleargã pe tãrmul abia luminat si se îmbrãtiseazã.
- Iubito, s-aude ciocârlia!
- Nu, nu, e privighetoarea.
Totusi e ciocârlia, noaptea s-a sfârsit si Romeo trebuie sã plece în exil.
Sunt tristã. Mã gândesc cã de acum nu se vor întâlni decât în cavou.
Da, e mare iubirea aceasta, care a putut învinge ura si moartea.
Dar n-am apucat sã-mi revin si se lumineazã puternic; pe o pajiste la picioarele unui deal, un castel. Parc-asi fi fugãrit o furie albã. Dar nu, e Marguerite Gauthier; Armand Duval îi pune salul pe umeri.
Cu emotie recunosc fata ei strãvezie în care ochii ard fericiti.
În curând va muri, dar nu înainte ca Armand Duval s-o pãrãseascã, nu, si-aicea-i prea multã tristetã si dac-as putea, as sili femeile sã-ti sãrute mâna (o, multe femei pe care le cunosc); sã-ti sãrute mâna, Marguerite, pentru cã nu se întâmplã des o inimã ca a ta.
Peisagiul fuge prin fata mea.
Grotele îsi miscã stalactitele, ele se lovesc unele de altele si aceasta e o muzicã minunatã, în care disting clinchetul de pahare.
Pricep despre ce-i vorba. Manon Lescaut si Des Grieux petrec. Ei n-au de unde prevedea drumul acela lung peste ocean, despãrtirile nenumãrate si moartea într-un pustiu dusman.
Dar nu-i nimic, iubirea lor trãieste, pentru cã a înfruntat ceva mai mult decât greu de înfruntat: dispretul.
Însã nu vreau sã mai stau aici.
E asa de trist sã-mi închipui capul gratios al lui Manon îngropat în nisip. Dumnezeule, câtã liniste!
Si de unde au rãsãrit muntii acestia?
Un cãlãret tine pe sa o femeie.
Manteluta ei neagrã alunecã de pe umeri si Carmen spune: stiu cã ai sã mã ucizi; o pisicã ne-a tãiat drumul, mi s-a zbãtut ochiul stâng, însã nu vreau sã trãiesc decât liberã.
De data asta n-a mai trebuit sã fug; calul mergea repede. În curând eram singurã si mã asezasem jos obositã.
Atunci am vãzut, venind spre mine un bãrbat si o femeie, aproape bãtrâni. Hainele lor erau simple, fetele linistite, atrãgãtoare.
- Dar voi cine sunteti?
- Ce cãutati aici, în tara iubirilor mari?
Fãrã sã-mi rãspundã, s-au asezat lângã mine, si tacticos, cum fac bãtrânii au spus:
- Nu stim despre ce vrei sã vorbesti, noi, slavã Domnului, ne iubim de 40 de ani, de când ne-am luat.

*


Si m-am gândit: moartea, destinul, dispretul, nu-ti trebuie decât tinerete ca sã le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!

("Iasul", luni 16 mai 1938)



INGERII

Nu stiu dacã existã îngeri. Oamenii s-au gândit la tot ceea ce nu sunt si au creat îngerul. Aceastã fiintã drãgãlasã si totusi imaterialã ocupã un loc de seamã în religia si literatura lor.
Nu voi vorbi bineînteles de îngerul cu sabia în mânã, care a stat la portile raiului dupã izgonirea primei perechi, ci de îngerul blond, bucãlat si terestru, de care ne servim pentru metaforele si nedumeririle noastre.
Poetii (totdeauna oamenii acestia si-au fãcut un ideal din a nu pricepe nimic) au crezut cã femeia, mai ales cea iubitã, e un înger.
De fapt, nu se stie dacã erau siguri, pentru cã o mai numeau si demon, floare, zânã etc. Dar oricum o asociau întotdeauna în mintea lor cu ceva gingas, supranatural.
Aceasta a fost o mare gresealã si una din cauzele pentru care îngerul a decãzut.
Într-o vreme am stat si eu printre îngeri (într-un cãmin sau internat de domnisoare). Unul voia sã se mãrite cu o masinã, altul cu o vilã.
Copiii sunt si ei îngeri (când mamele se supãrã, nu ezitã totusi sã-i numeascã diavoli), acesta este un fenomen firesc: îngerul trebuie sã cadã. În privinta copiilor, care în majoritate se ocupã cu stricarea a tot ce existã: cuiburi, ghete, mingi, geamuri, care spun minciuni si-s vanitosi, si dupã Freud, chiar libidinosi. Nu stiu la ce s-o fi gândind lumea când le zice îngeri. Cu putinã psihoanalizã, termenul s-ar explica asa: "as prefera sã te faci înger si sã te sui la cer."
M-am întrebat adesea de ce omenirea a inventat îngerul. Poate din plictisealã.
Dar neamurile cele mai primitive (care n-aveau de ce se plictisi) îl cunosc.
Ori este inventia unui om urât care suferã de bãtãturi si de mãsele (de aceea îngerul a iesit imaterial) si avea nevastã urâtã (de aceea îngerul a iesit frumos, cu aripi, aripile fiind o garantie a unei mai rapide disparitii).
Omul acela suferind si-a mãrturisit suferinta, creând îngerul.
Dar câte nenorociri i s-au întâmplat de atunci acestui simpatic personaj!
Mamele, poetii si îndrãgostitii l-au coborât printre noi si l-au banalizat.
Îngerul si luna, de dânsii trebuie sã ne ferim în poezie ca si în viatã.
De aceea sã nu ne mai comparãm iubitul cu îngerul; sã-l lãsãm sã se urce pe aripile lui strãvezii, undeva sus.
În alt veac el va coborî din nou în versurile noastre.
Va fi proaspãt, nefardat, cu rochia frãgezitã de cer si va ateriza pe umãrul unui mare poet, încã necunoscut.

*


Sã nãdãjduim cã va fi un înger cu destulã personalitate ca sã nu se lase comparat când cu femeile, când cu copiii. Vã închipuiti un rol mai nobil, pe lângã acela de metaforã.
Poate cã una din mâinile lui va tine flamura unei pãci vesnice si poala îi va fi plinã cu fel de fel de sticlute cu elixiruri, pentru frumusete, pentru bãtãturi, pentru etc.
Însã toate acestea sunt visuri. În vreme ce eu scriu, cârduri de îngeri au iesit la plimbare pe Carol*. Unii sunt înalti, altii nu pot merge, altii stau în cãrucioare, dar oricât de tineri ei întind mânutele lor albe si grase spre tot ce este strãlucitor si trecãtor în lume: vitrine, automobile si chiar tramvaie.
Încã o caracteristicã pe care o uitam: îngerii n-au, sau nu se cunoaste cã au, sex.
Cu drept cuvânt e o minune, cum de s-au înmultit asa. Astãzi îi gãsim în gura tuturor poetilor, îndrãgostitilor sau chiar a oamenilor de stat, când vine vorba de "îngerul pãcii".

*Arterã principalã din Iasi



MAGISTRATA

N-as vrea sã se spunã cã fac feminism.
Feminismul, asa cum îl vãd eu, nu "se face", e un fenomen natural, care se întâmplã pe deasupra noastrã si la care contribuim fãrã sã stim.
O femeie se urcã în avion si trece Atlanticul, alta scrie o carte sau descoperã un nou element chimic, altele din ce în ce mai multe umplu universitãtile. Toate fac "feminism". Ceva mai mult. Fiecare bãrbat care-si respectã ca pe un tovarãs sotia, fiecare profesor care explicã studentelor lui, face feminism, si-n mãsura în care cultura înseamnã dreptate, fiecare om care citeste o carte face feminism.
Si, în felul acesta, îl fac si eu.
Am discutat cu un coleg, viitor magistrat, problema criminalitãtii si a pedepselor în legãturã cu nebunia.
D-sa era de pãrere cã oricum individul trebuie pedepsit pentru cã: nici o crimã fãrã pedeapsã (asta în latineste).
Si ochii lui fericiti strãluceau de bucurie cã si-a amintit propozitia latineascã.
"Dar, i-am spus eu, dacã d-ta ai fi acela?" S-a speriat: "Cum? Eu sunt sãnãtos!" "Oricui i se poate întâmpla într-o bunã zi un acces de epilepsie. Suntem sãnãtosi pânã într-o zi. Îti cunosti toti strãmosii?" "Nu." Si am cãzut încetul cu încetul de acord, cã în ciuda faimosului principiu formulat latineste, un criminal nebun nu poate fi pedepsit.
Însã toate acestea dupã ce viitorul magistrat s-a simtit putin în pielea acelui nenorocit, care fãcea obiectul discutiei noastre.
M-am întrebat atunci, cum ar putea un om sã judece drept, situatii în care niciodatã nu s-ar putea el însusi afla?
Magistratii (totdeauna bãrbati) judecã de-o pildã crima de pruncucidere, de avort si viol, si totusi ei nici în închipuire nu pot simti ca o fatã care-si aruncã în fântânã copilul, ca o femeie care-si provoacã sau provoacã un avort, sau ca una care este violatã.
Totusi ei trebuie sã aplice niste texte moarte de lege (fapte pentru ei tot asa de strãine, ca acelea care se petrec în clipa asta în altã planetã).
S-a întâmplat ca vreo câtiva bãrbati sã înteleagã dramele unui suflet feminin. Amintiti-vã de Tolstoi, Flaubert, Balzac etc.
Dar nimeni nu va pretinde cã viitorii si prezenti nostri magistrati sunt Balzaci si Flauberti.
Si, fãrã sã fac feminism, mi-am zis cã multe lucruri trebuiesc judecate de femei. Un bãrbat nu naste. De ce sã aibã pretentia de a simti si a întelege o mamã?
E tot asa de copilãresc ca si atunci când o femeie ar vrea sã simtã militãreste.
Bineînteles, nu se vor face magistrate din tinerele noastre duduci, preocupate exclusiv de linia buzelor lor fardate.
Toate acestea rãmân adevãrate pânã în clipa când cineva ar dovedi cã justitia nu are nici o legãturã cu psihologia si cu complexul vietii trãite si cã, dimpotrivã, totul se reduce la formularea cât mai corectã a unui text oarecare.

("Iasul", mai 1938)



STUDENTA

Tânãrã si bizarã creaturã, studenta a apãrut în viata târgurilor noastre universitare acum 60-70 de ani
În alte tãri, mult mai de timpuriu, dar niciodatã nu cred sã fi fost (cel putin la noi) mai rãu înteleasã si mai putin iubitã.
Într-o toamnã coboarã din tren la Iasi, Bucuresti, Cernãuti sau Cluj, are un taior nou, o servietã la fel, e întovãrãsitã de mama sau de tata.
Obrazul ei nefardat se întoarce la dreapta si la stânga si cu mândrie si entuziasm ea strigã din ochi tuturor: sunt studentã!
E adevãrat cã tutela mamei o supãrã, dar va rãmâne singurã; si într-adevãr mama pleacã.
În neprimitoarea camerã mobilatã, stã pe marginea patului si nu poate dormi; îsi aminteste de grãdina de-acasã, de fratii mai mici, de câinele din curte, toate sunt parc-ar fi murit, si studenta plânge.
La universitate, a doua zi totul e coplesitor... larma, zidurile prea înalte, îndrãzneala viitorilor ei colegi. Undeva în coltul inimii, studenta se gândeste: voi învãta, voi avea note mari, pe urmã o sã câstig bani si o sã-i trimit acasã.
Desigur, i se face curte, chiar dacã nu-i frumoasã, e tânãrã. Studentii îi fac loc lângã dânsii si se întâmplã s-o priveascã lung câte un profesor.
Ea se gândeste la gospodãria grea de acasã. O vede pe maicã-sa aplecatã deasupra fierului de cãlcat si dintr-o datã pãseste agresiv, priveste drept la oameni ca si cum le-ar spune:
Eu am sã înving...
Dar felul ei de a fi nu place nimãnui; nici proprietãresei, nici colegilor, nici profesorului sau asistentului care au privit-o lung.
Nu s-a împlinit luna, si studenta vede cã n-au sã-i ajungã paralele: îi trebuie cãrti, masa e scumpã si dacã se duce necoafatã la curs, colegele zâmbesc.
Atunci îsi face prieteni, împrumutã cursuri, învatã sã zâmbeascã plãcut.
Si felul ei de a fi nu place nimãnui. "Emancipatã", spune doamna proprietãreasã, când o vede vorbind cu bãietii.
Studenta nu dezarmeazã. Dar în fiecare vacantã i se spune acasã: cartea e scumpã si nu-i pentru fete, cautã sã te mãriti curând. I se gãseste chiar un pretendent.
Ea spune: nu-l iubesc si se gândeste: li-i greu de mine.
Acum, fãrã voia ei se gândeste la bani, la un mãritis avantajos, la moarte, si tocmai în clipele acestea de grea cumpãnã apare El (scris cu literã mare). Îi vorbeste frumos, o îndeamnã sã se distreze, sã fie curajoasã.
Se duc la cinematograf, la berãrie, la strand.
Cei de-acasã aflã si-o întreabã dacã domnul are gânduri serioase.
În vremea asta vin si trec examenele.
Câteodatã studenta se încãpãtâneazã sã le dea, însã obtine note mai mici.
Ceva i s-a destrãmat în suflet si parcã tot ce-a fãcut odatã e un film.
Încep s-o plictiseascã oamenii, bãnuitori si strãini, ar vrea sã fie micã si sã se întoarcã acasã.
Studenta despre care scriu, câteodatã se mãritã, sã-si uite sufletul cârpind ciorapi.
Alteori se sinucide, pentru cã El, prietenul care-i vorbea frumos, a lãsat-o. Foarte adeseori se fardeazã prea tare si are aventuri amoroase.
Foarte rareori realizeazã ceva.
E profesoarã, avocatã, doctoritã. Însã nu uitã când trece pe stradã sã suspine:
- Oh! studentele din ziua de azi!

("Iasul", 13 iunie 1938)



ORASUL CU MINUNI

(Fragmente dintr-o lucrare neterminatã.
Subiect: întâmplãri si personaje dintr-un oras unde copiii erau fericiti, pentru cã un om trist îi iubea mai mult decât orice.)

