luni, 30 ianuarie 2017

zâmbete schimbate




zâmbetul acela
care mai putea schimba
culoarea nopții l-am dat aseară
pe o păpușă cu ochii decolorați
plângea în brațele tale inerte
rochia îi atârna peste umerii lăsați
nu mai putea duce
răceala buzelor tale

ți-am tras mâinile de pe
față și am lăsat urma de nisip
să-ți arate locul unde mai poți auzi
despre o altă bătălie
a valurilor cu talpa cerului

lasciv amenințând a trădare
schimbăm zâmbetele
între noi pentru încă o noapte

duminică, 29 ianuarie 2017

Noaptea strigoilor



În clipa asta, ceasul, 
la mine-n frunte, s-a mutat, 
și-mi ticăie secundele deșarte, 
tăcerea mea prea mult te-a așteptat, 
pierdut în fulguiri de noapte. 
Cu palmele de jar aș arde pragul 
ce ne-a însemnat în ochi uitarea 
și numai ție ți-aș cânta, de drag și dragul 
a tot ce ne cânta, odată, marea... 
Privește-mă în ochiul de mărgean! 
nu-întoarce iar privire, 
(coboară de pe soclu-ți marmorean) 
să-ți desenez, pe frunzele uscate, iertarea și iubirea. 
Sunt eu, pierduta de demult 
găsită-n vise de smarald, 
sunt eu, și iarăși pasul ți-l ascult, 
când mă petreci pe-al înserării prag. 
Dar mă răsfoi și eu, cu umbrele ce vor să te-alinte, 
pe chipul tău de zeu aztec, m-aștern 
ca ploaia nesfârșită în cuvinte, 
și mâinile prin tine le petrec, 
spre „înapoi”... sau...„înainte!”.

Când plec


Mă arde soarele în talpa dreaptă
Când plec, am crengile pe umeri,
Cocoșul satului îmi strigă
Din gușa lui umflată
Un cântec neuitat,
(Un cântec de-altădată)
Care-ar putea s-alunge
Strigoii de la poartă.

Mă închid bunicii în casa lor pustie.
Necunoscute mâini îmi bat în geamuri,
Chiar salcia mi s-a mutat în piept,
Și-mi bate disperat în ramuri…

Spre podul casei, încărcat,
Urc pleoapa mea încercănată
Și ochii, astăzi, mi se zbat,
Îi țin cu mâna mea de șoaptă,

De dincolo, din sticlă,
Bat spiritele pribegite
Și-mi spun că iar e vară,
Îmi fac din umeri semne rătăcite,
Mă îndeamnă să mai ies din mine-afară,

(e noapte, frig/ ca într-o iarnă troienită/
cu fluturi nesătuli/
ce-încearcă să mă-înghită)

În mine se trezește
Aceeași lume răsturnată,nevăzută,
Genunchiul și-l zdrelește tata,
Ia scara-n brațe,
Și-mi strânge-n palme
Albastra lacrimă pierdută…

Cadran din adâncuri


vorbește-mi despre oamenii aceia așezați
în rânduri cu zâmbetul lipit de față
așteptându-și zborul sfărâmat.

despre oamenii mereu cu ranița în spate
mirosind a praf de pușcă
adunat din războiul umbrelor
căci iată femeile lor au piepturi adânci
pe obraz li se ascund zile și nopți
nedormite ele vorbesc
(și glasurile lor sparg văzduhul)
despre inimile roșii îngropate
în locuri apuse despre străzile orașului scufundat
și despre lilieci cu dinții prinși
în sufletele noastre.

pe obrazul meu se conturează încă umbre
ca niște vitralii dărâmate
azi eu vă vorbesc despre purtătorul luminii și
despre sfatul înțelepților din piatră
despre zborurile de zi cu zi și poate
am să rup cândva petale din florile rare
o să le așez ca pe un covor de fluturi uscați
să nu își mai rănească oamenii aceia ochii
în cochiliile părăsite
pe malul râului de fum.

joi, 26 ianuarie 2017

în liniştea Ta

foșnetul din tine
o să îți acopere ochii
în prag de noapte
singur cu umbra ta
îmbrățișând umbra cerului
întunericul o să se scurgă
străveziu
zi după zi
te vei scufunda în propria lumină
şi umărul o să reteze nourii
cu pocniturile din oase
te vei trezi ascuns
ca într-o pelerină
plutitoare
în liniştea Ta

Aud ades

Aud, ades, un cântec ce nu piere,
Parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
Ca zdruncinarea unui munte
Se lasă peste mine...

