Toarce timpule, toarce!

Amintiri răzlețe îmi pâlpâie ușor pe obraz, răscolind sufletul și viața.
Dimineața aceea se lasa leneșă peste orașul liniștit și eu mă îndreptam spre aula liceului să-mi iau postul în primire. Primele doua de pe lista sunt șefele de promoție din anul respectiv . Ele iau post la o școală specială din oraș...Sunt a treia și pot lua un post în aceeași instituție...Inspectoarea mă sfătuiește să renunț: nu poți face carieră cu niște copiii de clasă specială...mai bine caută un sat care să-ți placă. Îmi răsună istoric un nume : Aurel Vlaicu...
Mă îndrept cu pași sonori, în sala gâfâindă a așteptare, spre masa cu inspectorii si comisia...
Când rostesc numele satului, oamenii scot un sunet vag...a mirare...Privirile mă țintuiesc nedumerite. Aud întrebări:
- De ce se duce acolo?
Alții își dau cu presupusul:
-Are acolo o bunică...
Nu am nici o bunică și nu înțeleg privirile nedumerite...dar o să le pricep abia a doua zi...
Satul era ca și inexistent în opțiuni...Îndepărtat și locuit în proporție de 80% de penticostali, era un fel de junglă închisă...Aici ajungeau cei care nu reușeau să scoată un 5 la testările necalificaților...Dar se pare că destinul mă joacă pe degete...Aici era locul meu.

Suntem într-o zi frumoasă de septembrie, am cizme din piele albă cu tocul prea înalt și niște haine ceva mai mulate pe corp...
Iau un autobuz care mă duce până la o anumită stație și de acolo trebuie să merg 5-6 km pe jos...
Am pierdut mașina care mă putea duce chiar în sat și merg...merg..de cred ca o să ajung la capătul pământului...dar capătul nu se mai vede.
Zăresc o căruță pe drumul nesfârșit și întreb dacă există în zonă un sat cu numele căutat de mine...Da. Există. Dar mai e de mers pe atât. La o răscruce o să fac la stânga.
Picioarele mă dor de-mi vine să merg desculț...
Înotând prin pietre ascuțite , un toc atârnă vinovat , ca o rană deschisă...bat cu putere în pământ, făcând pe-a cizmarul de ocazie...și simt un cui care-mi străbate îndrăzneț prin călcâi...Îmi vine să urlu de durere ...dar tac...o să se arate răscruce, ca o fată morgana din poveste...
Fac la stânga și satul își deschide binevoitor ulițele prăfuite, încărcate de copii care semănau cu cei din albumul copilăriei mele...Recunosc mirosul și jocurile...Parcă m-am întors în timp cu ceva ani.
Niște femei cred că sunt asistenta satului și mă roagă să le văd copiii bolnavi...Spun că sunt noua învățătoare și femeile par să priveasca prea insistent la paltalonii mei albi, prea mulați...Apoi, dau cu înțeles din cap ca niște marionete trase de sfoară, arătându-și neîncrederea. Încerc în zadar să trag geaca peste... Îmi amintesc. E o geacă până în talie...Și mă grăbesc spre școală, cu privirile în pământ...
Acesta e satul...acesta era murmurul sălii, neliniștit...
Îmi fac mare curaj...nimeni nu mă poate opri din mers.
Ajung în holul școlii și aud niște glasuri ciudate...ce par răbufnite dintr-o tavernă veche...
Stau la ușă cu hârtia în mână și nu îndrăznesc să intru...Stau ...Stau...Cineva dă să iasă și mă vede așteptând derutată...Îmi face semn să intru...Oare singură aș fi intrat?
Inima îmi bate puternic...numărând clipele scurse...E primul meu contact cu ceilalți colegi...
Apariția mea pare să trezească din starea de letargie un bărbat cu chip tras de tractorist...E director...îmi spune el cu limba împleticită și cu chipul răvășit...
În încăpere miroase puternic a alcool și fumul de țigară e așa dens, de cei trei par zeii din timpul unui ritual religios...
Îmi vine să fug, însă nu mai văd nici ieșirea...
Așa-zisul director( care îmi va fi mult timp director) se ridică împleticindu-și picioarele și așează pe mâna mea, amprenta unei sărutări soioase, ca un fluture decapitat...amprentă a iluziei deșarte și a unor împrejurări nefericite...Castelul meu are temelia de nisip, îl simt cum se prelinge pe lângă mine...Deci acesta e visul...Aceștia mi-s colegii...
Întind hârtia și spun :
-Sunt noua învățătoare...vorbele ies gâjâit și îmi vine să plâng de ciudă...o ciudă pe mine...pe viață, pentru că m-a târât la capătul lumii.
StrigTimpului, să îl grăbesc, să scap, să plec:
-Toarce , Timpule!...Toarce!
Bătrânul titan...ia fusul și-mi sfârâie imagini și oameni pe care uneori i-am îndrăgit, alteori i-am îndepărtat...așa cum viața a făcut și cu mine...

Din volumul „Dacă aș putea străbate timpul”