...Când gospodinele treceau spre piatã, d-ra Vanda stãtea de acuma în fata tejghelei, ocupatã sã ajusteze o rochitã sau sã picteze un obraz trandafiriu. Ele îi dãdeau vesele bunã dimineata si fata rãspundea, iar dacã se simtea veselã din vreo pricinã oarecare amândoi obrajii sãi fãceau douã gropite când ea surâdea si fiecare se simtea atunci multumit privind-o.
Toatã lumea din orasul acela o iubea pe d-ra Vanda. Ea se purta cu micii sãi cumpãrãtori întocmai ca o zânã bunã, îi ridica de subtiori pânã la rafturile de sus ca ei sã-si aleagã pãpusa, fetitelor le îndrepta motul din pãr, bãietilor (care veneau sã cumpere paiate si maimutoi), le aranja mai bine reverul hãinutei "marinar" si pentru fiecare din clientii ei avea buzunarele rochiei pline cu bomboane, piscoturi si fructe zaharisite. Si-n orasul acela erau copii multi si se cumpãrau mereu pãpusi.
Însã nimenea nu bãnuia cã se petrece în micul atelier al d-rei Vanda un lucru grozav. Atât de mãiestrite ieseau pãpusile din mâna cea subtire si albã a fetei, cã sufletele copiilor mici, morti de curând, crezându-le trupuri vii, intrau în pãpusile de pâslã si portelan si rãmâneau întemnitate acolo. Adeseori seara, când d-ra Vanda lucra de zor lângã lampã, un murmur ciudat, un suspin usor înfiora aerul si ea ridica o clipã ochii si asculta speriatã, dar îndatã se linistea zicându-si cã i s-a nãzãrit si totusi, fãrã voia ei, d-ra Vanda se gândea cã prea sunt mari si rugãtori ochii cei neînsufletiti ai pãpusilor, prea o urmãresc aceste priviri dureroase ce parcã ar vrea sã plângã si nu pot. Însã de unde sã-i vinã-n minte d-rei Vanda cã zeci de suflete de copii stau închise-n trupusoarele de portelan si pâslã, cã sufletele acestea sunt vii si simtitoare si cã sufãr de-a nu se putea sluji de trupurile acelea moarte si plâng de durere cã s-au prins în aceste capcane frumoase.
Cine ar fi crezut cã luminosul, coloratul atelier de pãpusi e un iad, unde suflete fragede se pârjolesc?
Fãrã îndoialã cã nimeni, d-ra Vanda râdea fãcând gropite în obraji, ridica de subtiori clientii mãrunti care priveau pe rând ochii mari si stranii din rafturi excalmând: "Pe-aceasta, pe-aceasta - si soarele lumina coltul acela tihnit si pãrea cã râde la fiecare petec colorat întâlnit, pe fiecare obraz trandafiriu si mai ales în pãrul frumoasei vânzãtoare.
Un domn foarte zvelt si tânãr care locuia în casa de vizavi de o sãptãmânã, de când se mutase acolo, nu mai pãrãsea fereastra dinspre stradã; oricine trecea, îl putea vedea acolo, palid si atât de visãtor parcã n-ar fi trãit pe lumea aceasta. Într-o dimineatã, când d-ra Vanda se asezase abia dupã tejghea, el veni cu fata toatã surâzãtoare si ceru o pãpusã: "Pentru o nepoticã de-a mea", adãugã grãbit, desi d-ra Vanda, fãcând drãgãlasele sale gropite în amândoi obrajii, îl poftea sã-si aleagã una fãrã cea mai micã umbrã de îndoialã cã scopul sãu ar fi altul decât acela de-a cumpãra o pãpusã. Tânãrul trecu dupã tejghea, dar nu învrednici cu nici o privire minunatele pãpusi, pe care ea, binevoitoare, le arãta, cu toate acestea el spunea mereu: "Da!" si clãtina plin de voie bunã capul la fiecare vorbã a d-rei Vanda, privind-o atât de mult si fierbinte în ochi, încât fata se fãcuse mai trandafirie decât pãpusile ei si nu stia ce sã spunã.
Atunci, ciudatul cumpãrãtor tresãri ca trezit din somn si - peste mãsurã de grãbit - alese la întâmplare o pãpusã. Dar când d-ra Vanda îi întinse pachetul alb dreptunghiular, el, ca si cum nici nu l-ar fi vãzut, cuprinse în palme capul fetei si vorbi cu glas soptitor si parcã trist: "Te iubesc, d-ra Vanda, te iubesc".
Din ziua aceea vânzãtoarea de pãpusi fu si mai frumoasã, gropitele din obrajii sãi rãsãreau mereu si diminetile ea cânta cu o voce puternicã si clarã, care fãcea pe trecãtori sã întoarcã totdeauna capul si sã surâdã, fiindcã toti stiau în oras cã d-ra Vanda se logodise cu-n tânãr, strãin ce-i drept, însã pare-se foarte de treabã si bogat.
Mai erau vreo câteva zile pânã la nuntã, era seara târziu si, ca de obicei, logodnica cea fericitã lucra lângã lampã. Cu o pensulã subtire, ea desena arcul unei guri de pãpusã; deodatã se auzi un fosnet în spatele ei si niste zgomote usoare. Speriatã, d-ra Vanda se ridicã si privi împrejurul ei.
Din rafturi, din cutii, de pretutindeni, pãpusile înviate ca prin minune sãreau tinându-si cu gratie rochitele cu o mânã, sãreau cu râsete mici rãutãcioase, veneau lângã d-ra Vanda si se agãtau de fustele ei, vorbind toate deodatã, cerându-i parcã socotealã, si d-ra Vanda îsi acoperi cu amândouã mâinile ochii si, strigând, alergã pânã în stradã.
Ce credeti? Când au venit vecinii, pãpusile viclene erau la locul lor si nimeni n-a vrut sã creadã povestirea caraghioasã a fetei. D-ra Vanda fu dusã la spital si, Doamne, ea e atât de blândã, toti o iubesc acolo, cãci toatã ziua stã nemiscatã, tãcutã, ferindu-se sã clipeascã mãcar si numai când Alec a rugat-o, plângând, sã spunã ce-i cu dânsa, ea a surâs, fãcând pentru ultima oarã drãgãlasele ei gropite si a zis punându-si degetul pe buze: "Te înseli, eu nu sunt Vanda, eu sunt o pãpusã".

*


Cele ce vreau sã povestesc s-au petrecut de asemenea într-un mic oras, un oras cu strãzi prost pietruite si cu multi pomi, unde fiecare stie totul despre celãlalt, într-atât sunt de putini si de plictisiti oamenii acolo.
Un om din cale afarã de ciudat locuia în orasul acesta, omul acesta nu era prea înalt, cam gros si schiopãta de-a binelea de un picior, avea niste ochi foarte strãlucitori si un surâs din cele mai plãcute din câte mi-a fost dat sã vãd.
Pânã aici, nu-i asa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate cã arãta ca toti oamenii, pãrea cã tine cu tot dinadinsul sã se deosebeascã prin purtarea lui de ei. Asa, de-o pildã, el avea o casã mare de piatrã, cu nenumãrate feresti înguste si boltite pe care însã nu le deschidea niciodatã; în jurul casei era o imensã grãdinã unde nu cred sã fi lipsit vreun soi de plantã, cea mai mare parte a vietii sale omul cel ciudat si-o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovitã dragoste fiece firisor de iarbã, si totusi nimeni nu vãzuse pe dinãuntru acest mic paradis, adicã vom vedea numaidecât cã aproape nimeni.
Când mergea pe stradã, el avea totdeauna o carte în mânã, din care citea mergând si se lovea mereu de oameni, de felinare si case, iar dacã îi vorbeai, dupã ce te privea o clipã batjocoritor, fãcea un "Hm", care pãrea cã vine din burta lui rotunjitã, si pleca schiopãtând mai departe, si totusi nu era rãu, nu, Doamne fereste! dimpotrivã, marea lui avere (cãci era foarte avut) si-o cheltuia pentru un singur lucru, ca sã facã bucurie copiilor. Nu-si poate cineva închipui ce dragi îi erau. Tinea sã fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: "Toto, ia vino la mosul, sã fim prieteni". Si, ciudat, copiii n-aveau fricã de el, i se repezeau deodatã în brate, oricât ar fi fost de mici si speriosi. Din pricinã cã nu vorbea decât cu copiii si din pricinã cã fiecãruia, pânã a nu-i sti numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea "Toto". În orasul acela trãiau, desigur, cei mai fericiti copii. Dacã vreun micut zdrentãros, cu nasul vânãt si murdar, stãtea vrãjit lângã vitrina magazinului cu jucãrii, Toto rãsãrea ca din pãmânt lângã el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celãlalt si dupã ce tusea de câteva ori, ca pentru a-si stãpâni o mare emotie, îl ruga pe copil sã-i facã plãcerea de a-si alege o jucãrie, dar una oricât de scumpã, pe care, iatã, va plãti-o el imediat. Putin timp dupã venirea lui în oras, Toto cunostea toti copiii si era cunoscut de toti; când el trecea prin grãdina publicã, toti omuletii îsi lãsau jocul si-l înconjurau, i se agãtau de haine, uneori pãtându-i-le si rupându-i-le din prea mare zel, si Toto lãsa imediat cartea si începea cine stie ce poveste caraghioasã, de sã te strâmbi de râs.
Poate cã-n celelalte orase vor fi existând copii care sã nu creadã în existenta zânelor si a lui Mos Crãciun, în orãselul nostru însã, datoritã lui Toto, asa ceva n-avea cum sã se întâmple.
În noaptea Crãciunului, un Mos Crãciun cu barbã, cu sac doldora si cu povesti blânde cum îi sade bine unui Mos Crãciun, colinda toate casele unde erau copii, si asta mai înainte ca ei sã adoarmã, asa cã fiece copil putea sã-l vadã si sã-l tragã de barbã convingându-se cã nu-i o arãtare. Oamenii rãi spun cã Toto plãtea pe cineva, îl deghiza în Mos Crãciun si-l trimitea sã împartã jucãriile cumpãrate de el mai dinainte; dar eu sunt sigurã cã era un Mos Crãciun adevãrat - atâta doar cã Toto îi dãdea lista tuturor copiilor, chiar si a celor mai sãraci, si convenise cu el sã nu mai vinã dupã miezul noptii.
Primãvara, prin mai, Toto dãdea în grãdinile lui o mare serbare, bineînteles numai pentru copii. Când o mamã voia sã-si ameninte copilul, spunea: "N-am sã te las sã te duci la serbarea lui Toto". Era tot ce putea sã fie mai trist pentru un copil din orasul acela - cãci serbarea era într-adevãr minunatã.
Închipuiti-vã: Toti copacii erau plini de becuri colorate, poate mai mult de o sutã se legãnau printre frunze ca niste fructe ciudate, nisipul era nespus de fin pe poteci, galben ca aurul. Mesute mici, pline cu toate bunãtãtile, erau rãspândite printre flori, la cea mai micã adiere de vânt copacii risipeau o pulbere argintie si tufisurile mai mici se frângeau de atâtea nimicuri delicioase câte agãtase Toto în crengile lor.
Când intrau pe poarta larg deschisã a grãdinii, copiii rãmâneau cu gura deschisã, si de atâta plãcere si bucurie nici nu puteau râde. Atunci, de pe alei veneau adevãrate zâne subtiri si sprintene, învãluite în întregime în vãluri strãvezii de toate culorile si prinzându-le mânutele lor durdulii sau luându-i de-a dreptul în brate, începeau sã-i poarte prin paradisul acela pregãtit pentru ei. Odatã grãdina plinã de voiosia copiilor, Toto apãrea si el într-un costum grozav de caraghios, cu papuci imensi cu vârfurile întoarse pânã la frunte, cu pantalonii strâmti tare si colorati tipãtor si cu o bonetã împodobitã cu clopotei pe cap, si câte nu scornea el ca sã-i facã sã râdã întruna.
Se zice cã sãrea asemeni unei mingi, cã mergea în patru labe în mijlocul lor, imitând un câine sau un urs; de altfel Toto stia sã imite orice.
Si-am uitat sã vã spun cã în tot timpul acesta o muzicã nepãmânteanã, duioasã si veselã totodatã, venea prin ferestrele care, contrar obiceiului casei, erau deschise. Un singur om nu-l putea suferi pe Toto, preotul. Preotul acesta era mereu ursuz si bãnuitor, el nu putea sã-i ierte lui Toto cã nu trecuse niciodatã pragul bisericii si cã nici nu se sinchisea sã-i dea bunã-ziua pe drum. "Domnilor, obisnuia sã spunã amicilor sãi mai apropiati preotul, acesta-i însusi necuratul. Dumnezeu mi-i martor c-am zãrit sub haina lui caraghioasã vârful unei cozi, priviti-i mai bine chipul, mersul si obiceiurile. Ce ascunde oare el în casa aceea unde nici razã de soare nu pãtrunde? Dragostea lui pentru copiii nostri e, de asemenea, un lucru care-mi dã de bãnuit."
Iar dacã cineva, amintindu-si zâmbetul plãcut al lui Toto, încerca sã protesteze, preotul îsi iesea cu totul din fire si continua cam în felul acesta: "Te întreb, de unde vine el, cum îl cheamã, ei da, cum îl cheamã, doar nu vei vrea sã zici cã Toto (si cu cât dispret pronunta preotul silabele acestea) e un nume? De unde are banii pe care-i zvârle asa si ce vrea, la urma urmei, cu sãriturile si mutrele lui caraghioase?" (Aici preotul rotea fiorosii sãi ochi si îndatã se apleca la urechea tovarãsului, cu un aer misterios.) "Sã-ti spun eu ce vrea - vrea sã prãpãdeascã sufletele copiilor nostri nevinovati" (Preotul n-avea, dealtfel, nici un copil).
Ascultãtorii simteau fiori neplãcuti si în sinea lor trebuiau sã recunoascã, totusi, cã prea mult mister pluteste în jurul acestui Toto si cã se poate cã nu-i lucru curat la mijloc.
Dar copiii nu era chip sã fie scosi de sub vraja darnicului vrãjitor. S-a întâmplat chiar cã o fetitã, pe care mama ei, evlavioasã, a oprit-o sã se ducã la serbarea anualã din grãdinile lui Toto, a încercat sã se sinucidã.
De atunci nici o mamã nu s-a mai împotrivit ca Toto sã-i fericeascã dupã inima lui copilul. Si apoi, orice ar fi spus preotul, Toto iubea prea mult copiii, ca sã nu-ti fie simpatic: dacã era vreunul bolnav în oras, el întovãrãsea pe doctor când venea în vizitã, îsi deserta buzunarele miraculoase la capãtâiul patului mic, oferea imediat bani pentru cele mai scumpe doctorii si în tot timpul acesta chipul sãu era atât de galben, ochii asa de rãtãciti cã îti fãcea rãu sã-l privesti. În schimb, era o adevãratã plãcere sã-l vezi pe Toto, când se nãstea în orãselul acela un nou copil. Nu. Bucuria lui nu se poate descrie. Cred cã cel mai mohorât dintre oameni ar fi râs, vãzându-l cum face pe rând ca oaia, ca gãina si ca rãtoiul, arbora în ziua aceea cele mai aprinse si mai ciudate haine si-si freca mâinile scurte si groase cu atâta multumire, de puteai sã juri cã i se naste lui, si nu cine stie cãrei familii nevoiase, o nouã odraslã.
Multi ani au mai trecut astfel în orasul cu cei mai fericiti copii, si Toto era mereu neshimbat, ajunsese sã intre în viata normalã a târgusorului si nimeni în afarã de preot nu-si mai bãtea capul cu misterul sãu; poate strãinii rari care picau din când în când pe acolo.
Si într-o zi o veste zguduitoare trece prin toate casele orasului: "A murit Toto". Si toti erau asa de mirati, parcã pânã în ziua aceea n-ar fi stiut cã Toto o sã moarã si el odatã, ca toatã lumea.
Ei, si stiti ce s-a gãsit în camera cea mai misterioasã din misterioasa casã a lui Toto?
Un sicriu de argint cu capacul de sticlã si în el, îmbãlsãmat, trupul unui copil de trei ani, copilul lui Toto care murise demult.