Iar când ajunge, risipit,
ecoul lui la jumătate,
Mi-apropii mâinile de piept
Și-l simt acolo cum se zbate.
Și mă gândesc:,,Ce tristă e cetatea dintre munți,
Când singură încep peregrinarea
Și între ziduri i-te-ascunzi,
Făr' a încerca să-mi limpezești cântarea,,.
Atunci, mă-ntorc a-casă și în drumul meu,
Adulmec îndelung mireasma rară
A gurii tale ce n-a încetat, nicicând,
Să-mi strige numele, seară de seară...

miercuri, 25 ianuarie 2017

siluirea șoaptelor


mai reci decât toate cuvintele 
mai stins decât toate gurile de șarpe
se deschideau buzele mele încremenitele
acoperindu-mi umbrele fugare
era cu un veac înainte de vecernie
era cu exact un timp
înainte de a mă naște
grafofobe
picioarele mele azvârlite
au mai trecut pe aici și
înfloreau în trupul iernilor subțiate
pe acolo mi s-au vărsat
în noapte pletele
mă forțam răsucindu-mă
încercam zadarnic a mă naște
înaintea buzelor mele
mai reci decât toate cuvintele

mai încleștate decât toate
gurile de șoapte...

luni, 23 ianuarie 2017

îndemn/blestem


ca un stigmat al absurdului
peisajul se descremenește
de sub pânză ies nouri oameni ceruri
copaci cu frunzele triunghiulare ard
pururi în lumină și liniștea părea să mă înghită
ca niște lame simțurile mi se ascut înflămânzite
să nu te tai ai grijă îmbracă-te în dungi
șoptește întunericul din criptă
aud miile de glasuri înfundate
și râsete stridente și poticneli
ecouri sparte în mine
intră fără o voie o sete de
albastru și încep să povestesc
să povestesc
(hai haide mai aproape )

de la o vreme oile îmi pasc obrazul
țintesc spre pieptul meu
zvâcnesc sofisticat
ca un nebun cu poamele de aur
sunt duzi cu buzele apoase
ce-mi sug din sângele bolnav
înfricoșată trag storurile
agonizez în poala unui veac buimac
biserici mi se zgâlțâie pe buze
credeam că am murit
dar umbrele se zbat
în coastă zorii mă încearcă
e ca o plângere de valuri
sunt sclava unei zile cu gropile adânci
așez în glastre stele reci albastre albe verzi
pământul mă cunoaște și-mi cântă
ca un pian cu clape ruginite
din smârcurile ceții
țâșnesc luminile de-argint
-haaai, haide mai aproape!

joi, 19 ianuarie 2017

Neliniști



Mutaţi păsările în oameni,
pustiiți sufletul strigat,
Rătăciți apa oceanelor
Din cuvânt. în cuvânt
Nu mă mai încap
Nici baierele lumii Tu
Poezie cu piept astupat.
Astfel te simt şi te strig
Ca pe o mamă părăsită,
Ca pe un gând nenăscut
Țesut pe sub piele aș vrea să te am
-haină învechită- neîmpăcată umbră,
Rouă tăiată în mijlocul zorilor,
Taină culeasă şi nu aleasă.
Primenită în cer strigată
Ca o amputare din timp
De sute de ani
Te cert şi te iert,
Te plâng şi te strâng/
Cu ochiul de ger,
Cu trupul de cer.

un paradis promis


acest război al minților bolnave
scaldă sângele în rană
un ochi îmi înghite geana dreaptă și
mâna scormonește universul
după un alt soare copiii cred că-i un altar de pietre
cu mâinile agățate de cupola cerului adam 

își leagă încălțările de foc și
trece dezlegând neobosiții pași.
e noapte în leagăn se balansează 

o naiadă. înghite străzi
o sută zece și burta-i crește. 

se îngrămădesc în ea copiii de asfalt cu
ochi goliți vulcanul mestecă cenușa

aștept un paradis promis
trăiesc
poetul îmi închide cartea
vertebrele-mi trosnesc
am rănile adânci e noapte și e zi
luna înghite nourii de mătase.

duminică, 15 ianuarie 2017

câtă frumusețe...

