când universuri se ating

ape de nisip îmi aprind candela
în fereastră devin sensibila luminii.
strădania mi-a fost răsplătită cu ploile reci
în întunericul de nepătruns
al pleoapelor de mătase
,,viaţa e un şir nesfarşit de
renunţări,, îmi şopteşti
peste zare trecând
duc palmele în pieptul umbrelor
să ascultăm o muzică înălţătoare.

oamenii ne fac semen disperate,
să nu le tulburăm ploile/descântec-mici interioare-
efemeride cavernoase cu frumusețea despletită
reflectată în lumina miilor de alge...
-la anul ne vor umple iar de frunze proaspete, îți zic, despicând partea
odihnitoare a cerului în coarnele cerbilor
desenam abstractul, și în pânza-regulilor nescrise căutam
urma unui joc, nenumit, pierdut în valuri uriașe.

Acolo
universuri se ating.
ar fi bine să mai avem timp,
lotuşii ar deschide pe degete
ochi diocheați, odihnindu-și
petala în țesuturile noastre.

trestia si-ar conserva frunzele,
coasta ta ar fi mai puțin afectată-
ai sprijini cu ea malul- să ne apere
de frig clipele întunecate.