luni, 31 octombrie 2011

„umbletul” meu pe urmele de șarpe

mi-a atins doar mâna și
degetele mi-au înflorit în trandafiri
sălbatici cu ochii stinși
cu buzele asprite în întunericul adânc
mi-a mângâiat doar tâmpla și m-a scobit în trunchiul pomului de rând
în mine s-a deschis o nouă carte cu file de aripă
plutind în zările albastre deasupra pajiștilor arse în pași de vals și sunete plăsmuite sculptate în crăpături de suflet
el
mi-a atins doar buzele zidindu-mă în trupul mării când
s-a atins de chipul lunii și-n piept mi-a stins mulțimi de galaxii și constelații
-hei, drumețule cu mâinile încimentate, dacă tot ți-am răpit o clipă de nisip, pot să-ți și spun...îl caut pe EL, cel de la începuturi.
da.
pe el.
„umbletul” meu nestins pe urmele de șarpe.

VALSUL FLUTURILOR

duminică, 30 octombrie 2011

parfumul hainelor de doliu



pe foile nopții acesteia
pe care vântul o închide cu o adiere înaltă
îți scriu ca să mă cunoști așa cum
îmi crește adevărul viu în palmele aspre îmi
încolțește ca o sămânță a văzduhului cu
aripi ușoare și triste rodește pe sub unghii
ca un râu învolburat cu
ușa deschisă a părere stranie
un fel de du-te vino mișcător vibrant
cu capul aplecat ca
un urlet nesfârșit slobozit din trupul
timpului tău pietrar/faur neobosit sacrificat pe
altarul lacrimilor mele pe care acum le închid în petale negre de trandafir uscat
parfum al hainelor de doliu
trimit și ziua la celălalt capăt al abisului
să se adape din neliniștea cerului și
din buzele umede ale oglinzilor aburite
cu izvoare de arbori ivite iluzoriu de sub
pământul mamei acolo unde s-au înecat în apa adâncurilor
toate lebedele negre suspinându-și iubirile nevindecate
nu au știut că soarele poartă de veacuri moartea în pântece ca
pe o pasăre fără de aripi cu creștetul rănit multaplecat într-o veșnică chemare mângâind cu ghearele de foc umbra fumului stelar

l-a văzut cineva pe soțul meu?

știi tu, despre mine se spun multe lucruri, dar
uneori când îmi zici pe nume îmi vine să-ți mușc
degetul. ai crede că-s nebună, nu-i așa?
și uite, ce frumos se înalță ceața asta de pe râu, îți ziceam, dar în gând surâdeam și mă vedeam
aplecată peste leșul tău, atunci,
m-am auzit cum te-am strigat înspăimântată.
…………………………………………………………
-sunteți adoraaaabili domnilor, doamnelor, mai facem o dată cărțile? ireeeene, adu-ne ceaiurile! vezi tu, pe acelea negre sau caută și tu altceva, o
culoare care să ni se potrivească.
(irene era fata vecinilor, dar se îndrăgostise soțul meu de dânsa) și de atunci ne stătea mereu pe la poartă, de aceea o chemam ca să ne servească ceaiul. ea știa așa de bine să aleagă culorile, de aceea o alesese și soțul meu zicea:
-uite, îmi place mult pentagrama ei încrustată pe obraz, e specială, poate dacă ai sta să îți încrustesz și ție una, nu aș mai pleca mâine cu ea în malibu.
-scuză-mă, mon cher, dacă mi-o făceai îninte, așa, cum știi tu pe nesimțite, poate că nu era o problemă, dar nu vreau să mai fiu lovită în ideile mele despre educație și chiar anunțată că mi se va întâmpla,
asta nu aș mai suporta.
-eeeei, da , așa esti tu, încăpățânată. copiii să mi-i trimiți la pachet,
pe amândoi o dată, ca să nu plătim taxe suplimentare și poate că odată și o dată o să îmi treacă răzvrătirea asta sau poate o să-ți faci singură semnul pe…obraz
mie îmi plac femeile mai speciale, și ea, irene are și păunul acela tatuat de mâna ei pe umăr. de atunci, nu s-a mai îmbrăcat niciodată.
nu o lasă păunul i se tot înfoaie pe de desubt. nu sunt deloc supărată. ce? când vezi nopțile astea minunate cu candele aprinse, te mai gândești că există răutate sau ură pe pământ?
-hei, prietene, vino mai aproape…
ascultă!
ascultă-mă bine, tu să-ți urmezi întotdeauna numai inima…
oooooooooo, doamne, poate l-am învățat de bine. Dar nu, uite niște viermi i-au și intrat sub coaste și au început să i-o roadă pe margine.
și eu acum ce pot să mai fac?
credeam că i-am făcut un bine…
am stat amândoi chirciți în grădină cu gândurile bătute-n capse,
până am simțit că încep să-ți cresc pe dedesubt.
da, și te înălțai așa și încercai să mă rumegi te credeai poate prea deștept,
poate chiar erai. ce știu eu despre tine? voiai să pari ironic, ascuțit, încrezut și semănai doar din profil cu raj kapur. aveai ochii lui, chiar erau ai lui. i-ai cumpărat dintr-un talcioc hindus. ce mă privești de sus, înțelege : nu-s chiar nebună. voiam doar să îți explic niște chestii lumești. da. să ți le spun
printre scânduri…
rânduri…
gânduri…
și rosteam substantivele comune de parcă erau ale mele proprii,
de parcă nu le mai rostise nimeni niciodată așa apăsat,
tot mai apăsat.
Ooo, doamne, iar am uitat…l-a văzut cineva pe soțul meu? sau măcar pe irene?
sau măcar mi-a văzut cineva copiii?…

Vox Nova - Deus

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Dimitrie, omul cu fața de legendă

Era o zi ca toate celelalte, fără de griji, cu o libertate ușoară, pe care numai vârsta copilăriei ți-o poate dărui.
Îmi amintesc de ziua aceea în care o tovarășă de joacă, ceva mai măricică, ne-a privit pe fiecare în parte și ne-a întrebat, așa, ca ieșită dintr-o taină:
-Vreți să vedeți ceva, ce nu ați mai văzut?
Stârniți de o curiozitate fără de margini, am răspuns într-un singur glas:
-Vrem. Unde? Aratăăăă-neeeeeee!!!
Să fi avut vreo 3 ani pe atunci, dar țin clar minte mersul acela anevoios, în șir, unul după altul, poticnindu-ne, urcând cu pașii mult prea mici, dealul anevoios de la capătul satului, deal numit de săteni movila lui Paladi.
Fetița cu ochi strălucitori ne înfige privirile cu răceală și ne șoptește, arătându-ne silueta satului îndepărtat:
-Acolo e capătul lumii...trebuie să mergi cale de o viață și tot nu poți ajunge...Și acolo trăiesc oamenii.
Noi privim casele îndepărtate muți de uimire.
-Și oamenii aceia au și ei copii, așa ca noi? întreabă unul ceva mai măricel.
Stupoare generală: adică nu suntem numai noi, singuri, stăpânii lumii? Trebuie să mai existe și alții? Oameni? Copii?
Îi imaginam cu ochii minții ca pe niște personaje de poveste, cu haine strălucitoare și coroane pe capete, trăind în casele lor cu ferestre luminoase, cum nu s-au mai văzut altele. Eeeei, altfel de oameni, nu ca cei de pe aici, pe care îi știm noi, zi de zi: țața Valeria, obeză, gâfâind pe ulițele prăfuite ale satului, cu apa ei neîncepută în găleata metalică, femeia care mă înfricoșa pentru că oamenii șoșoteau că ar avea draci ținuți într-o cămără și era mereu căutată de fetele nemăritate pentru niscai farmece de dragoste. Măngușoaia, baba cu mâinile uscate de vrăjitoare rea, dar care ne vindeca de deochi pe toți copiii satului, ba și de ursită mai dezlega pe câte unii. Moș Isăcel, săteanul molcom, rănit în bătălia de la Sevastopol. Ostiță, nebunul, masiv, plimbându-se zilnic pe ulița ocolită de noi, cu mâinile la spate, cu capul în pământ, râzând unui gând încărcat de nebunie.
Alți oameni?
Dar ceva ne-a atras atenția în mod deosebit.
Pe culmea unui deal din mijlocul satului ce se picta în pânza zărilor îndepărtate, se contura, impunătoare, silueta unei clădiri neobișnuite. Era un conac măreț, cu turle înalte și acoperiș strălucitor.
-Acela e conacul, ne lămurește vecina noastră atoateștiutoare. Acolo locuiesc oameni cu nume de boieri și păsări măiestre.
Tăcem încurcați. Nu mai auzisem despre conac, păsări măiestre și nici despre nume de boieri.
Am privit mult timp conacul, ca pe o mare minune, și în seara aceea am adormit cu gândul să pornesc și eu cândva spre capătul lumii, să văd de aproape conacul unde trăiesc domni și domnițe și de unde se aud triluri de păsări măiestre, ca în poveștile frumoase pe care ni le citește, seara, tata.
Din clipa aceea, zi de zi, urcam movila anevoioasă pentru a admira tărâmul fermecat unde nu ajunsese încă niciunul dintre noi, ba începuseră a se naște zeci de legende copilărești, care din care mai neverosimile, dar care ne furnicau pe șira spinării.
Fiecare și spunea povestea lui despre conacul pe care îl zăream, ca pe ceva de neatins, îndepărtat și tainic.
Unii spuneau că în conac își are sălașul un vrăjitor care culege copiii de pe ulițe și îi duce în camere întunecate să se hrănească, noaptea cu frica lor.
Alții că ar fi al unui balaur care aruncă pe ferestre flăcări și te poate arde, dacă ești prin preajmă. Ba că ar fi al unui demon(ca mascați de Anul nou) care fierbe copiii într-un cazan mare.
Dar auzeam și povești frumoase, cum că ar fi locuit de fantome bune și că noaptea luna își strecoară lumina prin ferestre, luminând din plin încăperile întunecoase și că au loc baluri cu oameni sclipitori care dansează până spre dimineață după o muzică ce se pogoară pe niște raze sidefate, tocmai din ceruri.
După așa povești, multă vreme m-am gândit să pornesc și eu, odată și odată, spre capătul lumii, să văd cu ochii mei conacul impunător ce se-odihnea nepăsător pe dealurile satului vecin.
Să fi trecut vreo 2-3 ani de așteptare și iată-mă pornind furiș cu sandalele în mână, străbat drumul necunoscut, până ajung în satul cu pricina. Urc dealul cu inima pocnind ca o supapă ce dă gata-gata să se strice și mă trezesc în curtea mult visată.
Apăs cu mâinile, pieptul ce mi se zbătea ca o pasăre prinsă în laț și parcă așteptam flăcările să mă ardă prin ferestre...
Ferestre luminate, strălucite, domni și domnițe în haine luminoase? Nimic din toate astea...Mă aflam în fața unei uși masive din bronz a unei clădiri ruinate, părăsite. Eram tristă, debusolată. Unde se ascundea conacul ce-l vedeam în zare?...Lumea aceea de poveste? Ferestrele sunt sparte. Pătrund prin ochiurile plesnite de bulgării unor copii neastâmpărați, în deplină voie cerească, păsările ce și-au făcut pe aici adăposturi. Să fie ele păsările măiestre despre care povesteau copiii? Aș, de unde? Sunt niște biete, zgribulite vrăbii.
Mă simt extrem de mică la ușa imensă care pare să-mi zică ceva despre o tristețe ce sălășluiește dincolo de zidurile pustiite.
Auzisem despre copiii boierului Nicu, domni și domnițe...Camerele or fi fost pe vremuri calde și primitoare. Curiozitatea mă îndeamnă să aflu și parcă-mi lipește palmele mici și transpirate de emoție de mânerul ruginit cu forme frumos sculptate.
Sub apăsare mâinilor mele mici, ușa cedează și mă trimite într-o lume a umbrelor și a întunericului. Scârțâitul învechit îmi trimite furnicături pe șira spinării. Dar, stai, oare nu de asta am făcut atâta cale?
Pașii mei răsună a ecou spart. Salonul e imens. Aici aveau loc acele serate, cu muzică divină? Aici pogora lumina lunii pe ferestrele de aur, desprinzându-se direct din ceruri?
Și e atâta gol în jur...atâta jale între pereții ce parcă își strigă străbunii orgolioși, stăpânii satului, stăpânii lumii acelea mici care îi venera înclinându-și capetele ca niște dobitoace cu gâturile vârâte-n juguri.
,,Să știi că eu nu prea te-am respectat boierule Nicu. Nu. Niciodată. Chiar dacă mi se povestea, câteodată, cum bunicul te-a așteptat, zi de zi, cu caleașca pregătită să te plimbe peste moșie, să le vezi nevoile țăranilor și tu să îți admiri roadele muncii lor,,.
Tu îi îndrugai verzi și uscate. El doar te asculta ca cel ce știa că o să îți urmeze, odată și odată, deși nici nu gândeai că asta o să se întâmple vreodată.
Dimitrie a fost om răbdător, deși un răzvrătit, refugiat de peste Prut, ajuns la curtea boierului pe când avea vreo 18 ani, l-a slujit cu stoicism și când i-a venit vremea de însurătoare, a ales o fată din sat, nu prea frumoasă, ziceau sătenii, deși putea alege pe oricine, că era tare chipeș, mândru și plăcut prin „funcția” lui de om al boierului.

