cât de împietrit te simt
ca pe un liliac fără de aripi
înfipt în trupul nopţii
doar ziua mai împarţi
cu mine
sfincşi obscuri
în inima pământului
timpul e plin de insomnii
cronos pedalează
neobosit şterge fruntea cerului
îţi aminteşte din ce în ce mai rar
despre popasul meu
la răscruce
mă sting
un felinar albastru
din alte vremuri seculare
şi viaţa mea ți se-arată
în oglinda solitară
ca macul înroşit
străjer domnind tăcut
în lanul amorţit când
mii şi mii de umbre
încearcă
să îmi treacă pe spinare
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu