...pe urmele de șarpe

Misionara

urât mai miros și ciolanele astea cică le-a găsit a lu* ilă
când o vrut să-și sape în curte un beci zăceau toate alăturea craniu lângă craniu cu
orbitele scobite și coastele sfărâmicioase, de atunci nu mai au somn cine or fi maică

cine-i jelește și-i întrebă, le-au îngropat urmele creștinește dumnezeu să-i odihnească ziceau cu ochii mijind a frică sau sfială pentru cele moarte. le tot umbla gândul prin lume și iar li se întorcea la răcoare sub pământ acolo e multă umezeală și liniște de îți pocnesc urechile de atâta așteptat cu pumnii strânși hoțește.

acolo?

da. e mai răcoare...

-soare, ți-am zis să nu mă mai împungi cu sulița asta, ce naiba, îs om și eu. da* mâine nu ți-oi mai vorbi. eu o vorbă am și-o zic numai o dată...ce ți-o mai fi și lumea asta. hai, lasă, nu-ți mai fie frică, tu ai armură, scut, sabie la ce-ți mai trebuiește e doar pentru cei slabi. îngeri sunt aceia fără de aripi, ți-am văzut eu semnul. da. sus, pe mâna dreaptă. era acolo...cum ce? semnul despre care îmi vorbea duminica bunica:

-el o să se nască la mijloc de anotimp cu un smochin deja crescut în coastă.

-da.da, ziceam și eu, ai slobozit degeaba câinele din sfoară i se trage ,o să-l mănânce lupii în plină zi prin hățișurile astea (doamne sfinte, ce vă mai plac poveștile de groază) i-or înșira mațele pe sub podețe și blana o să i-o așeze în copacul cel mai înalt. eu am să-mi acopăr ochii cu mâna dreaptă. cu stânga am să vă fac semn:

-hai, veniți, e câinele meu, uitați-vă cum îi înfing colții în grumaz, cum țișnește sângele ca apa rece din țâșnitoare și cum îi trosnește carnea tare prin hățișurile astea nemaicâlcate de picior de pământean. ehe, dar dacă nu era el, cine v-ar mai fi făcut acum semne cu mâna, și ciutele astea ar mai fi băut apă din izvoare?

-taci, gloabă! haita-i afară, vrei să te rupă? taci, stai liniștită, mănâncă pisica

și...când s-o face zi am să îți prind și-un șoarece. ei, da , pe cel mai gras...acum doar taci. după ce termini ai să fugi...cât ai să poți, să-ți cadă bine la stomac să nu ai iar coșmaruri și să mă zgârâi iar pe față.

în astă seară și luna o poți linge cu limba musculoasă de reptilă. șezi colea, cu capul sprijinit de trunchiul cela și când s-o arăta, tu: haști! o poți rumega în voie, eu am să mă uit la ea prin burta ta o să văd iar stelele care or să o însoțească, așa, ca pe o regină cu a sa suită. ce maiestos o să pășească!

-hai, gheorghe, ioane, care mai sunteți, spuneți-i ăsteia din pod să-și mute așternutul în altă parte maica încă doarme...

***

când am deschis ușa, pe jos, puzderie de fluturi vii agățați sub formă de salbe la gâtul mâțelor flămânde ronțăiau niște șoareci. gheare ascuțite de păsări leșinate erau lipite pe spatele scheletice a unor fluturi fără aripi, colții de lupi rânjeau pe bolta întunecată nu mai se odihneau stele sclipicioase.

-auzi, asta mai spune multe? ce...tot mai are cerneală? doar n-o fi încheiat contract cu cerul?

-am zis că nu-i a bună...de ce-o fi tot mergând în fapt de noapte cu pisica aceea ciudată înfiptă-n umăr?

-taci, lele, taci că te aude...îi folosește ochii ca pe niște lampadare...ea a orbit de mult...

-ââââââââââuuuuuuuuuu...

-da.da...și noaptea o mușcă chiar cu sete, îi mușcă buzele până la sânge și grumazul și gleznele subțiri...n-o vezi? n-o vezi cum șchiopătează când urcă
muntele sau când coboară la pârâu...

pe urmele de șarpe s-o dus să-l caute pe gheorghe, maică-sa-i deja la poartă...

-lună!!!lună!!!tu mă auzi? mai e careva prin preajmă? atunci, lasă cerul în grija pisicii cu ochii scoși...

hai acasă...
hai...acasă...cum, care casă?

metamorfoze

când simți starea aceea de sufocare
în gât poți să plângi
amintește-ți  cum te-ai înțepat a nu știu câta oară
în spinul acela cu dintele de fier de lângă baltă
starea asta de lehamite e una trecătoare zic
lacrimile tale miros a lăcrămioare
îndelung parfumate şi căldura asta
năucitoare te obligă să şi simți cum te scufunzi în
râuri de sudoare pe frunte se lipesc miile de
fluturi zici că-i o invazie extraterestră
dacă îmi spui pe nume am să împart cu tine soldățeii
de plumb pe câmpul de luptă nu mai există reguli nici
sete și nici răzbunare suntem doar vânat şi vânător
e o treabă a naibii de adevărată
soarele mușcă
râurile se umflă
corbii ne dau târcoale
eu îmi fixez bine. trupul
în zidurile disperării trebuie doar să
te gândești la asta îndelung
și am să-ți torc imperii vaste înghemuită cu
blana electrizată şi colții de noapte.

ce s-a mai întâmplat cu sasha

noi ne uitam doar așa că aveam la ce da lui îi creșteau unghiile ca
niște căngi și-atunci ne-am zis o fi de la luna asta plina sau de la apa asta pură că
adică de ce lui nu-i cad frunzele și mai ales de ce îi cresc așa unghiile când eunu am mai fost pe la salon de-un an
e drept sasha să stai așa fără să-ți pese și să-ți mai crească și manichiura?
asta ne rodea pe noi
invidia
invidia sau zavistia draga mătușii zavistia eu așa știu
nu știu cum le mai ziceți voi astea de azi că
mereu ne luăm de generații
văzutai lele pe-a lui nicodim
aia de fuse pe la turci
cică vru să aducă aurul *napoi da* se trezi c-un prunc la gât cică îl cheamă
sasha că era de nem rusesc
o dooooooaaaaaaaaamne că no fi ...

și baba scuipă un dinte peste masă...amestecat cu tot năduful care-i zăcea

de-o vreme-n piept apoi mai trase un ochi pe la matilda că prea își strânse și-asta cingătoarea și-și mai atăta fudulă nurii băietanilor cu tuleiele mijite abia de aseară

o să-i tot vadă pe câte unul prin grădină și l-or mai pomeni pe mort

cealaltă babă își suflecă rindeica și zise ce mai oameni doamne ce mai oameni mai sunt și astăzi...

clopotul sună nătăng un bing și-un bang și babele și-au făcut din sândură

o cruce să î-o pună lui sasha la căpătâi să-i țină de urât în astă seară luna nu a mai răsărit

un orb mi se adăpa din creștet

cele o mie de fecioare păreau în transă când sacerdotul a îngânat prelung „aaaamenooo aeraaaaaa” s-au cutremurat trupurile lor au zvâcnit iar buzele groase insipide își dezveleau indecent dinții strălucitori și ascuțiți, pe obrajii palizi le străluceau semilunile și zvasticile tatuate stângaci de o mână neinspirată.

grota se deschidea adânc ,tot mai adânc ,așa, ca o gură flămândă s-au ca un trup însetat de dragoste și de cunoaștere deplină.

unde călcau pașii lor, pământul parcă se ghemuia albindu-se și din el ieșeau aburi calzi care se topeau prin unghere și prin crăpăturile pereților răniți.

umbrele creșteau nemiloase din penumbre biciuindu-ne ochii și simțurile creând imagini halucinante cu mâini care ieșeau din cratere să ne cuprindă ,cu niște cranii cenușii cu găoacele deschise, din care se prăvăleau lumini, șuvoaie de lumini albastre, umede și moi.

-ce era tărâmul acela? îmi ziceam, încercând să mă păstrez trează, dar starea de moleșeală mă împrejmuia, strângându-mi trupul ca într-o menghine de plumb.

or fi vrut să mă dezgroape, ca să mă elibereze?

brațele acelea parcă aveau buze cu aripi și tu îmi spuneai că am cei mai frumoși ochi din tavernă.
atunci, pe obaz mi se contura fin semnul de zvastică sidefată.

-ea e aleasă ,murmurau eunucii cu baionetele crescute din umeri și solzii aurii peste trupurile musculoase .
am auzit-o noi cum se ruga-n altar și din ochii ei curgea smirnă, din trup i se desprindeau miresme plutitoare, din plete îi curgeau izvoare de râuri albastre, raiuri de pământ și în cer.
ce siguranță ea trebuie să fie.

un liliac imens cu ochii bulucați cu limba roșie atârnată și colții pregătiți mi se înfipse în umăr pâlpâindu-și triumfător aripile de aeroplan cu pene unsuroase.

m-am aplecat, m-am gârbovit ca o bătrână încercată și am strigat să se despice norii, să cadă vântul pe pământ:

-stăpââââââââââne, ce-i apăsarea astaaaaa? ce-mi cade de pe umeri???

-e viața, mi-a întins el cupa de cristal. bea și o să simți cum se deschide creștetul pământului și apele cum se desfac șuvoi în tine să le primești, să le primești , că -ai să te prefaci în știmă sau în înger. dar acum dormi .închide ochii. în scoarța asta de copac o să te simți mai bine.

ce știu și eu...poate, mai bine, îmi zise bâjbâind cărarea.

-mă arde
mă arde
tăceți!!!
..............................................................................
tăcerea era acum deplină
și-n capătul coloanei nesfârșite, un orb mi se adăpa din creștet, ștergându-și sângele cu dosul palmelor crăpate.

mă cheamă angel

te-ai aplecat așa cât să îți legi șireturile
m-ai privit cu coada ochiului
necinstit aș zice eu
era un truc dintr-un film alb negru și...
tu nu mai puteai fi
actorul principal

ai mai păstrat trupul de sticlă, dară
să jucăm roluri transparente într-un poem:
(uite, ia, fragi,
ție dragi...
ia-i și pune-i în puiacă)
să ne prefacem că eu
sunt ademenitoarea laponă și tu întunecatul rege dezbrăcat de complexe
și rațiune de
ieri
nu mai sunt vegetarian
înghit fluturi tu poți
mânca flori negre
carnivore

închide geamul iar
se ceartă trandafirii din
grădină îi vede luna

alaltăseară mi-am descoperit ramurile
cum, care ramuri?
crengile acelea uscate ale arborelui străbun
tatăl meu a fost mayaș, iar mama o sclavă sudistă, frații
doi îngeri dar nu căzuți
doar s-au împiedicat puţin
în rama unor geamuri
mă cheamă angel

să ne acoperim cu stele
eu o să-ți pansez inima cu eșarfe violet
țesute de zâna cu rochie din fluturi adevărați

sau poate tu ai mai multe inimi...
............................................................................polițistul cu chip de mosc și-a potrivit mai bine
ochelarii pe frunte și ne-a strigat de departe:
-hei, voi, cei cu fluturi și flori carnivore
pe buze luați-vă sicriele și cărați-vă în altă parte
laviniei de atunci a început să-i sângereze o ureche...

pe lângă coliba unchiului tom

coliba unchiului tom mă privea prin ferestrele mărunte
cu pletele de stuf mult lăsate peste geana dreaptă mă
primea mai înspre seară cu brațele larg deschise ca o bătrânică rece și întunecată
cu pielea atârnându-i în rânduri pe lângă libelulele acelea care se tot schimbau mereu în lumina înșelătoare

și de pe batista mototolită de mătase cu care îmi ștergeam eu nădușeala de pe frunte chiar îmi zâmbea acum strâmb ochiul deschis și chipul imprimat nu știu prin ce minune acolo al mătușii aglaia o veche amintire copilărească îmi spunea
vezi tu draga mătușii la noapte o să se deschidă cerul să nu te sperii când ei vor cerne lumina prin sita fermecată tu să stai acolo deasupra lor cu brațele deschise în cruce și să te rotești să te rotești apoi să îți dezbraci pielea de femeie și să îți arunci sânii înspre lună

atunci abia ai să fii departe iar pe dealul lui moș tofan chiar dacă e olog are două cârje
și la urma urmei la ce i-or folosi patru picioare eeeei acolo se vor coace iar murele negre și o să îți umble pe sub coaste or să-ți intre în vene ca să clocotească dar tu să te tragi deoparte la umbra nucului falnic să te îmbeți cu iodul lui să te acopere frunzele să te faci chiar frate cu el tot nu mai ai tu frați ei au plecat fără să te întrebe ce și cum și din alea omenești
și simt eu că inima ta o să tresalte în bătăi sibilinice de fetiță cu obrajii scobiți iar păpușile tale s-or trage între ele de păr îndreptându-se înspre râpa galbenă să se arunce cu toatele ținându-se strâns de mână ca în paginile din evanghelie vor să strige și ele așa într-o doară : eli, eli , lama sabachthani dar tu să le lași că și așa au trăit prea mult tu să nu fii ca ceilalți care au mâinile cusute de ochi și trupurile învelite în eșarfe mov în jurul lor să nu stai

ție la ce-ți foloseșt pielea?

da
chiar
o pot lăsa la uscat pe gard pentru încă o noapte

o scutur bine și o așez curată și dreaptă dar lângă fereastră să o pot urmări să nu mi-o mănânce lupii ce știu eu noaptea e mare și ...pândesc atâția ochi din umbră

coliba unchiului tom mă privea ca pe o nebună

și-ar fi tăiat și o ureche pentru mine numai să mă știe departe
cât mai departe

dar eu stau aici
lângă pielea mea și vă pândesc

eu sunt vânătorul cu ghearele sârmă

în umbră din umbră

o mască râde alta hohotește fardurile se scurg
ochii ustură se desenează minciuna pe obraz
ai zice că sunt lacrimi...

actorii, să intre iar în scene!

(nu e nevoia să fiți geniali...jucați...jucați...)

-bună! apare un mesaj tastatura se cutremură. o fi de bine?
-bună!
dar spui așa de formă curg vorbele, apele în valuri clocotesc
se construiesc imperii?
aș! sunt urme pe zăpezi livezile au poame înghețate...

mușcăm din merele zemoase ne îngropăm în silozurile cu grâu

găsim chei pierdute de care nu mai avem trebuință pentru că deja trăim viețile altora, visăm visele visate, uităm copacii sub scoarța împietrită ne ascundem
dorul

ești tu?
sunt?
mă cauți?
(și îndoiala fugărește niște chipuri prin trunchiuri de copac se-aude povestea zborului)

un întuneric fără leac
prizonier în a ta cursă

cu un simplu click îmi șterg identitatea de pe internet cumpăr o alta nou nouță
o haină cu care uneori mă și îmbrac

așa e tabla încărcată
iau un burete umed flămând de gânduri și șterg și șterg
am gânduri proaspete frumos mirositoare

-e ușor să păcălești pe internet, spunea un bun prieten:
o poză, o adresă, un zâmbet
sunt tânără azi am doar câteva ore de când m-am procreat și totul cu un simplu click

-bună!

ești tu? sunt eu?
mulțimile de ochi pândesc din umbră
în altă umbră

poveste cu fluturi

cu urme vișinii îmi scriu istoria

în chip silicificat

curge culoarea sufletului prin epidermă

și îmi scobesc în mijloc un fel de inimă pustie tu

încerci să mă turezi la maxim ca pe-o mașină învechită.

mâinile bâjbâie prin întuneric după un stâlp de fum

mă clatin

mă întind

mă sprijin iar

afară e frig e ceață o împărăteasă împarte stele dintr-un paner împletit cu migală de o tarantulă cu ochi holbați .

acum alerg desculță peste scoicile ascuțite privesc farul înstelat înfipt cu brațele în marea turbată și-aștept nisipul să se adune să îmi curbez o clipă trupul

să-mi plâng plecarea și să mă plângi în mine cu lacrimile cele mai fierbinți, iar infinitul să nu se stingă cuprind

cu o mână cerul cu alta edenul aPrins.

te strig să muști din mărul altor adami și ziua se proptește pe umărul rotund

o țin morțiș cânt din piepturi de păsări paradisiace îmi fixez o veșnicie ochiul sub pleoapa ta care se zbate ca o spărtură fac în trup un sanctuar tu scânteiezi tristețile pe coastă și îmi aduci miresmele de maghiran. ai adormit în trupul veșted, pe când lumina se izbește în ferestre și-n corpul tău eteric același fluture cu cap de mort ridică antenele firave, dansează menuet și așteaptă dimineața să îi sosească iubita fluture cu cap de moartă...

