amintiri

 Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, făcându-mă să strig. Mă țin cu mâinile de un perete imaginar al timpului umed, alunecos. Îi şi simt alunecările mâlite şi mă izbesc de chipuri cunoscute sau ele se izbesc de mine.

Nici nu mai are importantă, pentru că atât de mult am ocolit subiectul acesta, încât mi se pare firesc să alunec, să curg şi să mă rănesc, să răscolesc prin fierbințeala amintirilor spre a scoate câte ceva înspre lumină. Ani de liceu: triști, cu întâmplări haioase, amintiri.
O curte spațioasă. Glasuri stridente de elevi care se reîntâlnesc după o vacanţă lungă. Elevi detașați, inteligenți. Era şi normal să fie aşa, e totuşi un liceu prestigios care produce viitorii dascăli şi mari artiști.
Vocea directorului răsună grav, înstăpânind auditoriul. Omul e de statură mică, dar reușește să răspândească în jurul său un sentiment de siguranță, un respect pe care nu încerci să ţi-l justifici, ci îl iei ca atare.
Mă apropii de un grup. Înțeleg din discuțiile și gesturile lor că sunt colegii mei de la filologie, dar îi privesc, parcă, de dinafara cercului restrâns. Încă nu interacționez în nici un fel, oricum îi voi cunoaște mâine, pe îndelete. -Clasa a IX-a D, filologia!!! Veniți aici! Ne apropiem de profesoara cu privire blândă, cu mișcări nervoase de insomniac. E diriginta mea şi ne explică în mare grabă unde ne este clasa. La parter, lângă intrarea profesorilor, a doua, pe dreapta, lângă a XIII-a D.
Parcă nici nu mă zăresc din mulțimea asta de trupuri de copiii. Merg la internat. Aflu că voi sta cu fetele de la muzica şi pictură şi mi se pare interesant. De fapt, aici voi afla povesti zguduitoare din viata acestor copii, povești care se vor plia perfect peste ,,povestea mea,, şi mai ales voi cunoaște o fată deosebit de bună și sensibilă care studiază oboiul şi care o să îmi devină cea mai bună prietenă. E Cornelia.

Are şi ea o dramă ascunsă în suflet pe care i-o vom descoase în nopțile noastre de nesomn în care fiecare era îndemnat să spună ,, o poveste,, care putea fi chiar şi adevărată.
Şi poveștile curgeau, curgeau ca o apă senină și călduță de vară. Nostalgia se personifica şi parcă se scria singură, în lumina zănatică a lunii, pe ferestrele imense ale internatului rigid. A doua zi, cunosc şi clasa. Destul de neobișnuită mie. Spațioasă, cu geamurile uriașe. Abia am găsit-o, rătăcind de-a lungul culoarului. Văd tăbliţa -clasa a IX-a D şi intru.
-Cauți pe cineva? întreabă o fată grăsuță cu funde mari, albe.
Era viitoarea premiantă a clasei, Liliana Hriţcu. Fata care se va sfârși ulterior într-un tragic mod, nepermis de crunt. Chipul ei e încadrat într-o lumină dulce, într-o sensibilitate şi o bunătate de nedescris.
-E clasa mea. Nu caut pe nimeni...
Simt că sunt ușor încurcată de atenția nedorită care mi se acordă.
-Heeeiii!! Veniți să vedeți ceva! Uite, fetita de ieri...Noi am pus pariu că e sora mai mică a cuiva, dar e în clasă cu noi.
Sunt întoarsă pe toate părțile, de parcă mi s-ar căuta defectele ascunse.
-Horaţiu!! Horaţiu!! Ştii că ieri vorbeam despre fetiţa aceea mai mică îmbrăcată cu fustiţă de balerină? E în clasă cu noi. Nu e chiar aşa de mică, conchidea ea, zâmbind prietenește .
Se apropie de noi un băiat destul de dezvoltat, cu un zâmbet imprimat pe buzele cărnoase, mereu umede. Merge agale, de parcă nimeni şi nimic nu ar fi putut să îl mai scoată din ritmul lui.
Apoi, clasa se umple de râsul lui prietenos şi de vocea lui, uşor-răguşită:
-Ce chestie, e simpatică...pare o păpușă veche. De unde vii? De la ce școală?
-Dintr-un sat...
Şi nu știu ce e așa de interesant. Dar tac.
Aflu din discuțiile lor că mulți au fost colegi la Liceul Eminescu. Suntem 22 de elevi dintre care doar 4 sunt băieţi. Fiecare dintre colegii mei va fi de-a lungul timpului ,,o poveste,,.
*****************************************************************************
Profesoara de limba română, poeta Maria Baciu, ne este și dirigintă. Suntem tare mândri când e ne zice ,,copiii mei,, şi ne recunoaște ,,ajutorul,, dat elevilor de la arte, atunci când le realizam compunerile. Ba putea să ne recunoască şi le spunea care dintre noi a scris şi cui. Ne amuzam şi ne simțeam fantastic pentru că nu se supăra pe niciunul dintre noi pentru lucrurile astea. Uneori nu ne ridicam la înălțimea așteptărilor ei şi ne amenința patern:
-Măăă, vă mănânc, mă! Eu am avut mereu încredere în voi. Dacă nu mi-l învățați, pentru ora viitoare, pe Sorescu, pe de rost, chiar vă mănânc!
Eram silitori şi competitivi. Multi re noi îl vor învăța pe Sorescu, ba vor învăța şi poezii suplimentare ca să îi facem o surpriză.
Alteori ne plânge de milă şi ne zice uşor întristată că ni se cer prea multe.
-Mă, copii, sincer mi-e milă de voi. Ce învăţaţi voi, la literatură universală, acum, eu am învăţat la facultate. Chiar nu e drept să vi se ceară atâtea.
Dar mai erau ședințele de cenaclu, chinuitoare, cu discursurile unor poeţi pe care nu îi înţelegeam pe atunci. Într-o zi, îl studiam pe T. Arghezi cu poezia ,,- De ce-as fi trist ?,,

