miercuri, 26 octombrie 2011

de ce să nu mă minți?




Când întunericul ca o fantasmă, din înalt, coboară,
eu mă întreb a nu știu câta oară:

De ce când mă privești ,
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine-o mie de povești,
cu feți frumoși și zâne-împărătești?

De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se-aprind?

De ce când mă cuprinzi,
ne oglindim în nepătrunsele oglinzi,
și pasărea din suflet se înalță
pe dincolo de grinzi?

De ce când candele s-aprind în cer, văpăi,
eu tot mai cred că-s ochii tăi?

De ce când am fugit pe flori de piatră,
să nu ne vindecăm și noi
de rănile adânc săpate-n talpă
dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu nori de lacrimă curată?

De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu sufletul în dinți?

De ce aceeași nimfă întristată
ne tot șoptea povestea-i ferecată?
Povestea cu „a fost odată,
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?

Și tot așa m-aș întreba mereu,
de dragul tău...
de dragul tău...

2 comentarii:

popapioan spunea...

Minunate,sensibile versuri!

Dorina Neculce spunea...

multumesc

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...