Dar asta gândesc abia acum despre neamul boieresc. Atunci eram doar fascinată de interiorul imens al salonului, de geamurile grandioase, de zidurile înalte ce parcă purtau pe umerii învechiți glasul unui neam apus.

Înspre peretele din față observ o scară din lemn masiv, spiralată, care ducea înspre camerele de la etaj.
Mă apropii cu pași mici. Speriată, urc scara mâncată de carii, cu trepte lipsă. Calc ușor să nu se rupă și mă trezesc în fața unui coridor lung și întunecos. Parcă s-a trezit în fața mea, deodată, o lume demult adormită.
De pe un perete, niște ochi sfredelitori mă privesc. Parcă ar purta în priviri acel reproș arogant, deranjați de prezența mea inoportună și neanunțată.
Și totuși mă apropii. E un tablou măreț, aproape în mărime naturală,îngălbenit și prăfuit, înfățișând silueta maiestoasă a unui om de neam nobil.
Se cunoștea asta după felul în care era îmbrăcat atunci când i s-a făcut tabloul: avea o redingotă impecabilă, un trandafir alb la rever și o privire semeață, fără de griji. ,,Conu Nicu,,- îmi zic, analizându-i fața osoasă, tenul palid, care probabil ascundea o boală fizică, încălțările erau dintr-o piele foarte fină și mâna uscată i se odihnea pe o masă rotundă pe care trona o vază cu flori viu colorate.
Deodată, parcă îl și văd cum coboară din tabloul învechit, îndepărtându-se cu pași nesiguri spre scara spiralată.
Cu siguranță, la ușă, îl așteaptă, veșnic și docil, vizitiul, în poziție decentă, cu trăsura mereu pregătită.
Mă întrebam cum i s-o fi adresând? Ce secrete cunoștea bunicul din viața boierilor? Cum de a fost un om atât de ascuns, încât nimeni, nici măcar bunica nu a știut de unde a venit, cine i-au fost rudele, dacă a avut legături apropiate: frați, surori, nepoți, unchi.
Nu. A fost doar o legendă care s-a perindat prin satul moldovenilor și a luat misterul acesta cu el în mormânt.
Merg și acum la biserică și mă rog, pentru el, în primul rând. A lăsat o moștenire destul de mare,pe care eu, ca ultimă moștenitoare al lui, nu am putut să o păstrez, dar a lăsat și un mare blestem. De unde l-a moștenit? De ce eu trebuia să i-l duc mai departe? Unde se va sfârși și eu unde pot să îl las?
Se povestea prin sat că boierul îl respecta mult pe vizitiul acesta taciturn și singur pentru dârzenia lui și pentru credința față de familia boierească, drept dovadă, când a aflat despre răzvrătirea țăranilor de pe celelalte moșii din apropiere, i-a făcut un document de donație și l-a împroprietărit cu foarte multe terenuri.
El, țăranul răzvrătit, fugit de prin locurile sale, gândea să lase ceva în urmă. O să își facă aici un sat al lui donând și rudelor apropiate ale nevestei câteva dintre pământurile sale.
Moșia lui Paladi, ce ironic. Un vizitiu sărac, venit de nu-știu-unde, fugar, o slugă de o viață a temutului boier, să moștenească un rang atât de mare.
Lumea aproape că nu își mai amintea de conu Nicu. Toți spuneau: mergem la câmp, la moșia lui Paladi.
Și plecau pe la pământurile lor, la câmpurile pe care și ei le-au primit când au fost cu toții împroprietăriți după fuga boierului de pe moșie.

Despre boier se povestea că a ajuns cu toată familia în Belgia.
Într-una din zile, dintr-o mașină luxoasă au coborât copiii și nepoții lui, răvășiți la vederea atâtor pustietăți și a atâtor ruine, în locul de vis al copilăriei lor, în locul acelei lumi sclipitoare pe care au părăsit-o cândva, de nevoie.

Dar eu îmi continuam vizita prin conacul părăsit, atrasă de o forță mult prea mare, o amintire sau o chemare a bunicului, poate.
Am intrat într-o cameră spațioasă și nu știu cum de încă rămăsese acolo o păpușă cu o rochiță vaporoasă cu multe volane și cu un păr bogat negru, cum nu mai văzusem până atunci.
Păpușa era cu fața în jos și m-am apropiat să o ridic.
Un miros de vechi și de stătut mi-a pătruns adânc în nări și, la atingerea mea, rochița s-a împrăștiat într-un mic nor de pulbere, semn că se măcinase în timp. Ochii îi lipseau. Poate și alți copii au mai trecut pe aici, ca și mine.
Mai târziu am aflat că, de fapt conacul era locul de joacă al tuturor copiilor din satul acela, unde eu voi învăța, pentru că sătucul meu era prea mic ca să mai aibă și o școală.
Noi, copiii ne-am chinuit cu noroiul, cu frigul, cu distanța de câțiva kilometri, ca să învățăm, cât de cât carte.
În altă cameră observasem o oglindă cu rama deosebită, frumos sculptată și mă întrebam cum de o fi rezistat devastării conacului de către săteni, dar oglinda nu mai avea nici un luciu.
Era ca o apă care a secat demult.
Câți s-or fi privit în ea, admirându-și strălucirea și chipul?

E târziu...
E timpul să mă întorc acasă.
Ai mei poate mi-or fi observat deja lipsa. Și totuși aud glasuri. Boierul se pare că a și ajuns lângă trăsură.
Vizitiul, Dimitrie, îl ajută să urce sprijinindu-l ușor.
Pornesc. Boierul e nerăbdător.
Bunicul privește în urmă, spre mine.
-Hai, Dimitrie, dă-i zor. Avem cale lungă de petrecut, zice boierul, tușind ftizic și scuipând bucățile de timp din vremuri de demult.
-Pornim, coane Nicu, pornim...
Ochii mei privesc înfierbântați.
Unde-au plecat?
Cine a fost bunicul meu, Dimitrie, omul cu fața de legendă, care se întrecea cu dracii, așa cum mai ziceau sătenii despre el.
Și tropotul de cai răsună-n mine ca un ecou pierdut:
-Trap...trap...trop.
Molcom și eliberat, timpul își măsura secundele nepăsător la durerea mea de mică vietate.
Aud cât mai clar vorbele lor:
-Dimitrie, tu crezi că stelele astea care strălucesc, or fi oamenii care-au urcat deja la cer?
-Or fi boierule, le-om ști și noi astea, odată și odată...
Se vedea că nu prea avea chef să se întrețină în discuții cu boierul.

E întuneric...
Toată copilăria mea a fost un întuneric lăptos, de nepătruns.
Drumul de la școală l-am făcut pe întuneric, singură și uneori îmi era frică. O frică amestecată cu un frig lăuntric.
-Mamă, de ce nu pot să merg și eu cu toți copiii la școală în satul cel de-aproape? Aici mi-e frică să mă-ntorc acasă. Drumul e așa de îndepărtat și e atâta întuneric. Din fântâna Vatafului aud cum se înalță în fiecare seară glasuri...Aseară, doi oameni au ieșit din ea și au venit cu mine până-n poartă. Mi-e frică...
-Așa au vrut cei de la sfat...Tatăl tău era un om respectat. Ne ajută și ei cum pot. Voi trebuie să mergeți mai mult, ca să luați bursă. Nu toți copiii pot primi. Ceilalți au părinți. Ei încă au un sprijin. Și mă sărută lăcrimând. Poate mă înțelege. Dar o înțeleg și eu.
Și vreau să nu-mi mai fie frică.
Când mă apropii de fântâna cu pricina încep să cânt dar să și fug, și-o țin așa, într-o fugă nebună, până în sat.
Când ajung pe movila lui Paladi, ridic pumnul mic, aşa, ca o învingătoare și strig:
-Puteți să m-alergați cât vreți, nu îmi mai este frică. Mama are nevoie de bani...Mama are nevoie de banii ăștia blestemați...
Și plâng, și plâng...
Dimitrie, omul cu fața de legendă, îmi șterge lacrimile cu mâneca aspră a rubăştii peticite...
Copiii din sat nu-mi mai vorbesc. Mă privesc invidioși și trebuie să le recâștig încrederea. „Banii nu au nici o importanță, îmi șoptesc eu neîncrezătoare, nici o importanță”. O să le arăt că sunt aceeași.
Daaa. O să le-arăt că mai pot să fiu în rolul principal, pentru mult timp.
Oooo, daaaa, am atâtea să le povestesc. Poate am să le spun despre „glasurile din fântână”. Despre asta o să le spun chiar mâine.
Luna îmi face cu ochiul:
-Mereu ai fost a mea, de asta te învălui eu în razele-mi de taină.
Mi-e frică de ea şi nu o cred.
„Nu plânge. Privește doar în sufletele care ușa îți deschid” așa gândesc și strig să mă aud.
Și dorm...
Dorm...
În locul meu visezi doar tu casă îmi sprijini tăcerea.

vineri, 28 octombrie 2011

Am gânduri




albe, negre, cenușii,
și uneori mai colorate.
Ești amator?
Le-aș vinde azi pe toate.

O lacrimă de-ți storc pe față,
Îi suflu-n aripi și în zori,
ea prinde viață.
Aș plânge-o-n tine
Spre a-ți da speranță.

O, am gânduri fel de fel,
Dar ție ți-aș trimite
Doar gânduri colorate,
să le gândești în locul meu,
pe toate.

Iubite, privește-mă!
în ochi am gânduri,
 Amestecate printre rânduri…


http://youtu.be/d3GWW0dVTc8

smulg adevăruri

smulg adevăruri
scormonind pământul cu degete
furibunde fixez axul cât mai aproape de plumb
trebuie să întâlnesc odată și odată
tăcerile astea de jumătăți de veacuri
înăbuș strigătul
în mine
e un întuneric pe care nu
mi l-ai cunoaște și alerg
alerg pe lângă zidurile dărâmate nu-mi pasă că
trupul îmi scârție sau
mintea mea s-a așezat pe-o
inimă de piatră
aș vrea să-mi dai răgaz să
m-odihnesc măcar o clipă
atât cât noaptea o să își
deschidă geana
măcar pe jumătate
eu
am să smulg din creștetul
pleșuv
noi adevăruri

am plâns cu rădăcini

întâmplările nu se uită niciodată și
simt atingerea de șarpe
metalul rece mă smulge
alunec
alunec
mă știi
m-ai văzut cum am curs
fir de sânge pe
zăpada înfierbântată uneori
pictez doruri uitate cu
buze în chip de șoapte
aștept
aștept
încă mă știi o da și tu mi-ai simțit
moartea nebună încuiată dincolo
de ziduri furtunile mă îmbracă și
mă taie în linii
linii
...
---------
dar oare mai ții minte cum am plâns cu rădăcini peste
pădurile de fluturi m-am topit în semne de
întrebare
ca să fac un loc mai plăcut
lumii

vechi simboluri&stampe regăsite

gândul meu se deschidea ca aburul unui cimitir fără de cruci pentru încă un val de șoapte călcam peste negura nopții mă topeam dincolo de bolta cerească în lumea violacee de dincolo de zare în lumea nepătrunsului îngerii mei îți mângâiau obrazul cu vârful aripelor înmuiate în amurgul sângeriu îți arătau trupul meu searbă fără de coaste secătuit și descompus demult în arabescuri neînchipuite/un mozaic al umbrelor hexagonale -este ea? îi întrebai nedumerit. ea, femeia cu trupul din ziduri înalte? ea, femeia cetate mai albă decât mecca? și îți acopereai chipul deșert cu trupul palid al lunii spre a te umple de raze sidefii părei un zeus abia trezit din somnul veșniciei în mijlocul unei ceremonii de înscăunare sau al unor ritualuri sacre îngropate adânc la capătul zilelor nenumărate am pășit fără de urmă purtându-ți pe umerii firavi ruinele îmbâcsite de ierburi tăioase coiful meu creștea fățarnic ca un arbore de tissa înrădăcinat în firele nopții armura îmi ruginea ca o poveste despre corbii orbi cu aripile înfipte în brațele noastre întrepătrunse în zbor de păsări prădalnice furam lumina ochilor de șoim
și ne pierdeam veșnici hoinari
fără de trup...
fără de nume...
fără de zi sau fără noapte
vechi simboluri ale unor urme șterse/stampe regăsite din vremurile de demult...

joi, 27 octombrie 2011

te aud te simt te caut

simbioză(7)
te-am reclădit în mine ca pe un pod
cu umerii din piatră din picăturile de jad
te-am adunat
îmi atingeai cu degetele-înfiorate buzele de ceară
și îți șopteam poemele albastre scrise în viața de
cenușă cu mâinile ca niște flamuri depărtate mă îndemnai să
plâng să strig să cânt...să dorm
și-mi străbăteai de dimineață trupul ca pe un abur smuls
din inima peșterii
tăiate în cruce de lumini
mă acopereai cu frunze albe de mălin să mi se scrie pace-n piele
vreau multă liniște am zis
atunci...
m-ai redeschis ca pe o carte
de demult și
eu te caut
te aud
te simt
................................................................
da o să îmi cumpăr altă viață de pe taraba
umbrelor de foc.

,,what a fuck!!!,,

am fost fericită când mi-ai dăruit
laleaua cu gust de lavanda
a crescut până la cer
aş fi putut să mă urc
să îţi scutur peste firele încărunţite
o altă primăvară
pentru că timpul
îşi deschidea în sânge
pleoapa ca să ne cuprindă.

dar am rămas la marginea cărării
în ţărâna înfierbântată
ai prins rădăcinidin tălpi
până în creştet îţi creştea
o cetate somptuoasă cu geamurile ferecate
din fier forjat
ariadne minotauri lilieci orbiţi
te străjuiau ca să îţi fie bine.

patefonul urla sălbatic melodia aceea stupidă
,,what a fuck,, artista ieşea ca o felină cu unghiile ascuţite
îşi îndesa trupul în surâsul tău
chiar ţi se potrivea situaţia asta jenantă
ca o carte de identitate
falsă în buzunarul strâmb tăiat
când întreba cineva
cine e posesorul
tu ridicai un steag alb arătai înspre
pasărea cu chip de fum care te îngâna sâsâindu-ţi grotesc
,,viva la fiesta,,
îngăima pe limba ei neauzită cu ochii pierduţi după firele de iarbă.

te lăudai femeilor cu obrajii crăpaţi
că da mă cunoşti
ba m-ai văzut cândva într-o zi banală inundată de o lumină îngălbenită
în odaia aceea modestă aplecată mult asupra sicriului ca să îţi pot număra venele albastre
pe când căutai femei înnebunite cu piepturile îndesate
şi coapse înguste şi gânduri tăioase

şi uite aş mai putea să-ţi suflu în urechea dreaptă un zâmbet uscat
dacă te-aş putea convinge să nu mai coseşti în miezul nopţii iarba fiarelor de pe mormintele trezite
ne privesc morţii
nedumeriţi prin găoacele adâncite.

ceva ce credeam că am pierdut, regăsit pe net

poezii scrise in anii de liceu, pe la cenaclu.........................

Vezi? un spirit te-a zarit,
ţi-a atins în taina urma
şi te-a blestemat în gând
să nu ştii ce-ascunde umbra.

şi ce viaţă luminoasă
stă ascunsă-n nemurire,
când cu mâna mea sfioasă
voi căta drumul spre tine.

însă visul se destramă,
genele se ţes pe faţă,
trează eşti şi nu ţi-e teamă
să adormi pe-un drum de viaţă.

Sunt lumina

sunt lumina vietii tale,
cea uitata in trecut,
sunt lumina cea plecata,
fiindca nu m-ai cunoscut.

sunt lumina cea desprinsa
din vapai adanci de soare,
sunt lumina cea uitata
langa raza vietii tale.

sunt lumina ce te-nalta,
sunt lumina ce coboara
gandul meu asupra lumii,
sunt lumina de-odinioara.

sunt lumina ce-nsoteste
gadul tau pe drumul lunii,
sunt lumina ce-ncalzeste
gandul tau si gandul lumii.

sunt lumina ce se frange
in lumina vietii tale,
luminand cu-a-ei vapaie
gandul tau umbrit de soare.

Adevărul stă în umbră


Liniştea pătrunde-n valuri,
Gîndul tău se limpezeste,
Călător ai fost prin inimi,
Adevărul nu-ţi prieşte.

Ce-ai văzut te întristează,
Ce-ai simţit te înspăimântă.
Lume-şi pune fard pe faţă
Încercând să se ascundă.

Totu-n jur e doar minciună.
Oamenii îşi poartă masca.
Adevărul stă în umbră
Încercând s-ascundă fața.


 Copilaria cu "va fi odata....."


Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină, nici dacă se termină vreodată. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. in care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim, pentru că viața ar putea fi o veșnică și nelimitată copilărie. Şi totuși ne dăm seama că  la un moment dat ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi, ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem oare jocul, pierdem oare libertatea şi pierdem nemărginirea?
Devenim sclavii propriilor noastre prejudecăţi şi autolimitări.
Adevărul este că ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnici copii.
Trist este faptul că astăzi mulți copii nu mai au copilărie.
Trăiesc în spaţii închise, aproape limitate,  în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiere.
Copiii trăiesc într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă de multe ori o coarda a sufletului. Au cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului, ceea ce  nu e chiar rău pentru că asta le definește personalitate, dar totul trebuie să aibă niște limite și o anuimită decență de care aceștia ar trebui să fie conștienți.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate trăi si altfel, că există şi un alt mod de a ,,zburda,, prin copilărie, mai aproape de Dumenzeu și de palpabil.
Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam o carte în mână şi să-i îndemnăm să o citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi, animale, despre prietenie, despre simțul onoarei și al datoriei dusă până la sacrificiu.
Știm cu toții că vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe și de semințe fermecate, pentru a înflori sufletul copiilor sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean, a feți-frumoșilor voinici și a cosânzâenelor bune și fragile.

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată,, spunea Creanga si, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. ,,Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului ,, sunt imagini desprinse tot din amintirile marelui povestitor.

,,Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."ne mai povestea inimitabilul Creanga in amintirile sale...
Copilaria copiilor mei aș vrea să înceapă cu magicul:"a fost odata...", și nu searbad, impovarata de grijile celor mari,cu nemilosul:"va fi odata..." o lume magica, ireala ,in care cuvantul ,,prietenie.. sa-si recapete valoarea ce i-a fost furata...cuvantul ,,cinste,, sa triumfe ca in lumea de margean a povestilor uitate de unii...sau necunoscute vreodata...de altii.
As vrea ca sufletul curat al copiilor sa nu devina niciodata murdar, sa se conserve pentru vesnicie in cinste, dreptate  și noblete...
Și as mai vrea ca noi, OAMENII mature, sa nu mai vorbim asa ...multe...fara a spune nimic...
AS VREA CA OAMENII MATURI SA FIE MAI RESPONSABILI...MAI SERIOSI...MAI OAMENI...
Nu vreau ca visiele mele sa fie ingropate intr-un cimitir al disperarii  și al aripilor frânte.


Taina noptii


se aude-n taina noptii
linistea topita-n valuri,
ape tulburi stau sa rupa
gramadindu-se in valuri.

iar TU stai cu indoiala
sufletului rupt in doua.
CE ITI PASA DE-A EI TOANA?
ai in fata o VIATA noua.

sparge inima in cioburi
cautand si CIOBUL care
te-a ranit candva in suflet,
si ingroapa-l in UITARE.


________________________________________
• clipa alba


clipă albă-ndoliată
ce-ai trecut fară de veste
atingând cu-a ta petală
vorba stinsă din poveste .

pentru ce-ti privesti in umbră
scormonind suflete care
nu-ti aşteaptă faţa sumbră
aplecată spre-ntristare?

scalda-ti fata-nmărmurată,
curaţă tăciunii care
negresc clipa măcinată
gândului curat din soare.

gânduri albe, gânduri negre,
păsări înnecate-n mare,
mai colindă-n depărtare,
intâlnindu-se-n tenebre.

INTREAGA CRESTINATATE RASTIGNITA PE CRUCE...IUSTIN PARVU

“Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră!”
- Părinte, de la apelul sfinţiei voastre pe care l-aţi adresat acestui popor, cu privire la actele biometrice, s-a declanşat un întreg război în lumea noastră creştină, căruia bieţii credincioşi cu greu îi fac faţă şi prigonirile asupra lor sunt nelipsite. Cum să se raporteze simplu credincios la acest război, în care el se simte slab şi nepregătit, dar în acelaşi timp dator în faţa Adevărului în care s-a născut?
Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul anevoios, dar nu fără ştiinţa lui Dumnezeu. Creştinul nostru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsăm.

Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus; iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a simţit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul veacurilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc?
Iată că acum trecem prin Postul Paştelui, care ne îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înşine, la pocăinţă, dar mai ales la patimi. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni“. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare impotriva tuturor acestor atacuri ale ştiinţei şi tehnicii de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri.

Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată hotărâtoare asupra acestei situaţii grele în care ne afăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a avut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi diferenţa? Dumnezeu Și-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, decât pe cei care s-au pocăit!

Lumea, acum, este în pragul unui mare cataclism de război. Acesta este un război tehnic, electronic, care depăşeşte limita tuturor războaielor de dinainte. Prin acest război se urmăreşte animalizarea noastră, aduce omul la starea în care să nu mai poată gândi, să nu mai poată simţi şi trăi nimic, decât ceea ce i se comandă, devenind un rob al tehnicii. Şi dacă vorbim de criza economică, să vorbim şi de criza spirituală prin care trece omenirea acum.

Criza morală, criza spirituală care s-a abătut asupra noastră nu este altceva decât aspra judecată şi mâniere a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Şi aşa cum spunea şi Înaltul Teofan, traducând cuvântul criză ca judecată, apoi cu adevărat suntem sub judecata lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile noastre. Cu acest cuget trebuie să mergem la război.
- De ce unii creştini, şi mulţi chiar dintre clerici, chiar dacă merg la biserică şi săvârşesc multe din faptele bune, nu au sesizat totuşi acest război şi nu văd nici un pericol sufletesc în acceptarea acestor cipuri?
- Ei, sărmanii oameni trăiesc creştinismul căldicel, de aceea nu văd lupta. Nu e de ajuns să sacrifici ouăle de Paşti ca să fi un bun creştin, ci e nevoie să te mai sacrifci oleacă şi pe tine. Unde s-a mai pomenit creştinism fără jertfă, fără prigonire? Acela nu e creştinism. Noi mâncăm ouăle şi Paştile şi cu asta ne-am achitat! Nu, dragul meu! Toate trebuie să le trecem printr-o suferinţă şi printr-un moment greu care au născut aceste tradiţii şi obiceiuri, fără de care faptele noastre aşa-zis bune nu ar fi existat. Imediat trebuie să ne gândim că alături de oul roş este şi Crucea îndată a Mântuitorului Iisus Hristos.
Alături de pasca pe care ne-o face bunica în covăţica ei acolo şi împleteşte sfânta cruce în mijlocul ei, acolo este prezentă şi durerea mucenicilor, cuvioşilor, a pustnicilor, a drepţilor care s-au nevoit în vederea acestei Răstigniri. Să ne alăturăm şi zbuciumului sufetesc al Mântuitorului pe cruce, că altfel n-ar fi fost Învierea. Ultimele ore ale Mântuitorului pe cruce au fost cele mai grele momente… până la Săvârşitu-s-a. Ei bine, noi trebuie să trăim toate aceste implicaţii ale sărbătorii, nu numai în parte, ca să putem avea cu adevărat şi bucuria Învierii Domnului.
Că posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Iubim prea mult lumea şi patimile ei, de aceea nu mai vedem niciun pericol şi ne lepădăm uşor cu zâmbetul pe buze. Că vin unii şi zic: „Uite, eu am cipul şi nu am păţit nimic. Sunt vesel şi sănătos”! Dar şi bogatul din Evanghelie parcă tot fericit era, până a ajuns la locul pe care îl merita. Acestea sunt vremuri grele? Asta nu e nimic.

Vor veni necazuri şi mai mari, dar cu atât să fm mai fericiţi, că ne-a învrednicit Dumnezeu să ne facem părtaşi Răstignirii Lui. Noi să ne lepădăm de toată grija cea lumească, după cum spune Heruvicul şi nu avem de ce să deznădăjduim. Pentru că Mântuitorul spune foarte limpede: Nu te teme, turmă mică! Noi suntem turma mică.
- Dar ce să mai creadă turma, părinte, când păstorul ei zice că e primul care se cipuieşte, după cum a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
- Este foarte dureros că reprezentantul acesta purtător de cuvânt al Patriarhiei se înfăţişează în faţa unui întreg popor ortodox, ca şi cum nu ar exista… Cu toţii vorbim de criză, criză fnanciară, criză morală… dar cu mare durere am constatat că nu există o altă criză mai mare decât depărtarea preoţilor de turmă. Au mai primit şi un salariu în plus şi cu atât mai mult, nu mai vorbesc băieţii. Şi atunci ce să facă un simplu credincios? Face crucea mare şi Doamne ajută!
Pentru că ei au căutat să producă această adâncime între cler şi credincios. Cu mici excepţii, există un divorţ între preot şi creştinul ortodox ascultător. Va trebui să le demonstrăm că turma aceasta nu este chiar aşa rătăcită, ci conştientă de nişte realităţi, să conştientizeze că acestei turme i se cere un model adecvat, nu unul jignitor pentru turma unui Împărat Atotputernic… Căci până şi cea din urmă creştină a turmei îşi face cruce de această îndrăzneală şi cutezanţă a unei uniforme îmbrăcată de un cleric care se pronunţă în numele unui sinod. Cum poţi să dormi liniştit când dai o ţară întreagă în mâna diavolului? Hai, dai o Basarabie, dai o Bucovină, dar să dai sufetul unei naţii - Biserica?!
De aceea să fim responsabili, pentru că ceea ce facem noi acum rămâne pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Ceea ce socotim că facem acum să facem cu conştiinţa că suntem într-un moment istoric, în care să se vadă că s-a luptat pentru adevăr; că în aceste momente grele, creştinii au apărat cu preţul vieţii lor adevărul acesta ortodox. Şi aşa după cum un ostaş pleacă să-şi apere ţara cu arma în mână şi urmăreşte inamicul, aşa trebuie să fim şi noi conştienţi că predăm testamentul ortodoxiei nepoţilor şi strănepoţilor noştri.

Cum poţi să dormi liniştit ştiind că te apără ştiinţa acestui veac? Păi pe noi ne apără Dumnezeu sau cipul? Să crezi ştiinţa veacului XXI este o mare neghiobie, care nu are decât un superfcial de civilizaţie laică şi o cultură pur şi simplu ameţită de raţiune. Ce să te încrezi de pildă într-un gânditor de al nostru ,cum că el ar putea să dea principii de viaţă şi reguli sau îndrumări spirituale pentru o naţiune ortodoxă de 2000 de ani născută, şi crescută în duhul unei cu totul altei lumi decât suntem acum?!

Păi aceste tendinţe care se încearcă acum asupra creştinismului nostru ortodox, sunt sforţări inutile, de parcă s-ar bate elefantul cu locomotiva - ca să încerci să dărâmi un obicei şi o tradiţie în România, sau o gândire atât de profundă şi de adâncă, care a fost pecetluită cu sângele atâtor nevoitori, pustnici, călugări, monahi şi monahii, care s-au nevoit în pustietăţile acestea ale ţării, care au fostmartirizaţi prin propria lor voinţă… şi acum să vină un oarecare din lumea întreagă să ne spună nouă că nu e ce-a fost şi cum ştiam noi, că noi trebuie să o luăm pe altă cale.

La care cale vă referiţi, cinstiţi boieri? A marxismului, a leninismului?Păi nu vedem cu toţii unde ne-au dus aceştia? Şi această concepţie modernă are la bază tot principiul ateist, tot ei sunt la bază. Au venit de prin mulţimea asta sovietică şi s-au impus acum în lumea noastră. Şi nu se poate vorbi despre o convingere şi o credinţă care să poată avea o temelie. Ori pentru noi tocmai asta este puterea şi rezistenţa noastră - să ne rugăm, să fm într-o unitate deplină, să credem cu desăvârşire în ceea ce ne-am botezat, în ce ne-am îmbrăcat, în cămaşa lui Hristos şi acesta este drumul celor 40 de mucenici pe care i-am sărbătorit astăzi.
- Ce atitudine trebuie să aibă monahul în faţa acestor pericole? Mai ales pentru că unii păstori ne sfătuiesc să stăm liniştiţi în chilii şi să nu provocăm panică?
- Cum să stea, măi, liniştiţi când Biserica îi arde? Ce interes are monahul faţă de lumea care se zbate acum între mântuire şi pierzare? Care este atitudinea noastră de monahi? Păi, degeaba te rogi tu dacă nu vezi fratele care cade în prăpastie. Zadarnic înalţi ochii la cer dacă nu ştii să ţi-i cobori la cel care boleşte lângă tine. Care a fost atitudinea monahismului din primele secole creştine? Aceasta, nepăsătoare la durerile aproapelui lor? Tocmai rugăciunea este aceea care ne dă puterea să vedem rănile fraţilor noştri. Şi ce biruinţă este mai mare în faţa lui Hristos decât aceea că ai salvat un suflet de la pieire?

Dar dacă nu vrei să îl salvezi, măcar nu-l descuraja! Nu au fost ei cei care au dat tonul şi au fost prezenţi în toate problemele care frământau creştinătatea? Martirii nu au fost călugării? Ce învăţătură vin ei să ne aducă nouă acum?…. Ce a făcut Sf. Vasile cel Mare? Nu a scos călugării şi i-a adus în cetate să fie la dispoziţia credincioşilor? Ca să fie modele de înfrânare, de virtute, de contemplaţie, de dragoste? Aceasta este smerenia? Să dormi liniştit la chilia ta? Monahul a fost şi va rămâne ochiul de veghe al creştinătăţii.
- Vedeţi o reînviere a generaţiei de astăzi ca să putem ieşi din această criză?
- Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar eu nu văd o refacere. Doar după ce va trece multă vreme de restrişte, dar cu generaţiile acestea nu se vede nimic nou şi bun la orizont.
Suntem prea cuprinşi de bălărie, suntem cuprinşi prea mult de neghină, ca să mai putem curăţa noi ogorul. Trebuie să mai treacă o generaţie de martiraj ca să putem avea noi o claritate şi o limpezire şi o nădăjduire cu adevărat, de la om la om. Până nu creăm omul acesta al creştinului de altădată… cu tehnica şi cu ştiinţele economice şi politice actuale, niciodată nu vom ajunge la un liman desăvârşit până ce nu realizăm sufetul nostru cu adevărat, cum l-am primit aşa să şi-l predăm.

Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră! Dar la noi primează interesele personale. Pentru un interes personal, nu pot eu să înăbuş un adevăr istoric sau creştin! Pentru că politicienii noştri nu au decât un singur lucru de realizat - să facă avere pe seama acestui popor. Cu toate partidele care s-au perindat politic, nu s-a schimbat nimic.

Se putea ca ţăranul să trăiască deplin şi demn în Ţara Românească, dar nu i-a interesat asta. Eşti pus sub control dacă vrei să faci ceva bun, el trebuie să o ducă bine şi tu trebuie să te desfinţezi. Ţara Românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa a nimănui, politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul.

De aceea noi trebuie să avem această mulţumire sufetească şi să ne bucurăm pentru aceste zile în care suntem loviţi şi să ne dea Dumnezeu să ducem mai departe crucea către Golgota a acestui neam şi să ajungem şi la Învierea Domnului. Poporul nostru este foarte golit de copilaşi, nu avem mame, nu avem urmaşi. Să facem ceva câtuşi de puţin să aducem un număr de creştini curaţi pe care să-i dăm şcolii, să-i dăm societăţii româneşti. Trebuie să apărăm societatea şi familia de handicapul acesta modern care s-a infltrat şi la noi în ţară, prin acceptarea incestului şi a prostituţiei şi a altor mari fărădelegi.

Ei încearcă să desfinţeze valorile naţiei din temelii, şi o face acţionând prin ambele planuri: unul moral, spiritual dar şi cel biologic, virusând familia şi voinţa omului. Să ne amintim de martirii şi străbunii noştri şi să nu îngăduim străinilor să ne răpească moştenirea aceasta primită prin harul lui Dumnezeu şi plămădită prin sângele şi sudoarea martirilor noştri. Să ştiţi că noi putem fi străjerul Europei. O Europă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu.
• prietenie
Poate crezi ca esti prea tanar sa dai importanta unei relatii de prietenie adevarata; sau poate te consideri prea batran pentru asta; totusi tu poti fi un protector al spiritului uman sau un distrugator.
Ai puterea sa inspiri, sa inalti pe cineva si sa-l atragi spre tot ce este bun si demn de respect, dar ai si puterea de a manipula , de a constrange , de a ignora sau de a evita.
Este uimitor faptul ca in general nu mai suntem scandalizati de numarul mare de relatii frante si de dusmania cronica dintre oamenii societatii noastre.

Unii oameni vin si pleaca din viata noastra, altii i-si pun amprenta pe ea astfel incat atunci cand pleaca stim ca viata noastra nu va mai fi niciodata la fel ; ei sunt prietenii ...persoanele care stiu sa asculte , sa inteleaga , sa ajute...
Prietenia se bazeaza pe dragoste reciproca si loialitate.
Are limite.
Cum poti pastra o prietenie?
Prietenia este ca banul: mai usor de facut decat de pastrat.
Nu sta mai mult decat esti dorit , in casa prietenului tau( prietenei tale).
Nu glumi pe seama prietenilor.
• despre inima si ratiune
"tot ceea ce este valoros intr-o societate umana depinde de oportunitatea acordata individului de a se dezvolta.
tot ceea ce este grandios si plin de inspiratie este creat de individul ce poate lucra in largul sau."
Albert Einstein

• definire



sunt negustorul ambulant
cumpăr iluzii de prin iarmaroace,
le vând apoi celor ce vor,
înşurubînd în fiecare câte-un dor.

când tâmplele li-s grele
şi-ncep să-i doară,
mi-apropii tâmpla mea uşoară,
un plasture din suflet scot
si îl asez uşor pe cate-o rană.


pumnii lumii

soare lucitor si tandru,
pentru ce imi mangai tampla?
e de-ajuns un policandru
sa imi cizeleze umbra.

iar fiinta mea umila,
nu iti cere stralucire,
doar caldura, fara sila,
ni doar URA,ci IUBIRE,
sa-ncalzesc raceala lumii,
si privirile-nghetate:
palmele-mi sa-i tina PUMNII,
sa privim adanc in soapte.

rai de flori

a-nflorit caisu-aseara,
alb suav de iasomie,
imi bate in geam cu ramul,
peste inima-mi pustie.

larg am sa-i deschid fereastra,
rai de flori sa ma inunde,
dar suava iasomie
a plecat si nu stiu unde.

albatrosul ranit

albatrosul cel albastru a pornit spre zarea-nalta
inscriind cu ale lui aripi o poveste-nduiosata,
o poveste ce-a fost spusa,
insa scrisa niciodata,
fiindca cel ce mi-o spusese s-a trezit asa -deodata,
cu cerneala terminata.

lin pornise albatrosul
in ametitoru-i zbor,
inscriind cuvinte sumbre
inecate in amor
despre omul cel angelic,
cu chip fin,superior,
suflet tulbur,vorbe goale,
zambet stins, interior.

despre muza-i neiubita
ce-i starnise interes,
chip senin,fara lucire,
suiflet lin, in nemurire.

dar ce vad? aripa-i moale
se coboara dureros.
albatros ranit,albastru,
e-o poveste?
sau n-a fost?

despre lumina

acolo unde logica nu ne poate lamuri,credinta ne lumineaza dand senseri nebanuite vietii,lucrurilor,fenomenelor ce par ireale.
cand constiinta e impacata,in suflet este lumina ,impacare,dar atunci cand e tulburata ,individul e si el tulburat cautandu-si propria identitate,definirea sensurilor vietii sale si atunci nascoceste alte cai spre a se linisti ,dintre care cea mai simpla si la indemana oricui este cale pacatului ,calea tribala (asocierea cu indivizi de aceeasi conditie morala cu el)pierzandu-se in non-sensuri,in superficial,nestiind cine sunt, ce sunt si incotro se indreapta.toate se intampla din cauza lipsei lui Dumnezeu in viata lor.
cuvantul dragoste si-a pierdut de mult sensul incarcat de puritate ragoste deriva de la cuvantul
D R A G ,
a-ti fi drag de cineva si a incerca sa-ti reversi sufletul tau in sufletul persoanei dragi. dar, mare atentie ,daca sufletul tau este curat,persoana draga se va inalta spiritual,daca sufletul nu este curatat spiritual,persoana draga va resimti tot rau tau,toata tulburarea ta si va trebui sa se indeparteze putin de tine pentru a se curata spiritual.
raul sa fie pentru voi ca scrisui in apa...a incercat cineva sa scrie in apa?
oricat ati incerca nu veti reusi,pentru ca semnele se pierd....asa si faptele rele pe care chiar daca le ganditi,sa nu le faceti dupa cum nu puteti sa scrieti in apa. si ganditi frumos...


despre copilarie

intr-un colt uitat de vis,
amintirile stau treze,
asteptand ce le-ai promis,
nopti albastre sa-nvieze.

nucu-amar isi varsa seva
peste noaptea-ntunecata:
-unde-ti sunt inaintasii?
-au plecat spre noua poarta.

poarta-alba-a nemuririi
si-ai ramas fetita mica,
asteptand insingurata
clipele traite-odata.

usa sufletu-i deschisa
s-o inunde vesnicia
sa gaseasca-n departare
ce-pierdut :vremelnicia.

calator pe drumul vietii

calator pe drumul vietii
uneori treceam scrasnind:
-zbuciumati mai sunt poetii,
viata lor i-un legamant!

luna,bland, imi scrie fata
in lumina siderala
singuri suntem totdeauna
cand multimi ne inconjoara.

asteptam un tren in gara:
trenul vietilor furate
nu era intaia oara
cand uitase sa coboare
viata mea, cea tulburata.

si colinda lumea-ntrega,
poate T U ai intalnit-o
ratacind ingandurata,
pe-un peron, demult uitata,
adu-mi viata M E A furata.

• intarziatele iubiri..

mai bat la inimi ferecate,
intarziatele iubiri,
dar nu le-o mai deschide nimeni,
parfumul lor nu mai razbate.

ratacitor printre iluzii
un gand isi flutura amorul
rostind in taina mii de soapte ,
plutiva-n-veci numai fiorul.

s-asterne iar tacerea noptii
pe la ferestrele iubirii,
paseste drept, nu te abate,
aici e calea fericirii.

• a plecat Horatiu

amintirile-mi sunt treze,
iar gândesc ce-a fost odată,
si privesc cu lacomie
clipa cea demult uitata.

inlauntrul meu te caut
vechi copil al vietii mele,
suflet tandru, aplecat înspre visare,
ai plecat fara de veste,
cautand limanul care
linistea ti-a tulburat-o,
(cauti linistea,se pare).

un crampei din viata noastra
se-ntalnise-n disperare,
gandul meu fugar,odata,
scormonea spre gandu-ti care
se-ntorsese de la poarta,
spre eterna ta visare.

ai plecat lasand in urma
glasul ce nu-l poate umple
nici visarea ta plapanda,
ci doar linistea din unde.

iar, copii suntem deodata,
puritatea ta priveasca
clipa-ceea indepartata,
ce ne stranse laolalta.

glasuri pure,cristaline
imi strabat acum in mine,
unde sunteti clipe grele?
obosite, pustiite.
un liceu ,cu plans sub gene,
cu idei batand sub tampla,
rasunand ecouri care
blanda noastra diriginta
le strangea in calimare.

si privea citind,se pare,
zbuciumata noastra fire,
îngropată în (vis)are.

P.S.: chestii scrise acum o mie de ani, de care nu-s prea mândră...dar mă bucur mult că le-am regăsit

suflet neinduplecat

suflet neinduplecat,
suflet care-ai stat la masa,
si-ai sorbit din nestiinta
toata cupa cu amar,
nu scuipa acum in palma
tot amarul vietii tale,
bea paharul pan-la fund
caci sosi-va clipa-n care
chiar si fierea
indulci-se-va ca mierea.
Trei fulgi de vise, iar, mă ning
în amintire,
Un chip atât de drag,îmi pare zugrăvit
pe zidul azuriu
al unui colt de mănăstire.


Eu, astazi, te privesc,
și nu mai vreau să-ți fiu
iubita cea uitată,
Mulțimi de pasari pribegesc,
și-ți cântă
cântecu-mi din piept,
la tine-n stâlpul de la poartă.

Și-acum de te-ai întoarce,
Tu m-ai găsi cu ochiu-ncercănat,
în locu-n care m-ai lăsat,
cu pieptu-mi prea aprins,
ce-o lacrimă,
la tine-n gând,și-a strecurat.

Dar viața trece ușurel,
cu-aceleași stele reci
culese pe sub frunte,
Și luciul apei străvezii
ne-asteaptă să urcăm
pe-aceeași luntre.

Toti nuferii ce se-oglindesc ,
în ploaia lacrimilor, azi,
se-neacă.

Aștept doar timpul înțelept
prin fața sa îmi treacă,
așa, ca un iubit încremenit,
în vechea lui armură,
și noi, că tot, ne-am întâlnit,
să stergem de pe cer,
cu nori de gând curat
cuvântul „ură”.

Iar curcubeul, ca o punte,
prin noi,lumina-i albă să-și petreacă,
și tu să porți
doar gându-mi sidefat,
în locul sabiei din teaca. 

simbioză(9)

Îţi fac semn cu mâna dreaptă,
Tu doar ochii să-ţi îndrepţi,
Să-ţi arăt în vârf de ramuri,
poama noastră,
poama coaptă,
a iubirii împlinite,
ca un fruct demult uitat,
în copacul vieţii noastre,
răsărit din rădăcina
gândului senin, curat...

Mâna mea îţi prinde mâna
şi păşim pe-aceleaşi pajişti,
Tu cu pas mai apăsat,
Întrebându-mă , pe cale:
-Cum? Când oare? În ce viaţă
noi credeam că ne-a lăsat,
singuri, rătăcind în zare,
Eu, cu apa vieţii tale,
Tu, cu râul vieţii mele?

Şi de ce iubirea noastră
zboară, zboară printre stele?

Dar ea, liniştit, se scaldă,
răcorindu-se aieve
când în apa cea din mine,
când în marea cea adâncă,
ce pluteşte-n gând la tine.

Şi eram doar eu în mare,
cea albastră, marea ta,
Însă apa cea din mine
şi pe tine te scălda:
Tu erai în gând la mine,
Eu, ca norul cel sihastru,
o cunună de luceferi,
stăjuiam şi viaţa ta.

Se țese lumea



Păsări uitate zboară prin nepătrunsul zărilor strecurând lumina.
Negrul e chiar culoarea viselor conturate în albul nopților,
În sufletul inimilor a mai rămas doar o bucată de trup
Fără de formă.  Amestecă bine.
Pasărea se zbate. Sângele e aspru,
Vâscos,  potolind setea corbilor.

Aud strigăte.

E talpa frământându-ne lutul.
Cânepa e încă în apa tulburată.
Mama o să pregătească fusul.

Pânza lumii e albă ca inima, ca sufletul.
Mă înfășor în ea.
Frica se înfășoară într-o altă frică,
Apa miroase a viață.
Gust pânza sărată.
Sângele se tulbură, se scaldă, Se învârte.
Lutul vorbește ca mine, ca noaptea,
ca inima, ca sufletele...


CANTECUL PASARII SPIN....

Scrisoare de ramas bun... - Gabriel García Márquez

lozinci@o altă patrie

crăiasă ascunsă, în caleașca ta de foc,
împarți nepăsătoare zâmbete și flori trecătărilor sculptați în zidurile pietrei

mă atingi cu zâmbet stins
în creștetul capului,
iau un surâs abandonat, cu grijă
să mi-l așez pe buze

la Zoo un el decapitat
a îndrăznit
să își dreseze papagalii.
intrăm ca
la paradă,
doi câte doi...hipnotic.

copiii noștri cântă prea solemn:
-podul de piatră „s-a dărâmat”,
vom face altul...și altul...iarăși altul...
vocea lor se pierde în buzunarele noastre găurite,
prăvălindu-se-n ecouri fără de sfârșit.

pe maidan, aceiași copii aleargă disperați după
mingea iluzorie cu ochii încercănați.

la măcelăria din colț
carnea râde, hohotește paranoic în galantare,
mult sânge pe dușumea
și-n gât un gust amar
de viață sugrumată în azile învechite cu perdele trase.

astănoapte, la poatră mi s-a pripășit
un câine
îmbrăcat în lozinci antiregim.

-nu mai avem carne! scandează glasul înecat
în dosul unor buze unsuroase.

în fundal, parcă lipite de inima albastră a cerului,
două bătrâne își țin tăcute mâinile tremurânde
în care li se odihnesc doi galbeni,
și ele se înfruptă speriate din frumusețea unor constelații.

Andromeda le cuprinde cu brațul,
strângându-le în pumn durerea
ca pe o altă patrie...

haiku

omul înghite aripi
umbre peste ape trec
negură pe cer

înghițitoarea de săbii

și... ce știi tu?
poate eu chiar mă bucuram pentru că ajunsesem
cu un cui în talpă pe tărâmul acela al umbrelor
însorite dimineața numai pe o parte.
aici oamenii nu se tem să-și poarte piepturile dezgolite
blindate cu peisaje macabre
sau sculptate ca niște basoreliefuri
semne dureroase în amintirea unor falși eroi
căci oamenii pe aici nu se privesc niciodată în ochi
ei își schimbă mereu măștile de carnaval
și joacă diferite roluri
au nume de împrumut
mi-au dat și mie o mască :
„înghițitoarea de săbii” mi-au zis
nu ca pe un dar
ci pentru că nu și-l mai dorise nimeni ...eu fiind ultimul venit...
mă zoreau să înghit săbii ruginite de trei, patru ori pe zi
alunecau vertiginos și-mi arătam pe mască frica
nu mai voiam să fiu alungată
pribegia e și ea ca o sabie implantată pe furiș
te ia prin surprindere și te doboară
nici nu clipeam. îmi jucam bine rolul în acel paradis al tavernelor
înghițeam săbi
gura mi se umplea cu sânge -
credeam că-mi era bine
ce știi tu?
uneori le ceream și tăcere
greșeau întotdeauna vasele
și-mi dădeau oțet
proaspăt
cumpărat la reducere
erau și aici alimentare comuniste
prin toate colțurile
nu le stricase nimeni

dar...apropo, sunt iar reduceri
se vând și săbii
să ne grăbim!
ai stins lumina?
ai închis gazul?
ai oprit apa?
atunci e foarte bine...

Cel mai frumos poem de dragoste: Leonard Cohen - A Thousand Kisses Deep

miercuri, 26 octombrie 2011

UN UNICORN INARIPAT...



Mi-era pustiu în suflet
Dar un pustiu umplut cu zgură,
Mușcam din lespede de piatră să nu strig,
Și-n mine strigătul se parfuma cu ură...

Din zarea viorie un unicorn înaripat,
Și-a scos din frunte cornul
Și-n pieptul gândului m-a fulgerat.

Din pieptul meu străpuns o dată și-ncă o dată,
A început să curgă nu sânge, nici fiere,
Ci apă, dar apă tulburată.

De dincolo de lume, o mână mă arată,
Și-mi scrie adânc pe trupu-mi
Cu fieru-i înroșit în vatră:
-Degeaba-ți mai porți gândul
Ești o femeie fulgerată,
Și-n vene-ți curge apa morții,
O apă tulburată.

***
Cu glasul stins mă-ntreb dac-am greșit,
Dar fruntea mă apasă,
Și soarele se scaldă cu nepăsare-n asfințit,
de mine nici nu-i pasă...
Aș vrea să ies din mine, măcar în astă seară
Și să mă plimb mai liniștit, prin oameni sau
pe-afară...

de ce să nu mă minți?




Când întunericul ca o fantasmă, din înalt, coboară,
eu mă întreb a nu știu câta oară:

De ce când mă privești ,
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine-o mie de povești,
cu feți frumoși și zâne-împărătești?

De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se-aprind?

De ce când mă cuprinzi,
ne oglindim în nepătrunsele oglinzi,
și pasărea din suflet se înalță
pe dincolo de grinzi?

De ce când candele s-aprind în cer, văpăi,
eu tot mai cred că-s ochii tăi?

De ce când am fugit pe flori de piatră,
să nu ne vindecăm și noi
de rănile adânc săpate-n talpă
dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu nori de lacrimă curată?

De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu sufletul în dinți?

De ce aceeași nimfă întristată
ne tot șoptea povestea-i ferecată?
Povestea cu „a fost odată,
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?

Și tot așa m-aș întreba mereu,
de dragul tău...
de dragul tău...

catedrala sufletului meu

...Mă-ndrept spre tine pe cărări neumblate.
Îmi frâng hainele în povârnişul duşmănos al stâncilor de neatins.
Înalţ strigătul războinic:

-Hei, munţilor!!!
Mă dor încheieturile tocite în a voastră piatră!
Mă tulbură ochii goi ai izvoarelor din adâncul nesecat
din care se adapă, în miez de noapte
trupuri mercuriene cu picioare de foc...

Luna îşi ascunde faţa de femeie perfidă
îndărătul unui nor cernit ca o scurgere de jale...

-Aş bea apa cristalină din care s-adapă nemurirea.
Aş bea apă curată din pumnii lumii.

O avalanşă de gânduri îmi curmă dorinţele,
învăluindu-mă până în străfundul sufletului străin,
ca o catedrală părăsită...

UNIVERSUL se metamorfozează într-un uriaş hermafrodit,
îndemnându-mă să beau apa vie din căuşul palmelor sale
în care s-a născut oceanul neîmblânzit.

Mă strecor uşor, ostoindu-mi setea,
Mă las mângâiată de răcoarea valurilor înviate.

Azi, trăiesc într-un univers numai al meu...

Timpul îşi numără nepăsător nisipul,
îndesându-l cu lăcomie în gura clepsidrei nesfârşite.

Mă întreb dacă mai există undeva un ţărm...

Pescăruşi bezmetici îmi dau târcole despicând cerul
cu fâlfâitul aripilor umede ca nişte lopeţi putrezite.
Mă privesc adânc priponindu-și pleapele plumburii
în fruntea mea albastră de văzduh.

Apoi, se adună în stol ,ca într-un sfat al bâtrânilor de piatră, şoptindu-şi tainic:
-E fiica pierdută a oceanului neîmblânzit...
Speriaţi, îşi acoperă unii altora pliscurile chinuite,
ca atunci , în copilărie,
când bunicile ne pecetluiau buzele
cu palmele lor aspre mirosinde a busuioc şi tâmâie,
dacă rosteam cuvinte indecente...

-Sunt fiica regăsită a oceanului neîmblânzit?
mă întreb ca într-o rugăciune înalţată din catedrala sufletului meu.

Aştept.

Oceanul nu se încumetă să mă restituie uscatului,
mângâindu-mă în şoapte încărcate de o adâncă simţire.

-Trăiește,îmi şopteşti ca pe o resemnare.

Soarele ne trimite şăgalnic suliţe aurii,
conturându-ne chipurile îndurerate,
ca un părinte împovărat ce-şi regăseşte fiii.

Se ascunde, apoi, după un nor de zinc, șubrezit, ca o aşteptare...

Odihnindu-mă pe firul apei, în trupul de ocean, îmi scriu povestea
cu degetele înmuiate în aripa umedă a timpului
te-aștept cu florile de piatră crescute pe genele albite.

mai aproape de îngeri

Când îngerul a zâmbit,
s-a aprins zarea...
Când îngerul a îngenunchiat,
s-a zdrelit genunchiul lumii,
în sacrificiul tribunului...

Când îngerul s-a crucificat,
palmele neatinse ale Lui Hristos
au sângerat...

Când îngerul s-a înălţat,
oamenii s-au simţit mai aproape
de lumină.

Îngerul a călcat
şi pasul lui s-a simţit mai apăsat,
trecând peste umeri, peste punte...
în zbor...
Un zbor fără întoarcere:
zâmbind,
îngenunchind,
crucificându-se,
înălţându-se,
apăsând
peste lume...

Lumea era acum,
cu un an de lumină,
mai aproape de îngeri...

urmează-mi, ticăloaso!

Mă odihnesc în filele cărții
uitată pe noptieră.
Tu îmi mângâi umerii rotunzi
cu palmele asprite de căutare
și îmi rostești că, iarăși, este joi,
ziua de dinaintea Judecății.

Îți așezi buzele însetate
pe faldurii rochiei mele îndoliate
și îmi cânți imnuri
cântate în vremuri străvechi
reginelor îmbălsămate
din criptele fanariote,
în pulbere de trupuri putrezite.

-Iubito, trezește lacrima
să nu-ți mai doarmă pe genele de jad,
a trecut de miezul nopții.
Orbii își caută adăpostul în foile tale
văzduhul a dus până departe și
ultima floare de lotus...

Cine îmi ascunde veșnicul
papirusul și pana smulsă din inima
păsării frânte în fereastra mea?

Cine îmi strânge pânza corabiei
în odăi întunecoase,
acolo unde nu s-a auzit ecoul niciodată?

Citesc șoapte, mereu alte șoapte,
strigate în Cartea Cărților...

-Iubito!
Ne așteaptă corbii
să le ștergem ochii cu valurile zării,
ochii lor sacri, în care moartea
a scris poeme de dragoste
cu vorbe ascuțite, deșirate.

De ce păcatele se răsfoiau
în mine ca filele îngălbenite ale
cărților tale întunecate,
uitate pe noptieră?

Dar gura mea înalță strigăte aprinse,
umbrelor rătăcitoare.

Strig, peste umăr,
umbrei mele ce se desenează
ca o cadână plictisită, cu șolduri indecente:
-Urmează-mi, ticăloaso!
Sunt liberă!
Nu poți să mă mai ții captivă
în vise amăgitoare de iubire...

blestemul zenitului

Blestemul zenitului
Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.
Aroma mirifica a florilor de umbră
inundă în nopțile pierdute gânduri solitare,
agățate nepotrivit, de alte gânduri prăfuite...
Candela era aprinsă și își juca peste trupul nopții desene enigmatice .

Când se stingea, casa umbrelor se umplea, iar și iar,
de mirosul rugăciunilor neterminate și
se îmbrăca în colț de rai,
cântec solitar de pasăre ibis...
...
Mâini vlăguite reaprind din degete alt întuneric.
Lumea se luminează cu lacrimi înghețate,
strălucind în desfătarea răcoroasă a razelor de lună
Mă și zărești, pentru o clipă, prin mulțimea pașilor pierduți,
îmi reverși în trup tăcerile târzii și
trandafiri albaștri torni neîncetat peste pieptul aproape îngropat.
De la o vreme rupi din trupul zilelor spini vii.
Boabele de sânge înfloresc pe degetele tale,
diamante rece, șlefuitoare de vreme, se întorc în vene desfundate,
mâna îți ia forma tulpinilor spinoase.
Spini otrăviți se înghesuie să te locuiască.
...
Totul e ars.
Amintirea culmilor aprinse răsucește dimineața vinovată peste
oasele frunții tale îmi scutură
petale înroșite. Trupul meu se încordează în dureri și așteptare.
Dar timpul trece pe lângă noi fluierând a nepăsare și
strig nimicul, călare pe asinul umilinței, slobozindu-mi din pieptul prea plin, râul de hohote nebune
adorm străfulgerat de
Blestemul zenitului.


Ning pădurile rănite,
de petalele,  covor,
Spini cu ace oțelite
au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat.
Ai plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat...

Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
te blestem, nu te ador,

Cu ale tale șoapte moarte,
Liniște să n-ai în noapte,
Să te seci în candid dor,
Vlăguit și mult pribeag,
nimănui să nu-i fii drag...

Să te stingi încetișor...
Fără apa cea de taină
Care curge , din izvor...

Petale și spini se întrepătrund pe aleile Edenului
înmiresmând-și căile răbegite de căutare...
Mai vezi un El și o Ea înflorind în rondul de sub fereastra sufletului tău
ca o amintire nechemată...

Toarce timpule, toarce!

Amintiri răzlețe îmi pâlpâie ușor pe obraz, răscolind sufletul și viața.
Dimineața aceea se lasa leneșă peste orașul liniștit și eu mă îndreptam spre aula liceului să-mi iau postul în primire. Primele doua de pe lista sunt șefele de promoție din anul respectiv . Ele iau post la o școală specială din oraș...Sunt a treia și pot lua un post în aceeași instituție...Inspectoarea mă sfătuiește să renunț: nu poți face carieră cu niște copiii de clasă specială...mai bine caută un sat care să-ți placă. Îmi răsună istoric un nume : Aurel Vlaicu...
Mă îndrept cu pași sonori, în sala gâfâindă a așteptare, spre masa cu inspectorii si comisia...
Când rostesc numele satului, oamenii scot un sunet vag...a mirare...Privirile mă țintuiesc nedumerite. Aud întrebări:
- De ce se duce acolo?
Alții își dau cu presupusul:
-Are acolo o bunică...
Nu am nici o bunică și nu înțeleg privirile nedumerite...dar o să le pricep abia a doua zi...
Satul era ca și inexistent în opțiuni...Îndepărtat și locuit în proporție de 80% de penticostali, era un fel de junglă închisă...Aici ajungeau cei care nu reușeau să scoată un 5 la testările necalificaților...Dar se pare că destinul mă joacă pe degete...Aici era locul meu.

Suntem într-o zi frumoasă de septembrie, am cizme din piele albă cu tocul prea înalt și niște haine ceva mai mulate pe corp...
Iau un autobuz care mă duce până la o anumită stație și de acolo trebuie să merg 5-6 km pe jos...
Am pierdut mașina care mă putea duce chiar în sat și merg...merg..de cred ca o să ajung la capătul pământului...dar capătul nu se mai vede.
Zăresc o căruță pe drumul nesfârșit și întreb dacă există în zonă un sat cu numele căutat de mine...Da. Există. Dar mai e de mers pe atât. La o răscruce o să fac la stânga.
Picioarele mă dor de-mi vine să merg desculț...
Înotând prin pietre ascuțite , un toc atârnă vinovat , ca o rană deschisă...bat cu putere în pământ, făcând pe-a cizmarul de ocazie...și simt un cui care-mi străbate îndrăzneț prin călcâi...Îmi vine să urlu de durere ...dar tac...o să se arate răscruce, ca o fată morgana din poveste...
Fac la stânga și satul își deschide binevoitor ulițele prăfuite, încărcate de copii care semănau cu cei din albumul copilăriei mele...Recunosc mirosul și jocurile...Parcă m-am întors în timp cu ceva ani.
Niște femei cred că sunt asistenta satului și mă roagă să le văd copiii bolnavi...Spun că sunt noua învățătoare și femeile par să priveasca prea insistent la paltalonii mei albi, prea mulați...Apoi, dau cu înțeles din cap ca niște marionete trase de sfoară, arătându-și neîncrederea. Încerc în zadar să trag geaca peste... Îmi amintesc. E o geacă până în talie...Și mă grăbesc spre școală, cu privirile în pământ...
Acesta e satul...acesta era murmurul sălii, neliniștit...
Îmi fac mare curaj...nimeni nu mă poate opri din mers.
Ajung în holul școlii și aud niște glasuri ciudate...ce par răbufnite dintr-o tavernă veche...
Stau la ușă cu hârtia în mână și nu îndrăznesc să intru...Stau ...Stau...Cineva dă să iasă și mă vede așteptând derutată...Îmi face semn să intru...Oare singură aș fi intrat?
Inima îmi bate puternic...numărând clipele scurse...E primul meu contact cu ceilalți colegi...
Apariția mea pare să trezească din starea de letargie un bărbat cu chip tras de tractorist...E director...îmi spune el cu limba împleticită și cu chipul răvășit...
În încăpere miroase puternic a alcool și fumul de țigară e așa dens, de cei trei par zeii din timpul unui ritual religios...
Îmi vine să fug, însă nu mai văd nici ieșirea...
Așa-zisul director( care îmi va fi mult timp director) se ridică împleticindu-și picioarele și așează pe mâna mea, amprenta unei sărutări soioase, ca un fluture decapitat...amprentă a iluziei deșarte și a unor împrejurări nefericite...Castelul meu are temelia de nisip, îl simt cum se prelinge pe lângă mine...Deci acesta e visul...Aceștia mi-s colegii...
Întind hârtia și spun :
-Sunt noua învățătoare...vorbele ies gâjâit și îmi vine să plâng de ciudă...o ciudă pe mine...pe viață, pentru că m-a târât la capătul lumii.
StrigTimpului, să îl grăbesc, să scap, să plec:
-Toarce , Timpule!...Toarce!
Bătrânul titan...ia fusul și-mi sfârâie imagini și oameni pe care uneori i-am îndrăgit, alteori i-am îndepărtat...așa cum viața a făcut și cu mine...

Din volumul „Dacă aș putea străbate timpul”

Rogvaiv

Ochiul lumii s-a rănit
într-o minte prea ascuţită.
De atunci, oamenii își pierd lacrima
în vise neterminate
li se tocesc bocancii
într-o veșnică și costisitoare, căutare.

Tu ți-ai atins, de dimineață, ochiul?

Încă mai sângerezi cu trandafirul viu înfipt în deget
firul strânge cordial, înfingându-și colții
de fiară neîmblânzită împrejurul mâinii,
e semn de mulțumire zic
pentru coloritului ăsta,
nepământean,
ROGVAIV.

Da. E toamnă, spui...
...și frunza freamătă încordată
sărutându-ți palma
pe care ți-o așezi,
ca pe o rugăciune,
peste frunte.

E toamnă, spun...
...și îmi aștern amprenta buzelor
pe o iuluzie neadormită.


ca pasărea stingheră

la data de Mier Sept 29, 2010 10:07 pm

Când soarele își ostoiește focul
Și își apleacă fruntea spre apus,
Aș vrea să pleci de lângă mine,
Ca să te pot chema,
cu gândul dus.

Când vântul șuieră năprasnic
pe neumblatele poteci,
Suspin ca pasărea stingheră,
O rugăminte-nalț
spre altarul cel din tine,
Și-aș vrea spre alt tărâm
cu nopțile de stele,
să mă petreci.

Cînd fulgii își înalță dansul firii,
Și nu au timp să ne privească,
Aș vrea să-mi cânți tu
cântecul iubirii,
blestem,
în carte scris cu litere-nvechite,
și țintuit în spini,
pe bolta-mpărătească.

Atunci și doar atunci,
Cu gândul sufletului meu stingher,
Pornesc spre lumea frământată,
Mă-mbrac în zale de oțel,
Și amestec oamenii cu inima de fier,
cu toții, laolaltă...

Apoi , îmi dezbrac zalea fermecată,
Și îmi îmbrac în fulgi de nea cuvîntul,
Îl cern cu flori suave din caisul alb,
Și-n lumea trecătoare,
l-așez cu prețuire,
și-nchei cu dânsa legământul.

cu a ei hlamidă

Păstrează-mi,Doamne,
gura de îngenunchiată,
Să-mi pot vegea prin zare zborul
de pasăre neînaripată.

Şi cântu-mi de sirenă proletară
s-adape iar izvorul,
Să-nvăţ pribeagul și in astă
seară, ce este și ce-a fost cândva,
amorul...

Iar stele dalbe, lucitoare
să condeieze salbele în unde,
şi sufletu-mi să mai albească
acele goluri ce le-ascunde...

Priveşte, Doamne!
Ți s-a ivit pe aceeași stea
o cucă,
ce-a stat desculță-n nouri, astă seară,
pe umeri doar,
cu-a ei hlamidă înroșită
de nălucă...

îl chema Vineri

Îl chema Vineri
era hâtru și deșirat
ca și ziua de post
se mai aciuase în el
o vietate
căreia cu greu îi putea face față
un fel de șoarece detestat
cu limba de reptilă
mâncătoare de insecte

uneori instinctul de șopârlă
lua forme de gând și de fapte

fără vreun rost anume
sta la pândă
întindea limba-i venoasă, prelungă
înspre nicinuștiiunde
și înghițea șontâc
cu ochii bulbucați
tot ce-i ieșea în cale

ba o dată
fără să vrea
luat de val
a înghițit o biserică

se auzeau rugăciuni în el
dangăte sobre și chemătoare
de Vecernie
și el asculta chircit evanghelia
din burta sa imensă

când enoriașii îngenunchiau
greutatea îl trăgea și pe el
la pământ

sentimente de smerenie
nemaitrăite

i se aburea trupul de emoțiile
inedite

când corul înălța același
Te Deum cu mâinile ridicate spre cer
în el se nășteau aripi
multe și răsfirate

lumea din afară îl credea liliac
vietate păcătoasă
înfruptată din anafură
și-l blamau făcându-și cruci
pâna la pământ:
-bată-L să-L bată
de păcătos, iar s-a înfruptat cu nerușinare
din anafură, șopteau babe stafidite
cu ochi uscați de lacrimi și priveghere
și-l alungau cu baticele
smulse de pe cap

șoarecele din el s-a trudit să-și scoată prin pori
bucățile de biserică
și se îndrepta
cum îi șade bine unui șoarece
spre biblioteca centrală

se ascunsese după un raft
și neștiut de nimeni
cu inima plesnind de așteptare
privea cu jind
înspre ceilalți oameni...

femeia marionetă

Îmi storci lacrimi neobosite pe obraz mi
le pictezi ostentativ,
contabilizându-le cu mare atenție:
lacrimile ei sidefii,
lacrimile ei albastre,
lacrimile ei albe,
Ploaia ei de lacrimi...
o lași să curgă peste tine,
Răcorindu-ți dorința-masculină.

Înalți rugăciuni aprinse spre cer nuami al tău,
în diminețile înnebunite
de parfumul liliacului,
În iernile pustii îngropate
de zăpezi nesfârșite,
mulțumești pentru că
nu pot fi decît a ta, aceeași
ploaie caldă în iarnă, topită
într-o ninsoare aprigă de vară.

Sunt femeia-marionetă.
Îmi frămânți trupul de ceară,
seară de seară,
modelezi
un înger,
un demon,
și mîna ta ageră continuă un
nou început
lucrarea nu te mai poate mulțumi.

Întunericul te inspiră.
Trupul meu ți se supune:
azi, mă faci frumoasă,
îmi zâmbești,
Mâine voi fi urâtă
și-mi ocolești privirea.

Buzele tale sărate lipesc în mine
milioane de aripi arse
pe care-mi desenezi
fluturii brutalizați
transformați în
dizgrațioase omizi ce
îmi devoră sufletul.
***
Gura mea
aruncă frunze-crude,
sevă gustoasă,
cu care hrănesc lăcomia,
acoperindu-mi trupul.
***
Sunt femeia-frunză,
sunt femeia-copac,
am rădăcinile adînci,
bine înfipte,
scuip milioane de frunze
pentru că tu-mi lipești în trup
milioane de săruturi..
***
Sunt hrana ta.
***
Ochii tăi de culoare azurului
Îmi șterg zarea,
văd numai
atât cât vrei.
***
Spui că mă poți iubi
doar când sunt departe,
mă apropii
să nu mă poți iubi.

Trupul meu e timpul tău.
***
Sunt femeia-marionetă,
azi, mă cioplești din lemnul unui cedru.
Tu ești creatorul...

mâini

MÂINILE


la data de Mar Mar 02, 2010 3:47 pm

Mâini înşelătoare
care mă îndeasă pe cântar,
să-mi lipească preţ pe frunte,
nu înainte de a fura câte ceva din mine,

Mâini lacome
care se chinuie să-mi pipăie sufletul
trâmbiţând corbilor că mi-am pierdut
câteva grame din prospeţime,
Mâini gelatinoase
care încearcă să-mi îmbrăţişeze umbra.
Mâini descărnate
care îmi mângâie suflarea,
netezindu-mi cutele din inimă
într-un ritual aproape demonic.

Mâini unse cu parfumuri scumpe,
mirosind a putred în morminte destupate
îmi frământă contururile proiectate ca un graffiti.

Între toate aceste încolăciri infernale, stau eu, ascunsă privirilor tale.

E tărâmul viselor, îmi șoptesc...
Viața nu are happy and...

Îți împrumut mâna mea dreaptă.
Balanța se înclină spre tine, cu gratitudine.

Se metamorfozează în femeia pe care ai dorit-o
într-o noapte însetată de geruri.

Tu ești călătorul faptului de seară.
Ai mâna care îți lipsea
să-mi mângâi obrazul ros în nisipul clepsidrei.

Întindem pânze de păianjeni între umbre și soarele dimineții.

Mii de mâini ne pipăie lumina ochilor.

Din orbite ne ies fluturi de noapte,
în dans amețitor de trubaduri înșelați.

Ei au mâini diafane de copiii
și picioare de greiere...

Îmi cuprinzi cu cele șapte mâini osoase, ochii...

Suntem copiii rătăciți într-un vis fără de întoarcere.

Mâna TA mirosind a flori de lavanda
mă aruncă în îmbrăţişarea morţii cu buze putrezite...

De azi, îţi stau alături, Eu, femeia-nimfă topită în straturi de ceară, îţi șoptesc nerușinarea în ureche:
-mănâncă timpul cu miros de înşelător de șarpe!

Numai așa îi vom scăpa infernului...

un loc al meu

Un loc al meu


Din zori și până-n noapte m-am rugat,
Să am un loc al meu, umbrit, fără păcat,
În care, nici în zi și nici în noapte,
Nu calcă pași de neumblat.

Și-n locu-acela, pentru mine anume,
Să plâng adânc, dacă se poate,
în tihnă, ca un rob, nesubjugat,
cu trupul aplecat, pe spate.

Să-mi urce lacrimile încet,
Să-mi treacă noaptea peste piept,
Să simt cum astă plângere, de lacrimi, rece,
Din zi în zi, încearcă să mă-înece.

Și-atunci, cu ochii mei de înecată,
Să te privesc cum nimeni
n-a îndrăznit a te privi vreodată,
Eu, lacrima-femeie, tremurată
în ochi de baltă tulburată.

Povești

Poveşti, povești...
la data de Joi Mar 11, 2010 4:43 pm

Ooo, povești, povești,
ţesute-n pulbere de stele,
şi oglindite-n sfera cea albastră,
Te-ntreabă-o zână,
ce-n dimineață iarăși va muri:
-Cine-o mai spune-n ceas târziu
povestea noastră?

Și cine timp o mai avea,
să o asculte?
când tu, plecat pe calea ta,
robit de gânduri multe,multe,
n-ai să asculți nici tu de ea...
căci ALTA îți va scrie-atunci,
POVESTEA EI pe frunte...

Și-am să rămân,
 la marginea tăcerii,
îngenunchiată,
gândind că aș putea
să te mai chem o dată,
în tainicu-mi CUVÂNT,
să-ți spun povestea toată...

dar dacă firul gândului întâmplător,
spre mine ți se mai îndreaptă,
să-ne-avântăm în zbor-ușor,
având ca aripă și nor
eu-brațul stâng,
tu-mâna-mi dreaptă...

vreau să-ți dau zilele furate

Spre-ntinderea pădurii,
se-ndreaptă pașii lumii,
pași în doi.

O zână le înseamnă zilele,
pe-o frunză arsă,
Și pune tainic semne,
se le împartă
aceluiași-napoi.

În urma mea veneai și tu,
cu șapte zile de lăsat,
Aveam doar trei,
dar zâna pe-ale tale
mi le-a înapoiat.

De-atunci, te caut zilnic,
vreau să-ți dau zilele furate.
(nu, nu te găsesc, și te caut,
caut mereu ...
în altă parte)

Sau poate doar
destinul
ne caută pe noi.
(o filă,
ruptă-n două,
din aceeași carte).

te-aștept la fel ca înainte



Iubite, mi-au amorțit genunchii,
iar te-aștept ca înainte,
să-mi torni pe gură
oceanul de cuvinte.
și să îmi spui că bobul de lumină
se naște-n nopțile cu lună plină,
iar întunericul din mine,
Sclipi-va-n primăverile senine...

Din gura ta umbrită,
să curgă val de rouă,
Pe fruntea-mi obosită,
să-ți curgă mâinile-amândouă.

Să-mi spui că-n soare
se oglindește roua călătoare,
și în ninsoare
se cerne lacrima-nghețată de răcoare.

Am să te-ascult înspăimântată
că ai putea... să pleci
la fel ca altă dată...

Dar ochiul meu curat,
ți-nchide geana deasă
Și gura mea tăcerea ți-o apasă..........................

VISURI DESTRAMATE....

dormi liniștit, iubitul meu...

Dormi liniștit,iubitul meu,
pierdut în vise de-amăgire.
Cu un sărut
am să-ți trezesc visarea,
sau cu o clipă tulburată de iubire.
*
E nemiloasă depărtarea,
ce-a toienit cărarea fermecată.
Mai dulce poate fi visarea
ce-ți ninge-n gând
dorința neuitată.
*
Acum, la focul tinereții mai visează.
Un serafim coboară lin, din ceruri,
și lîngă patul tău îngenunchiază,
Așază diadema-i argintie,
pe fruntea ta de genuni.
*
Alăturea de el m-așez și eu,
plecând spre tine fața,
veghez suspinul somnului
din visul tău,
și nu-știu când în lume
cade dimineața,
iar serafimu`și curmă-n cioburi
zborul său.
*
O, biet pribeag nepământean!
De ce te-ai coborât din ramă?
Tu ai crezut că ruga ta,
de îngeresc oștean,
mai poate vindeca...
... adânca rană?

LA CAPATUL CURCUBEULUI...

omul-curcubeu

M-ai găsit din întâmplare,

când zăpezile își pieptănau
cu degete de ramuri, fulgii
oglindindu-se în cerul nopții.

Mi-ai poruncit hipnotic să mă așez
pe brațul tău de curcubeu,
să-mi poți picta pe frunte îngerii de suflet.

Alte femei îți dogoreau suflarea,
zăcându-ți vii în umbră,
aplecate într-o vremelnică așteptare...

Continui să m-aștepți,

dar sufletul m-a părăsit,
trupul mi se îngreunează-n rătăciri.

Uneori, zdrențuit, s-așază la margine de pat,
mă vizitează-n miez de noapte, pe furiș, ca pe un vechi și neuitat prieten.

Tu dormi.

Omule-curcubeu,
lasă-mi sufletul
să lumineze!


Ai putea picta cu sângele albastru zarea neroditoare,
și eu ți-aș lăcrima luceferi.

puterea oglinzii

Se răsuceşte amintirea ta
în adâncul fiinţei mele.
Nu-mi închide ochii!
întuneci privirea noastră...


Lasă-mi deschisă
fereastra sufletului !

Zilnic îmi cumpăr biletul-îngăduinţă
să te cutreier până-mi amorţesc gleznele.

Mă rog să nu îmi pierd cuvintele.

Fără de ele, nu m-ai recunoște și
mi-aș îneca trupul
în apa întunecată a oglinzii...

marți, 25 octombrie 2011

sunt tot EU

astăzi am fost la fiica mea, la școală. e în clasa a 5-a și am vorbit cu dirigintele care e și profesor de limba română. m-am îmbrăcat stil clasic. un pardesiu ceva mai scurt din stofă extrem de fină de culoare gri , o fustă până pe genunchi, o bluză de tricot neagră care are gulerul ca o așarfă stil cravată alb-negru. mi-am pus cei mai fini ciorapi pe care îi păstrez de la prima mea lansare de carte, de prin 2009, cu ghete scurte(ca să mi se vadă ciorapii foarte scumpi) și m-am rujat discret cu un roșu carmin. cam boconesc pe holurile școlii. mulți copii se opresc din alergat și își șoptesc discret unii altora:-ce drăguță-i...
poate îmi pare bine.
nu știu.
dar mă gândesc: aha, sunt tot eu. nu arunc flăcări pe nas, nu mi-a crescut un ochi în frunte nu mi s-a înfierat cuvântul nesimțită, impertinentă și încă nu am făcut copiii să mă urască. deci e bine...e foarte bine.

și totuși...

ca și învățătoare, o singură dată am avut parte de o întâmplare nu prea plăcută.eram pe străzile Iașului cu fiica mea, care avea pe atunci vreo 2 ani și doi bâieți,puțin euforici, de vreo 18 ani, m-au oprit și m-au întrebat dacă îi mai recunosc. nu îi recunoșteam. îmi fuseseră elevi, nu tocmai buni la învățătură...probabil i-am mai urecheat. mi-au zis: -acum noi ce să-ți facem? unul din ei a zis:-las-o, nu vezi că-i măritată...și a atăta spre fiica mea, dar celălalt a replicat:-și ce, nu putea face și ea un copil cu cineva...apoi m-a întrebat la per*tu:-așa-i, ești măritată? ți-am zis că o să ne mai întâlnim...oricum am mai învățat câte ceva de la tine. acum te las să pleci...dar nu știu dacă te mai las și-a doua oară...poate o să fie noapte, și..cine știe...au râs golănește, fâcând cu ochiul. au plecat sprijinindu-se unul de celălalt...nu a fost tocmai plăcută ziua aceea pentru mine.
totuși au fost copiii pe care eu i-am stâns, cu ani în urmă, la piept.
e destul de grea și nedreaptă viața de învățător.

definiții



cineva îmi smulge din suflet o aripă de înger
decăzut mi-o-nghite și rugumă a sete
strident scoate un râgâit nemulțumit am
început să dor alunec printre dinții de metal
prind aripile plumburii statuile au capetele retezate și eu alunec
fac loc umbrelor și demonii rânjesc în pragurile prea înalte
mereu mă-mpiedic
cineva îmi smulge din piept o viață dezrădăcinată nu
ai zice că-s o definiție a morții depinde
cum poți să mă privești
albă sunt iarna colților de lup
verde transpir mutații de nori în primăveri pustii
sunt roșie în ochi de toamnă și-mi picură argint de brume pe mormânt
tresare aceeași frunză mult fugară în
nopțile adânci de vară...

LEONARD COHEN LIVE IN LONDON | Democracy | PBS

Dance me to the end of love, LEONARD COHEN



Revedere cu Eminescu...Ateneul Tatarasi, 15 iunie 2012, am fost si eu la invitatia domnului Teodor Munteanu si am cititt cateva dintre poeziile mele:) m-am simtit onorata pentru ca am fost prezentata intr-o zi divina iar numele meu mic a fost asociat cu lumina lui Eminescu.
Este a doua oara cand sunt prezentata in cadrul manifestarilor dedicate poetului Stelar care va straluci necontenit, chiar daca cei lipsiti de stralucire vor incerca sa il acopere...se stiu bine numele sonore din literatura si cultura de azi care incearca sa stearga numele poetului din Cartea culturii noastre, insa vin generatii mult mai motivate care il vor pastra viu pe Eminescu.
:)






lumea se va limpezi

aerul s-a curbat sub prezența Luminii oamenii aveau tendința de a se întoarce la capătul drumurilor înfloreau tufele sălbatice a mai trec...