(Din volumul "Cântarea muntilor", B.P.T., 1988)



MAGDA ISANOS - ARTICOLE INEDITE


(Scrise imediat dupã întoarcerea din refugiul în comuna Drãganu, judetul Arges, în toamna lui 1944 (septembrie-noiembrie), înainte de a muri, în articolele, cu exceptia unuia, inedite, respirã, împletite strâns, regretul, revolta si speranta. Euforic si patetic, sfârsitul rãzboiului era, cel putin în aparentã si în visurile generosilor precum Magda Isanos, un început, de la care asteptau o lume mai bunã. Intensitatea sperantei lor înselate face ca epoca urmãtoare sã ne aparã si mai dramaticã.)

[Cetim cu surprindere...]

Cetim cu surprindere în Scânteia No. 18 an I din 8 X 944, un articol întitulat: "Strigoii n’au ce cãuta în Moldova". Din rândurile groase si fãrã iscãliturã reesã lucruri neadevãrate, probabil autorul nu-i moldovean, nu cunoaste cum s’a petrecut refugiul nefericitilor locuitori ai provinciei greu încercatã de rãzboiu si ceiace este mai trist, a scris înainte de-a se informa. Socotindu-l de bunã credintã vom cãuta sã-l lãmurim, întrucât suntem unul din cei care cunoaste, întâmplãtor, lucrurile. N’au fugit din Moldova numai: „slugile vânzãtoare de tarã ale lui Hitler care se refugiau din fata mâniei poporului”. Aceste slugi, în care vrea sã loveascã autorul articolului, erau de fapt fugite mult înainte ca armata rosie sã se fi apropiat de Prut; atât ei cât si averile lor agonisite din jaf, în acel moment erau puse bine la adãpost tocmai lângã cealaltã granitã a tãrei sau chiar în strãinãtate. Iar cei care fugeau în momentul apropierei iminente a frontului erau în marea lor majoritate oameni necãjiti, functionari mici, cu’n salar de mizerie, muncitori si tãrani îngroziti nu de judecata poporului ci de rãzboiul care urma sã se dea peste capetele lor, în clipa imediat urmãtoare când Moldova devenea teatru de rãzboiu. Au fugit de groaza mortii în trenuri descoperite, îngrãmãditi, era încã iarnã si-au cãlãtorit sãptãmâni de zile, deasupra lor ningea si ploua; copiii înghetau si erau svârliti ori îngropati pe marginea terasamentului. Femei gravide-au nãscut în vagoane de marfã, bãtrâni au murit, neputând îndura oboseala. Am fost între ei, i-am vãzut. Nu erau profitorii regimului, ci victimele lui, nu plângeau averi agonisite prin crimã, ci bunuri modeste, fructul unei vieti de trudã. Dupã ce-au ajuns la destinatie, toti acestia si încã un numãr de nu stiu câte mii de premilitari ridicati cu forta au devenit cersetori. Cãci stãpânirea se interesa prea putin de ei. Functionarilor li s’a plãtit (la unele institutii) leafa pe trei luni cu titlu de împrumut; însã liberii profesionisti, micii proprietari si negustori, muncitorii – au rãmas la voia întâmplãrei. Nu putem sti câti au murit în mizerie si câti se mai sbat încã nãdãjduind cã se vor întoarce într’o zi acasã. Aceasta fiind realitatea, ar fi fost bine ca autorul articolului „Strigoii” sã pomeneascã si de acesti nãpãstuiti, victime-ale mãcelului dezlãntuit de nebunia nazistã. Alãturi de înfierarea functionarilor venali, a îmbogãtitilor si profitorilor de tot felul, înfierare pe care-am fi voit-o mai precisã, cu nume, cãci sunt nume de toti cunoscute, sã se ridice un glas si’n apãrarea celor care, în pragul iernei, printre strãini, fãrã bani si fãrã haine se sbat sã gãseascã mijloace de transport si-un sprijin cât de mic pentru a reveni la gospodãriile lor. Scânteia, ziarul partidului comunist care luptã pentru dreptatea tuturor nãpãstuitilor, nu poate sã nu aibã un cuvânt de spus si în aceastã tragicã chestiune – a întoarcerei moldovenilor la vetrele lor. Cãci îmi închipui cã nimenia nu va avea îndrãzneala sã sustie cã noi toti moldovenii fugiti din fata rãzboiului pustiitor suntem fascisti, îmbogãtiti de rãzboi sau mai stiu eu ce criminali care ne’ngrozim de judecata poporului…”

[Copiii îngheatã de frig...]

Copiii îngheatã de frig. Si nu’s lemne. Nu poti cumpãra decât dela depozitarul tãu, din cartierul unde locuiesti. La acesta te trimite toatã lumea. M’am dus deci cu inima plinã de groazã si sperantã (foarte putinã, dar însfârsit, sperantã). Am un copil de trei ani care’ngheatã, m’am hotãrât deci sã fiu supus, zâmbitor, gata la orice concesiuni, etc. si m’am prezentat domnului Marinescu depozitar de lemne în Popa Nan. Dumnealui însã n’are chef sã vorbeascã. Îmi aratã curtea goalã
– Nu’s lemne. Dealtfel nu esti înscris
– Ba da sunt. Este înscris socrul meu. Pe bonul lui vreau sã iau; cel putin o sutã de Kgr. Avem copii în casã, gândeste-te.
– N’am, spune domnul Marinescu, si nici nu voi avea. De asta nu mai fac înscrieri decât în mãsura posibilitãtilor. Si-mi aruncã o privire repede. Lucrul mi s’a pãrut ciudat. De unde stie domnul Marinescu cã nu va avea lemne. Cum de-a pãtruns asa de bine tainele ascunse celorlalti muritori, tainele viitorului. Oricât ar fi el depozitar de lemne în timpurile (acestea) grele, asta tot n’are de unde-o sti. M’am dus deci la garã, la Obor. Acolo erau vagoane de lemne si cãrute care încãrcau. Un domn care pãrea sã fie "mare" pe la C.A.P.S. a binevoit sã mã lãmureascã:
- Depozitarii au primit lemne, pentru satisfacerea nevoilor urgente.
- Al meu n’a primit, spun cu tristetã.
- Unde locuiesti?
- Pe Popa Nan 49
- Cum n’a primit. Acolo-i Marinescu, i-am dat lemne de curând. Trebuie sã aibã. Fã reclamatie.
Între timp, niste domni foarte bine îmbrãcati si bine hrãniti, care nu scoseserã tot timpul nici-un cuvânt, plecarã în urma cãrutelor încãrcate vârf.
- Oare cum au fãcut de le-au gãsit?
- Cum? râse un pârlit care se’ntorcea ca si mine cu buzele umflate, au plãtit dublu si le-au luat dela rampã. Lemnele se vând, celor care nu se uitã la pret, dela rampã. De asta depozitele sunt goale.
M’am întors la domnul Marinescu. L’am implorat. M’am umilit. Zãdarnic. Dumnealui mi-a arãtat un registru unde un inspector iscãlise cu acoladã si de unde reesea cã depozitarul meu îsi fãcuse datoria de-a aproviziona pe cei din cartierul sãu… în mãsura posibilitãtilor. Astfel dupã o zi de alergãturã zãdarnicã, m’am pomenit iar acasã în ghetãria mea. Mã învelesc cu paltonul si încerc sã dorm. Copilul tuseste si nu se mai joacã.

[Stau lângã o scoalã primarã...]

Stau lângã o scoalã primarã. Si’n fiecare zi, la ameazã, vãd iesind copiii. Strada se umple deodatã ca albia unui pârãu dupã o ploaie vãratecã. Soarele devine mai luminos si inima mi se umple de sperante. E casicând as vedea venind spre mine viitorul. Acel viitor spre care privim mereu dar pe care prezentul cu scãderile lui îl covârseste în momente de obosealã. Copiii trec fãrã sã mã vadã, hainele lor multicolore, fundele din pãrul fetitelor, capetele tunse-ale bãetilor gata mereu de bãtaie, totul mã’nveseleste. Dacã ar sti ei cât bine îmi fac, reamintindu-mi cu prezenta lor în fiecare zi, cã lumea nu sfârseste cu noi, acestia, care-am suferit poate prea mult ca sã mai putem fi fericiti vreodatã. Ei, în schimb, vor avea tot ce ne-a lipsit. Ascult glasurile-argintii, nevinovate, fiecare e un îndemn si-o mustrare. Trebuie sã lucrãm pentru copii. Pentruca cel putin ei sã nu cunoascã umilinta, foamea, rãzboiul si toate degradãrile trupului si-ale sufletului. Aceastã imaginã a copiilor care se revarsã pe strãzi la ora amiezei, ar trebui sã stea pururi înaintea fiecãruia dintre noi. Cãrturarul când ridicã de jos condeiul sã scrie, sã se gândeascã la ei. Si cel care strânge pusca pe front sã-i aibã în inima sa. Fiecare care munceste în orice fel si care-are-o rãspundere micã sau mare – ar trebui sã nu’nceteze de-a-i avea înaintea lui, cãci de fapt generatia noastrã si încã multe dupã noi vor trebui sã munceascã din rãsputeri pentru o lume mai bunã, o lume de lãsat mostenire copiilor care se joacã în fata casei mele si-a dumitale cetitorule. Dar asta-i se’ntelege-i mai greu. Sã iubesti viitorul si sã te simti dator fatã de cei care vin. Fascismul a’nvãtat pe tinerii-acestei tãri o lege mai simplã, mai usor de urmat – aceia a bunului plac sprijinit de fortã. În locul iubirii de oameni au pus ura, care e vai, mai usor de cultivat si-al cãrui „dinamism”- am vãzut unde-a dus omenirea. Toti cei care se simt cuprinsi de milã când se vorbeste de epuratie si de pedepsirea fascistilor vinovati de dezastrele la care-am asistat, sã-si îndrepte privirile lor miloase si’nlãcrãmate spre tinerii otrãviti de doctrinele totalitare; tineri care-au devenit cu-atâta usurintã asasini ai profesorului Iorga si-ai altora mai putin însemnati dar la fel de nevinovati, tineri care urãsc viata cu’nversunarea cu care-ar fi firesc s’o iubeascã. Sã-i priveascã, domnii milosi si sã spunã: acest spectacol nu-i umple, nu i-a umplut de groazã? Iar dacã da, atunci cum pot cere milã pentru otrãvitorii tineretului român?Si-apoi sã ne’ntoarcem la copiii, astãzi de scoalã primarã; de acestia nu-i este milã nimãnui? Dacã fascistii rãmân liberi, ei vor face dintrânsii ceiace-au fãcut si din ceilalti, apologeti ai urei, ucigasi fanatici, oameni care nu slujesc decât moartea. Suntem datori sã pedepsim pe vinovati. E o datorie sfântã nu numai fatã de victimele nevinovate care din mormintele lor nu mai pot cere dreptate, ci mai ales fatã de copii, fatã de tara de mâine care nu mai trebuie sã cadã pradã dusmanilor de ieri si de totdeuna. Mila pentru fascisti se confundã cu ura pentru oamenii cinstiti, muncitori si’ncrezãtori în dreptatea care trebuie sã vinã odatã. Evrei si rusi au fost ucisi pentru marea vinã de-a se fi nãscut din pãrinti evrei sau rusi. Atunci putine glasuri si-acelea cu sfialã au vorbit de milã. Astãzi se cere pedepsirea fascistilor, a hitleristilor si-a îmbogãtitilor de rãzboi, toti-acestia au fost liberi sã nu fie ce-au fost si sã nu sãvârseascã crimele pe care le-au sãvârsit. Nu li se cerea pentru asta decât un dram de constiintã omeneascã. N’au avut-o. În folosul lor propriu sau al stãpânilor lor au trimis la moarte sau au ucis cu propria lor mânã zeci si sute de nevinovati. Prin propaganda lor - au dezlãntuit rãzboiul din care-au tras foloase – si l’au continuat ani de zile dupã ce devenise evident pentru oricine cã-i un rãzboiu pierdut. Si’n folosul acestora se invoacã mila. Dar trebuie sã spunem fãtis cã o astfel de milã ar fi nerusinare si-o gresealã de neertat, pe care’n curând am plãti-o scump. Franta – care e, mi se pare, o tarã mai profund democratã decât noi a pãsit îndatã la epuratie. Citim, c’au fost executati cutare si cutare criminali de rãzboiu. În Anglia – deasemeni, glasuri severe se ridicã de pretutindeni. Numai la noi în tara lui hatâr-bacsis, lumea se cutremurã de milã. De sase sãptãmâni nici-un vinovat n’a fost adus în fata vreunui tribunal. Metodele naziste trebuesc, se’ntelege excluse. Totul sã se petreacã la lumina zilei, arestarea si judecarea vinovatilor celor mai vinovati sã nu excludã dreptul de apãrare. Sã fie date publicitãtei toate documentele acuzatoare. Fiecare sã-si poatã da seama de întinderea si grozãvia crimelor – precum si de justetea pedepsei. Pânã când nu se va face aceasta, nici un pas înainte nu-i cu putintã. Iar cât despre cei prea milosi o sã le spun ce mi-a spus mie-o tãrancã vãduvã din rãzboiul trecut si mamã a doi fii morti în rãzboiul acesta: "Si când mã gândesc, buna mea doamnã, cã ãi de-au fãcut rãzboiul or sã aibã si ei o singurã moarte ca mine si ca dumneta!" Magda Isanos

[Milã pentru fascisti?...]