,,De ce-as fi trist că toamna târzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele ne sânt coșuri cu flori ca de mireasa.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicina.
Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,
Când soarele rămâne sa-l găzduiesc in casa.
O prospetime noua surade si invie
Ca de botez, de nunta si ca de feciorie.

De ce-as fi trist? Ca pacea duioasa si blajina
Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina?
E un suras si-n vraful de carti sa ma alinte.
Vieti noi tresar vioaie din foste oseminte
Vad frunza ca scoboara din ramuri cate una
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud si ganguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Luceferii la noapte, scaparatori, i-adun
Din cerul ca o coada deschisa de paun.
Singuratatea-mi doarme culcata-n somn alaturi
De-a lungul intre paturi.
Ma-ntreaba cateodata, trezita dintr-un vis,
"Esti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?"
Nu ma sfiesc de dansa, nici ei nu-i e rusine
Ca fuge si se-ascunde de lume langa mine.

De ce-as fi trist? Ca nu stiu mai bine sa framant
Cu sunet de vioara ulciorul de pamant?

Nu mi-e cladita casa cu sita peste Totuş
In pajistea cu cranguri? De ce-as fi trist? Si totusi ...

Eram plini de viaţă.

Era acea vreme a frumuseților și a naivității când nu eram atinşi de răsuflarea înspăimântătoare a morţii.
Poate nu aveam putere, în ziua aceea să ne concentrăm.
Dar a izbucnit atît de puternic şi atât de nervoasă, pentru că nu îi răspundea nimeni, corect şi concis la întrebarea: ,,De ce era, totuşi, trist poetul, măăă?,,
Şi ne lua la rând, ăncruntându-se din ce în ce mai mult:
-Horaţiu? Lili? Dorina? Ce mama-dracului aveţi azi? De ce ar fi trist un om care are de toate...şi totuşi? insista ea. Nimeni nu ştia sau poate doar gândeam practic, din perspectiva copilului lipsit, în momentul acela, de empatie, a copilului care nu vrea să ştie, care încă nu fusese atins de sentimentul amenințător al morţii ca de aripa usturătoare a unei acvile uriașe, regină pe deasupra lumii.
Cu toții credeam că un om care are de toate, trebuie să fie şi foarte fericit.

-E sentimentul morţii, mă! Omul stă mereu în umbra morţii. Ce era aşa de greu?
Şi ne zâmbeşte înţelegător, intuindu-ne nedumerirea.
**************************************************************************
În pauză, râsete, chicoteli. Horaţiu ne recită din Bacovia, haios, cu râsul lui răguşit şi mulţumit că am ,,supărat-o,, şi noi măcar o dată pe doamna.

-Eu zic să lăsăm discuțiile astea despre ce şi cum...cu moartea şi să ne amintim de ceva mai muuult, mult profund. Să ne gândim la Bacovia și să ne ,,veselim,,.
Şi începe cu un ton grav, baritonal, dar în același timp încărcat de ironie şi umor: ,,Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mã găsesc...
Si simt cum de atâta ploaie
,,Chiiloții,, grei se prăbușesc.,, Şi arată prin gesturi artistice cum ,,chiloţii,, grei se prăbușesc, lăsându-și degetele să îi alunece pe lângă pantalonii albastru-marin, școlărești.

Diriginta intră pentru o secundă și ne face semn amenințător din deget.:

-Măăă, sunteți irecuperabili!! Dar zâmbește abia perceptibil pe hol.

-Lasă că îi trece. Chiar nu am putut, azi, să mă concentrez. Asta nu trebuie să ne îngrijoreze. O să avem şi întruniri mai prolifice.

Uşa clasei se închide cu un ecou întunecat.

Copiii au crescut atăt de mari, încăt sălile nu i-au mai putut cuprinde.