așa e el, poetul

și-a luat nume de rege și ne vorbește-n stihuri,
pe cei normali îi crede ignoranți.

păi, da, îmi zici, așa sunt regii,
în mintea lor, își poartă
sceptrul cu mândrie, și intonează
grav, mii de arpegii...
eu chiar știu unul
își scutură-n răstimpuri pleata,
ca pomul încărcat de primăveri,
împărățind în aer, metafore ușoare, dulci,
ca fluturii ce i se-opresc pe... piept,
în forma unei cruci,

și-i bate-n tălpi o inimă ciudată,
(polei de buze reci)
ca inimă-nverzită a...unui adormit centaur,
de altădată.

el, omul, se crede blagoslovit c-o stea,
ce nu se vede-n frunte,

stea nemuritoare.

-deșertule, îi strig, tu ai crezut că lumea
e măruntă și poate să-ți încapă în buzunare?

și mă privește, de foarte sus
apar o firavă insectă,
ooo, chiar m-ar și strivi,
de nu ar bănui

că-s protejată
de-o altă sectă.

și-a luat nume de rege și își plimbă prin
odaia poeziei pasul grăbit.
nu, nu are timp
să mai privească muzele ce-i fac cu ochiul,
el e centaur, zeu , maestrul,
pentru că: uite-l! se spetește să-și care
orgoliul pe muntele din asfințit.

-trezește-te, biet suflet pustiit...
ai genele țesute, urechile cusute, și
coastele, la tine-n trup, s-au adunat,
prea multe...

cândva, gustam din vinul ce-l ținea pe masă,
dar timpul a trecut(stol de cocori)și m-am gândit
că-l pot privi mai bine...din fereastră.

-apleacă-te, amice, i-am zis,
într-un poem
(precum izvorul cristalin și dulce...doar îl știi,
ținut pe brațe de anelemarii)
pe nesimțite , ți s-a strecurat,
în pasul șleampăt, deșănțat
un amărât de pleonasm ,
da, ia, privește, nu e basm!

și voi ce credeți?
închipuitul rege mă privește ca nebunul,
ce am cu el, e cel mai cel,
o, da, ca el...
nu e nici unul...
și îmi strecoară, idiferent, bocancu-n coastă,
șterge postare pe furiș, se-ncruntă,
mă privește, așa, de cât mai sus,
ca pe o proastă...

dar ce să fac?
are un nume chiar de rege,
deși se adresează ca valetul:
omagiile mele, stimabili, onorabili.
lăsați-l, îl las și eu...așa e el, poetul...