Dela 23 August încoace, de vrei ori nu, auzi mereu un cântec foarte duios, te miri chiar cât de dulce grai pot scoate urlãtorii de pânã ieri, cât de frumos se gudurã si-ti vorbesc de tolerantã, de respectul ideii si-al persoanei umane. Ei-ar vrea cei dintãi sã se bucure de toate-aceste libertãti pe care le-au urât cu'nversunare si le-au dãrmat cu furie oriunde le-au gãsit. Sã se bucure si mai ales sã-si doseascã crimele lor de neertat. Blândeta lor prefãcutã, contine foarte mult cinism. Au aerul de-a spune: "Ce sã-i faci? Sunteti obligati sã ne suportati, democratia vã obligã, în ce ne priveste am fost totalitari, asa cã vezi n'am putut face altfel decât sã ne schingiuim victimele." Frumos limbaj, domnilor fascisti. Nu stiu pe cine vreti sã'nselati din nou. Uitati se vede cã tara vã cunoaste prea bine, azi, dupã ce patru ani v'ati arãtat arama. Ati putut ucide si desfiinta moraliceste oameni care n'aveau altã vinã decât aceia de-a se fi nãscut evrei. Nimenia nu-si poate alege pãrintii sau natia, totusi voi, duiosi tineri fascisti, ati gãsit cã fiecare evreu era destul de vinovat pentru a merita moartea. În ce vã priveste - ati putut sã nu fiti fascisti. Ati putut îmbrãtisa altã doctrinã decât aceia a fortei brutale si-a urei oarbe. Ati fost liberi sã vã abtineti de-a sluji pe nemti. Ati putut sã nu faceti averi, în vreme ce'n numele "ideilor voastre" tineri tãrani nevinovati mureau pe câmpiile Rusiei. Apoi ca functionari-ai guvernului si ca armatã de ocupatie ati fost deasemenia liberi s'alegeti între-o purtare cinstitã si una de jefuitori si ucigasi. Ati ales-o pe-aceasta din urmã. Si de vreme ce-ati fost liberi s'alegeti si-ati ales, de ce vã mai plângeti oare? Vã curg lacrimi de crocodil de grija cã democratia se va "compromite" prin arestarea si punerea voastrã la zid. Voi care-ati schingiuit pe cei nevinovati - si-ati stors cea din urmã vlagã a patriei îngenunchiate, vorbiti despre milã. Dar nu vã trece oare prin gând cã singuri, prin propria voastrã vointã liberã v'ati pus în afara legilor; în afara comunitãtei omenesti, în rândul celor mai mari criminali, criminalii de rãzboi, împotriva cãrora cu fermitate, fãrã dorintã de rãzbunare si fãrã urã, tara e datoare sã se apere si se va apãra...

[Rãspuns unui tânãr]

Am citit în "Semnalul" un articol al unui tânãr de paisprezece ani; de fapt nu era un articol ci mai de grabã un strigãt se revoltã împotriva barbariei rãzboiului în care fascistii au aruncat omenirea./.../Ce bine-ar fi dacã toti tinerii ar simti la fel cu acesta care semneazã rânduri atât de admirabile! Dar sunt sperante ca si altii sã fi înteles ceva din tragedia fãrã egal a rãzboiului actual. La vârsta când ar trebui sã se mai joace; maturizat – înainte de vreme – de atâtea sguduitoare realitãti, tânãrul nostru scrie cuprins de oroare: "Refuzãm fericirea bazatã pe crimã". As vrea sã-i spun, eu care am de douã ori anii lui, cã întreaga omenire civilizatã a "refuza" faimoasa fericire nazistã. Din pãcate nu s’a putut rãspunde fortei decât prin fortã. Popoarele iubitoare de pace au trebuit sã ia armele pentru a stârpi pentru totdeauna pe cei care si-au fãcut din imperialism si militarism, din jaf si crimã o doctrinã politicã, un ideal de viatã. Însã dupã ce sgomotul armelor va înceta, copiii de astãzi vor fi chemati mâine sã judece trecutul si sã hotãrascã viitorul. Când va veni pacea, sã nu uitati ceia ce, copii fiind încã, ati vãzut. Sã nu faceti ceiace supravietuitorii si urmasii luptãtorilor din celãlalt rãzboi mondial au fãcut. Sã nu vã culcati pe laurii proaspeti, sã nu vã lãsati biruiti de egoism, de oportunism si de toate ispitele unei vieti comode si usoare. Altii vor dobândi pentru voi victoria si pacea, dar vouã vã revine sarcina nespus de grea de-a pãstra pacea. Pentru aceasta sã nu uitati niciodatã grozãviile rãzboiului. Decâteori ati fi ispititi sã trãdati ideile democratice si pacifiste pentru vre-un folos personal sau pur si simplu din lene; sã vã amintiti: schilozii, orfanii, mortii nenumãrati, distrugerile vaste, cortegiul nesfârsit al suferintelor omenesti pe care copii fiind le-ati vãzut. Toate-au fost cu putintã, numai datoritã trãdarei, coruptiei si lenei generatiilor dintre cele douã rãzboaie mondiale. Iar voi adolescentii de azi si fãuritorii de mâine ai destinelor patriei sã stiti cã de veti gresi la fel, foarte curând veti vedea repetându-se mãcelul care v'a îngrozit copilãria. Dar, nãdãjduim, sã fiti mai vrednici si mai fericiti si vã dorim sã puneti temeliile pãcei eterne. Totul este posibil si geniul omenesc nu cunoaste înfrângere si obosealã când îsi propune un tel de atins. Înaintea voastrã siruri de tineri s’au lãsat atrasi de fascism. Profesori, conducãtori si propagandisti criminali – au reusit sã impresioneze imaginatia tineretului prin simboluri si practici bizare. Ceiace era mai bun în tineri, dragostea de tarã, înclinarea fireascã spre sacrificiul eroic, totul a fost aservit unor scopuri nemãrturisite, scopuri criminale. Astfel, tinerii, care erau chemati prin generozitatea inimilor lor neîntinate de viatã sã sprijine progresul, pacea, dragostea dintre oameni, au fost siliti printr’o perversã operã de denaturare a adevãrului, sã slujeascã rãzboiul si moartea. Bãgati de seamã, ca la rândul vostru sã nu fiti înselati. Dar, ce spun eu, ochii vostri au privit de timpuriu în fatã, orori care nu pot fi uitate. Ati cunoscut fascismul, nu din cuvine, anume potrivite sã sune frumos, ci din fapte. Adolescentii si chiar copiii cei mai fragezi au plãtit tributul lor de sânge Molohului nesãtios care este rãzboiul. Nu, voi nu veti mai fi o pradã usoarã pentru cei fãrã inimã si fãrã constiintã. Curaj, tinere prieten si nu uita cã pacea este’n mâinele tale. Magda Isanos

sâmbătă, 24 martie 2012

vanda

vanda e fiica omului de sare
e o plămadă din vise și gând
ea cioplește zilnic un templu dantelat din piatra și
pășește pe deasupra tuturor ca o sirenă solitară călătorind spre locul
unde păsările îi acoperă fața cu aripile verzi ca niște umbre aruncate
lasate-n ploaie plâng și se cutremură aprins lovind pereții de granit cu umerele plesnite din care le curg muguri de primăvară mirositoare oglinzi le scaldă ultima suflare
vanda e rugul cel lasat sa crească
până dincolo de cer

strigăt în noapte

îmbrac mantie veche aspră ca un obraz de clovn
îmi întind mâinile albastre
peste cioburi pașii mei
răsună ca o bătaie de aripi umede
se sparg zăpezile de cer
e sărbătoare în amurg
stol de cocori umbrește zarea
larisa cea frumoasă întine inima pe sfoară s-așază
corbi și fluturi îngrășați și vulpea cea-nțeleaptă cu
gheara pregătită zâmbește strâmb în blana deasă iar se-nfoaie

e trist spectacolul lumii
fără dirijor poți crede că ai amuțit
și mor atâtea simfonii pe clape
trandafirul își deschide rană o lasă lin
să curgă
să curgă
să umple ochiul lumii

urma mea se-ntinde translucidă
dedesubt mai caut cai cu capete de oameni
gorgone amorțite cu pletele de piatră
în cuvânt caut aripi cu brațe de argint
pășesc
tăcerile-mi tresaltă-n piept
e-un joc așa ciudat
de-a viața fără moarte și umbra iarăși
mi se-ascunde-n pragul nopții
aud un strigăt ascuțit care sfărâmă
în bucăți perdeaua de granit

DESPRE EDEN....mpg

Eu sunt poeta viselor albastre

vineri, 23 martie 2012

CANTECUL PASARII SPIN....wmv

Poète (traducere romana)

sunt un platan

mă trezesc brusc am o durere ascuțită în creștet de parcă cineva îmi înșurubează un pumnal în gânduri la marginea grădinii mi-au înflorit livezile de nuferi mă bucur e sărbătoare păsări cu chip rotund îmi lasă triluri pe sub ramuri implantându-și trupul împlinit în spinul gardului viu se odihnește truda mea de peste zi

țin în mână biserica Sfântul Nicolae domnesc miniatural edificiu de rugăciune îmi aplec urechea de zici că-s melc ascult cum glăsuiește marea ei da nu-i o poveste prin locurile sacre auzim mistere nemărginitul ni s-așază peste pleoapă uit de vorbele grele plumburii și învârt cheia timpului scriu versuri creez imagini lumea ar zice că-s uitată în munte de sare uneori mă cutremur e noapte și nici o stea nu mi-a vorbit dar sunt platan îmi zic trăgându-mi umbra peste față mă odihnesc fantomatic în biserica veche încărcată de murmurul de sfinți din icoane ies când nu îi vede nimeni bat metanii fac multe cruci din piatră pe care le ascund în temelii
un înger din granit mi-adoarme în rădăcini...
sunt un platan la mine-n ramuri înmugurește veșnicia...
...și întunericul
mă apasă

marți, 20 martie 2012

dincolo de ferestre

rochia miresei nu mai era albă
se scălda în ploaia de fluturi albaștri
care îi zburdau prin trup încoace și
încolo ca o ceată de spiriduși
cu pletele topite în flăcări de lumină

sacha ne tot vorbea despre dragoste și
desena cu degetul în țărâna caldă
o formulă nouă în formă de inimă

dragoste a mea imaculată
care te lași târâtă în țărână zic
nu te mai întoarce
nu te mai întoarce și
mușc mărul crud verde
strepezindu-mi obrajii
mă ascund în nourul vesel
ca să mă privești o vreme
fiindcă uneori am ochii umezi și mă înduioșează
orice reclamă fosforescentă despre pisicile maltratate

e vremea când se coc gutuile
trezindu-se galbene şi însingurate
dincolo de ferestre
mirosuri înțepătoare
le scutură aripile ude

domnule nu-știu-cum să nu-mi spui tu pe nume și
că iubirea doare iubirea îmi spunea bunica
e o joacă fără de poveste
tocmai ce-am atins ochiul de curcubeu
nu încerca să-mi tăbăcești iar fața
în amestecul stătut de piele și tărâțe
pentru că în oglindă o să vezi același stol de păsări
iar timpul o să se măsoare în mărgele de sticlă

domnișoara pogany trece  grăbită
dincolo de sfoară
iar eu adun pulberea de stele
în palmele curate și o împrăștii
peste ape rochia mirese plutește
plutește înecând un vis
în stolul de fluturi

îl aleg pe oleg

la fiecare sfârșit de săptămână îl aleg pe oleg
din vitrina cu păpuşi stricate îi cumpăr bomboane albastre sferice
dulci și îl umplu pe nas pe gură prin urechile rupte îl îndulcesc pe oleg
cu tot dulcele din lume oleg e
dulce
și mă iubește
cu toate minciunile amare care s-au scurs din trupul lumii
nu e pretențios își piaptănă părul cu degetele decupate din ziare vechi
își acoperă inima ruptă cu zdrențe urât mirositoare și-mi cântă la marseillaise/
de dimineață până seara
oleg e liber
uneori se roagă în altarul umbrelor
pe care i l-a țesut natasha
îmi deseneaza stele cu unghiile înfipte
pe obraz îmi strigă
să nu intru
e pentru oleg
oricum am trupul despicat
de soare și cerul croșetat adânc pe spate
la ce bun să-i mai amintesc lui oleg
despre ploile torențiale
natasha trage luntrea
oleg se pierde în lumină
eu
îmi pierd nasturii de la cămașă
un ochi
o mână şi
inima și
o unghie mi se înfinge în plupa cerului
ALBASTU
„e pentru oleg zice agonizând natasha
am umbrele brăzdate
și mi se face frig”

caut cu mâinile pline fluturi

când mă aflu în centrul vechi caut cu
mâinile pline fluturi
un echilibru
pobumbei din piața unirii
îmi taie fața
scurt
fără de durere
ca o apăsare a pumnalului
în coaste
visez mereu asta
visez venirea ta
pe căi dezgropate
mă întristezi
de fiecare dată cade un homler înecat în propriile sale pene care i-au zburat pe când se zbătea ca să lege stârv de stârv construind un pod de umbre uscate păsărilor acelora blestemate de lumină

(copiii încearcă un zbor fără de aripi/ cad mere verzi peste podeaua zimțată/ sufletelor le cresc mâini suave/ de atins cerul/ e primăvara sufletelor încuiate-n simfonii)

când mă aflu în centrul vechi
îmi prind pe umeri visele tale
să îmi acopere căderea
printre blocurile sărăcăcioase și goale
țin trupul tău/clepsidră de cristal fără de timp/
da/
țin trupului tău și ochiul
care s-a desprins întorcându-l pe fiecare foaie în
linia vieții desenată peste iris

pentru o vreme tăcerea e o mlaștină albă
din care ies nuferi și încolțesc păcate/
demiurgic/
bizar veșmânt

cineva strigă prin
zidul de granit
elle était une fleur pourrie
și tu îmi culegi din trupul deschis lacrimile false prefăcându-le-n cristale presăte în urmele mele subțiri tot mai subțiri
le întinzi până la tine-n cămară

luni, 19 martie 2012

Cel Mai Mare Secret A Masonilor Illuminati !...CGM

Profetia despre ultimul papa II

Eleonora-strigoaica

Am să vorbesc despre oamenii Lui Dumnezeu, oamenii aceia care mi s-au așezat pe suflet pentru o vreme și pentru care simt parcă o apăsare dureroasă, încât dacă aș întinde mâna înspre stele i-aș putea atinge.

Eram copii de școală, eu și fratele meu, și parcurgeam o vreme îndelungată pe un câmp parcă mereu noroios, pentru că doar amintirea unul pământ galben, moale care mi se ține de picioare a mai rămas.
Devenisem foarte cunoscuți prin mulțimea aceea de copii, și când apăream noi în curtea școlii, obosiți, fantomatici, ceilalți ne făceau cale și șopteau pe ascuns:
-Uite-o pe sora lui Ionel...tatăl lor a murit în vara asta, nimeni nu știe de ce...
Mie îmi venea să plâng dar fratele meu mă instruia de acasă:
-Ai grijă să nu te faci de râs...Mergi drept și să înveți bine. Nu te bate cu toți copiii. Aici nu e Neculcea, să știi. Învață bine la început ca să te ia profesorii de bună, că apoi toate merg ușor.
Eu aveam emoții pentru că mama mă dusese la o altă școală, mai îndepărtată și m-a despărțit de ceilalți copii, iar acum eram obligată să le demonstrez profesorilor ce știu și ceea ce era mai greu, trebuia să-mi fac noi prieteni.
Câștigasem o oarecare simpatie pentru că eram „sora lui Ionel” și el era mai mare cu un an. Era cunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni elevi ai școlii. Suferind de o deformație la coloană, nimeni nu îndrăznea să-l poreclească, doar eu îmi permitem, din când în când, atunci când ne certam pe drum și el mă poreclea „țiganca” sau „driga”, certându-mă că nu merg destul de repede și îs o pacoste pe capul lui. Mă înfuriam, uitam că e cel mai bun elev și îl zgâriam pe frunte cu unghiile pe care nu voiam să mi le tai când mă atenționa mama.
Spre deosebire de Ionel care învăța sistematic la toate obiectele, eu aveam preferințe. Învățam de plăcere la limba română și matematică. La celelalte obiecte doar treceam cu privirea, atât cât să am note decente și să nu mă certe nimeni.