în gândul lui Pip(atâția pași tăiați din stâncă)

camera era veche și goală,
mirosea bătrânește a moarte.
Pip a ieșit așa precum a şi intrat,
cu fragi proaspeți. pe buze
îmi decupa imagini cu păpuși fără de capete
din ziare foarte vechi. mi le aranja cu grijă
pe o pânză aspră, cenușie, le mângâia tăieturile adânci,
cicatrizate.

atunci am văzut pentru prima oară
amintirile însângerate
crescute în câmpul fără de sentimente,
aș fi putut muri dacă nu ai fi tras capacul
pe dedesubt
ca pe o oglindă convexă în care se scăldau chipuri diforme.

voiam să mă vadă altcineva,
tu, oricum ciopleai fără să-ți pese florile de piatră
și piatra prindea viața. pe creștet ţi
se lăsau umbrele adânci.
........................................................................
dar ce tot îți vorbesc eu în limba asta necunoscută,Pip?
vezi, întotdeauna mi-a păsat de tine, chiar dacă nu te-am privit niciodată
și dacă pasărea o să mai vrea să își înalțe imnul de măiastră
în pieptul meu,
tu ai putea să-i spui că arcadele acelea somptuoase
erau trupul meu,
și...ecourile, rătăcite prin câmpul nemărginit, erau viețile noastre,
nedespărțite.
................................................................................
din patefon scâncea o voce înfundată şi tocită...
bluza mea se descheia îndelung,
pe acolo îmi intrau tufele de măceș cu mirosul lor amețitor.

în toamna asta cernită
am să te las să îmi privești
în palmele rănite
și nimeni nu o să ne mai stea prin preajmă.

-uite şi banca,
stai lângă mine...
eu doar adun nourii în poală,
mâine o să plouă obositor și tandru, dar
peste piepturile noastre vor trece atâția pași
tăiați din stâncă...

(ce credeai, fecioarele de lut
mai pot avea sâni calzi  şi
coapsele de ceară?)

e și asta o îndeletnicire lumească

în dimineața aceea am privit lumea
prin peretele de sticlă
se vedeau străzile forfotind și labirintul
își îngusta vizibil culoarul parcă simțeam
o sufocare în retină mi se conturau păsări
cu penajul argintiu am vrut să zbor mai departe
se contura asfințitul amestecându-și cerneala
cu sângele centaurului rănit într-o vorbă tăioasă

-nesăbuitule ai să mori am gândit eu
lăcrimând o picătură de otravă pe buze i
se odihneau fluturii amețiți de arșița zilei scurse
prin perdelele îngălbenite de la fereastra cerului

stau și acum îngrămădită în aceeași paranteză rotundă
îți dau explicații despre cum a murit bunica și cum a fost
ea primenită pe laiță de o vecină care a cerut drept răsplată
o găină şi oglinda afumată prin care o să admire eclipsa de soare

locatarul de dincolo mă urmărea de după gardul de nisip
strângea în brațele moi mijlocul clepsidrei încercă să îi dea
formă voluptoasă de femeie vulgară dezinhibată care sparge cuvintele în dinți
și aruncă limba ascuțită pe spatele amfitrionului cu profilul
mândru ce încă mai bea absint se plimba cu jojo pe chans elize
pentru a fi cool își mângâie sictirul de pe frunte

domnișoare proaspăt ieșite pe ușa pensionului franțuzesc îi
strigă din mijlocul mulțimii adunate :„ferice de pântecele
care te-a purtat, noica ar fi mândru de tine!”

închipuitul mesia râgâie mulțumit se plictisește repede de atâtea osanale
se ascunde în pânza tabloului rezemat de peretele meu de sticlă
și se balansează în hamacul pe care i-l țin îngerii cu fețe schimonosite de efort

(oooo aici e tărâmul de nicăieri ne tolănim la umbra lui
cezanne și putem citi liniștiți tratate de psihiatrie viața e chiar o porție de moarte)

sub un impuls de moment trag perdeaua peste umerii tabloului
și las ielele să dănțuiască în spatele râului de lângă dunga aceea albastră
literații scot ochii din orbite și aruncă înfuriați cu ei pe fereastră
țintind în ceafă câinii comunitari
e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească