vineri, 21 octombrie 2011

it is the time...

Azi am să-ţi scriu un poem în care nu
moare Nimeni niciodată.
Şi dacă ţi se va tăia respiraţia,
nu e steaua aceea zimţată a gerului –
e doar tăcerea mea desenată în
momente de durere, ca o salbă,
pe care ai mai putea să o culegi.

Mă aplec peste chipul înnegrit al nopţii.
Îmi reazăm trupul de stâlpul şubred.
Încep să mă doară dimineţile târzii,
cu raze atârnate pe umeri,
precum un Samson aplecat asupra sabiei lucioase.

Şi mă apucă, aşa, o duioşie,
când te ştiu cu ghenunchii strânşi a jale,
aşteptând de veacuri sărutul mării sau mângâiere de sirenă.

Buzele tale încremenite pulsează.

Dacă genunchiul nu s-ar înfige,
ti-aş descleşta eu gura şi aş gusta din poama sufletului tău.

Atunci, revarsă peste mine cuvintele aprinse întâia oară,
căci dacă pleoapele tale au amorţit, e pentru că
te-a atins cântecul meu –
sirenele nu plâng niciodată.

Poţi să îmi și strigi de dincolo de timp:

-Don't sleep… Don't cry…

It is the time…

Niciun comentariu:

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...