Îmi amintesc de plăcerea mea de a studia apucăturile copiilor care vânau notele, copiau la teze sau la acele lucrări de control. Îi vedeam pe toți și mă întrebam cum de profesorii nu îi văd. Apoi mi-am dat seama că era o înțelegere tacită. Fiecare profesor vroia să aibă „rezultate”, iar unii dintre copii fiind isteți și bine văzuți, era musai să aibă și notele cele mai bune.
Încă de pe atunci am știut că viață e o luptă acerbă cu nedreptatea și că mulți se vor ridica prin metode necinstite, pe când alții se vor îngropa în nevoi încercând să răzbată „drumul„ pe o cărare spinoasă, mult întortocheată care uneori te poate duce înspre prăpastia deznădejdilor..

Îmi amintesc de „predarea” suplinitorilor care ne cereau să...citim lecția. Aveam mereu o carte din care puteam citi liniștită și nestingherită pe care o așezam deasupra acelor manuale. Așa am citit „Lorely”, „Ulița copilăriei”, „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, dar și cărți din literatura universală ca „Doamna Bovary a lui Flaubert, „Pe Donul liniștit” a lui Mihail Șolohov, poeziile lui Esenin și multe altele. Acum le mulțumesc acelor suplinitori pentru că o oră chinuită de fizică sau chimie nu m-ar fi ajutat cu nimic.
Drumul până la școală m-a marcat profund. Revăd prin ochii minții șanțurile prea mari, pline cu apă peste care săream cu greutate, uneori eșuând „zborul”, cădeam de-a dreptul cu ambele picioare în baltă. Trebuia să continui drumul. Cale de întoarcere nu era, pentru că niciodată nu am îndrăznit să absentez.

Într-una din zile, atenția mea a fost zdruncinată de o apariție misterioasă pe ulițele satului. Trecea, parcă desprinsă dintr-un tablou al unui pictor abstract, o femeie care... nu părea nici femeie dar nici bărbat. Un fel de hermafrodit decupat din cărțile enigmatice despre ființele ciudate.
Cine o fi? Mă prostisem uitându-mă în urma ei. Un sentiment de frică amestecat cu o rumoare m-a făcut să îngheț cu vorbele pe buze. Nu am îndrăznit nici să o salut, pentru că femeia parcă îmi oprise cuvintele în gât, îndesându-mi-le cu mâna ei aspră cu care își sprijinea un baston cu mânerul din fier.
Am întâlnit-o și în alte zile. Era ciudat că nimeni nu o saluta, deși pe vremea aceea copiii salutau respectuos vecinii. Ea părea a nu fi reală, părea o prezență eterică, nedeslușită, o moartă cu chipul de dincoace. Am prins curaj și am început să o salut mai mult din curiozitate, să văd cum vorbește. Nu a răspuns. M-a privit încruntată de după sprâncenele stufoase și parcă am întrezărit un rânjet răutăcios pe buzele uscate.
În următoarele zile eu am tot salutat-o zâmbindu-i frumos și strigând cât mai tare. Mă gândeam că nu aude. Într-una din zile mi-a răspuns, oprindu-se în fața mea m-a întrebat:
- A cui ești?
Și i-am spus a cui sunt. Femeia a dat din cap încrezătoare.
Odată eram cu fratele meu și eu iarăși am salutat-o. Cât pe ce să iau bătaie de la el. Mi-a strigat speriat:
-Ești nebună! E strigoaică!!! Vrei să ne mănânce diseară când ne întoarcem? Te spun mamei. Tu nu ești zdravănă...Nimeni nu vorbește cu Eleonora...Ea urăște copiii.

Când am ajuns acasă i-am povestit mamei ce s-a întâmplat, fratele meu încercând să o convingă cât sunt eu de ciudată.
-Nimeni nu îi dă bună ziua Eleonorei. Copiii se sperie și fug de ea, și asta crede că e mai grozavă. Stă de vorbă cu ea...O să ne aștepte la izitură noaptea și o să ne mănânce, așa au zis toți copiii. Că ea nu știe să se liniștească.
Nu știu de ce am cunoscut atâția oameni care erau altfel, nu știu dacă a fost voia cuiva să îi descopăr dincolo de urâțenia, de nebunia, de egoismul sau valoarea lor dar îmi amintesc de un lucru foarte clar. Am promis familiei mele că voi scrie toate lucrurile astea cândva într-o carte. Bineînțeles că pe atunci nu credeam nici eu și nu a crezut nimeni. O vreme mi-am dorit din tot sufletul o mașină de scris pe care am reușit să mi-o cumpăr când aveam 25 de ani. Am fost atât de bucuroasă și îmi scriam poeziile, textele. Apoi le lăsam o vreme și le citeam după mult timp cu o disimulată surprindere de parcă citeam o carte nedescoperită încă.

După spusele noastre, mama a fost de-a dreptul buimăcită. O cunoaște bine pe Eleonora. Doar au copilărit împreună și nu credea în poveștile astea de groază pe care le spuneau copiii. Eu radiam de bucurie că fratele meu nu are dreptate și pot intra în vorbă cu femeia în continuare.

-Nu trebuie să fiți speriați. Eu am trăit în sat alături de Eleonora și e o femeie ca toate femeile. Nu a avut bărbat, nici copii...dar ăsta pare a fi un blestem care s-a abătut peste ea. Știu că eram mici și când ne-am dezbrăcat să ne scăldăm în iaz am văzut cu toții o coadă la spatele ei și atunci ne-am speriat...dar era și ea un copil ca toți ceilalți. Se vede că a dus o viață mai retrasă din pricina asta, că o dată îmi spune lucruri ciudate despre bărbați. A zis că atât de mult are ciudă pe ei, încât și-ar face un gard atât de înalt ca să nu le vadă nici măcar capul, nu trupurile. Nu o să vă facă nimic. Să nu vă temeți.

Zile în șir mă rugam să o văd pe strigoaică să o salut, iar ea să zâmbească așa strâmb, încruntat, pe sub sprâncene. Parcă mă simțeam vinovată de nefericirea femeii și voiam să aduc un strop de lumină în sufletul ei înnegrit.
Copiii treceau pe lângă ea, oarecum speriați, se înghițeau și când se îndepărta vorbeau enigmatic, ușor iritați de prezența femeii:
-Ați văzut? Strigoaica? Se vedea o coadă cum i se zbătea pe sub fustă...Asta îi dă bună ziua...Și mă arată. O să vezi tu ce pățești de Sfântul Andrei. A pus ochii pe tine. Și parcă simt un miros de frică...dar o să-mi treacă.

Mă întorceam de la școală într-o după amiază și în depărtare am văzut-o pe mama vorbind cu Eleonora:

-Ce faci, Lență? Tot la câmp? Doamne ce viață grea...Ai muncit de mică pentru moșnegii aceia...Și discuția se țesea frumos și calm.
M-am bucurat. Asta era mama mea. Femeia care îi făcea pe nebuni să își capete pentru o vreme luciditatea și care îmblânzea inima de piatră a strigoaicei.

M-am apropiat și m-am lipit de mama. Eleonora a întins spre mine o mână ciudată și m-a atins ușor, matern. Cred că nu mai atinsese până atunci un obraz de copil și i-a zis mamei:
-Ai un copil curajos. Uite...ea îmi dă buna ziua mereu.

Ne-am îndepărtat pentru că se lăsa seara și Eleonora părea că ne zâmbise amândurora ca în copilărie când făcea baie cu toții copiii în iaz.

Aud și acum ecouri îndepărtate, glasuri răzlețe de copii obraznici parcă strigă strident în timpanul meu...Ochii lor sfredelitori privesc insistent spre hainele cernite ale strigoaicei așteptând să i se ivească acea presupusă coadă...

Strigoaica pare că se învârte, se învârte copilărește cu mâinile ridicate ca o ființă neștiutoare, se scaldă o vreme într-o lumină roșie, adiacentă, apoi dispare aplecată, bătrânește pe o scară nesfârșită sprijinindu-se de stele cu acel băț cu mănunchiul metalic...

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...