-câtă frumusețe, nu-i așa, doamna mea?
întrebarea femeii mă luase prin surprindere. am tresărit iritată de parcă întrebarea ei neașteptată m-ar fi trezit brutal dintr-un fel de amorțeală a gândurilor.
oare am uitat să mă mai bucur?
oare merit și eu să mă mai bucur de frumusețile astea atât de imediate încât simți că ai putea să le atingi cu mâna ca pe o iluzie optică. întinzi palmele și când ți se pare că le-ai atins ele se îndepărtează tot mai mult, tot mai mult.
ningea ușor cu fulgi mari ca într-o poveste încă nespusă.
după cele cinci zile de ger năprasnic vremea se mai domolise și zăpada se amesteca dizgrațios cu mocirla asfaltului umed.
e ca în viață, îmi zic, când amarul se amestecă în trup ca fierea spartă din greșeală.

se înserase de-a binelea, mergeam destul de greu sub apăsarea celor două sacoșe dar și a drumului alunecos, plin de zăpada maronie care parcă se încăpățâna să îmi pună piedică din secundă în secundă.
pe o alee destul de întunecoasă zăresc silueta unei femei îmbrăcată neglijent, încărcată de cinci-șase sacoșele destul de ușoare pentru că mergea liniștită fluturându-le pe lângă trup.
se oprește în fața mea și vorbește cu un câine care scheuna implorând un pic de atenție. ea îl mângâie cu tandrețe ca pe un copil bolnav, aprins de febră și îl întreabă cu glas mieros:
-ți-e frig, micuțule, nu-i așa? nici ție nu îți place gerul? ei, lasă că scăpăm noi cumva.
după ce consolează inima pribeagă a micului hoinar, simte nevoia să îmi adreseze și mie câteva cuvinte poate înduioșată de lupta mea cu mormanele de zăpadă sub apăsarea celor două sacoșe.
-câtă frumusețe, nu-i așa, doamna mea, câtă frumusețe? și privește cerul azuriu, limpede ca o oglindă care nu înceta să îi întărească spusele.
apoi, zăresc în lumina unui felinar chipul femeii pe care se citea o adevărată frumsețe. dar acea frumusețe a urâtului cum ar fi zis Baudelaire. hainele îi atârnă neglijent pe corp. iar de sub baticul subțire și ros de timp îi ies câteva smocuri de păr prea devreme încărunțit, însă bucuria și zâmbetul ei sincer și curat o înnobilează și înfrumusețează.
ar putea ocupa oricând locul unui înger într-o icoană, gândesc.
dacă aș fi avut aparatul foto la mine i-aș fi imortalizat lumina ochilor umpluți de bucuria neastâmpărată a iernii acesteia momentan îmblânzite.

ce ne lipsește, oare, ca să fim cu toții fericiți?
femeia aceea avea doar câteva sacoșe pe care le purta cu ea zilnic, o mica avere mobilă, cred și totuși o clipă a fost unul dintre oamenii cei mai fericiți de pe pământ pentru că Dumnezeu în bunătatea Lui a invadat-o cu pace și lumină.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

otto

otto

otto a pornit spre capătul lumii
cu impermeabilul lui cenușiu cu pasul ferm și deșănțat
atârna înapoia norilor de fum balansând ochiul zeului plecat

în mine se zbăteau margini de ferestre
cu flamuri de doliu cu brațele de cioclu
otto îmi topea zâmbetul de plumb
,,un trandafir o să îţi dăruiască
într-o zi alt trandafir,, zicea el
şi mi se părea o lipsă de sens
dar ochii lui au şi început
să îmi pulseze în umăr şi
umbra trandafirului de foc
se străduia din răsputeri
să mă înflorească

miercuri, 11 ianuarie 2017

vorbele nespuse

câțiva fluturii lipiți de lampa nopții vor muri
inima lor va învăța să bată peste umbra sufletului meu
șoptesc sugrumat sunt doar un fluture cu aripi țesute
din ramură de spini mătușa mea nevăzută încă
se închină și tace ducând numele neamului meu până
prea departe alerg pe o margine a zării trec prin ochiul nedeschis
mă privesc așa doar când rușinea mă dezbracă
arătându-mi goliciune la fiecare geam
îmi numără vorbele nespuse și mă ajută să nu le cad pradă
sângele meu vorbește ca un parazit care uneori mă caută
răscolindu-mi venele îngroșate visez tot mai des
un oraș al oamenilor apatrizi ademenind
durerile cu nisipuri mișcătoare
trecute prin gura unor îngeri
agățați cu scoci de trupul albit  al cerului

marți, 10 ianuarie 2017

urbi et orbi


cuibul de vulturi a fost răscolit
în foametea mărilor răsădeam arme și
culegeam pietre din pumnii domnițelor obscure
sfârșiți și goi flămânzi și delirând
adăpam lumina cu zâmbete sterpe
demențial curgeam la vale pe aripa de fluture nocturn
săltam de pe un nor pe celălalt și nu știam
dacă existam sau dacă sfinxul însuși a adormit
cu buzele întredeschise a mirare
în trupul tău tăiat în stânca străină
cu dinții strânși într-o ultimă strigare
săpam orbitele adânci și am șoptit:
așteaptă
până mâine
am să mă înalț
pe treptele tăiate
să mă-îngrop sub cer
și pe pământ
acolo și aici…

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Liliacul

Iar îmi stă străjer la poartă, diafanul liliac,
Și-mi aduce-o veste-n grabă
De la dragul cel mai drag...

Când amurgu-și lasă trena peste zarea viorie,
Simt parfum îmbătător
E parfumul florii-flutur
ce m-așteaptă la izvor...

E miros de liliac, ce nu am uitat aseară,
Să ți-l scutur în ceardac
și să-ți spun că-i primăvară.

Azi, mă cheamă să îi caut floarea plină de noroc,
Care strânge, cu iubire, inimioare la un loc.

Bine-ai venit!


De când te așteptam, străine,
pe țărmul mării întârziat...
Să ne-afundăm în valul ei,
nebunul,
Toți așteptații:
unul...după unul...
Până s-o umple marea de nevoi,
Şi stâncile or să ne cheme,
Să ne împartă țărmul înapoi,
Iar gândul, cu migală. ni-l vor cerne...

O mână am întins până la stea,
Să-i țin sclipirea ei pribeagă,
Cu sila să-mi îndes în ea
Părerea cea de rău, de viață neîntreagă.,..

Tristețea adormită ieri, în piept,
Azi, strigă, se deșteaptă...
Ca mâna întrupată pe nedrept,
Ce îşi face cruci pe
mâna dreaptă...

taine

 (Cutreier locuri sacre, fără cer,
Pe unde n-a călcat nici umbră de mister )

În jalnice ecouri neiertate,
Chiar zidul a-început să plângă,
Se zbat în mine păsări neînaripate,
Zăpadă mă sufocă și-mi trece peste tâmplă.

Deschide moartea ochiu-i hâtru
Învinețit și stors de ură,
Așază-n umbră capu-i mândru,
M-acoperă cu crengi și zgură..

Apoi își trage-n altă umbră chipul
Și mă privește cu-împăcare,
Tușește risipindu-și trupul
În taina umbrei călătoare.



Hei!

Și pentru că voiai
Să știi ce e amorul,
Ți-am atârnat
În gene dorul.
Hei, inimă pustie!
Ți-atârnă doru-n gene!
Zăpada clocotește purpurie,
Și sufletul încearcă
Să te cheme.

am gânduri

Am gânduri albe, negre, cenușii,
și uneori mai colorate.

De sunteți amatori să cumpărați,
Le-aș vinde azi pe toate

Ești amator?

Am gânduri albe,negre,
cenușii.

Tu calea dacă mi-ai găsi,
În prag de sărbători,
În bradul casei tale,
Le-aș atârna pe toate,
Și-n gândul tău
aș presăra 
miresmele din flori.

Am gânduri fel de fel,
Dar ție ți-aș trimite
doar gânduri colorate,
să le gândești în locul meu
pe toate...

Evadare


Mi-au amorțit genunchii,
Iar te aștept ca înainte,
Să îmi reverși în față
Oceanul de cuvinte.
Apoi,să le-aruncăm în mare,
Din ele să ne facem
O punte plutitoare.

Să iei cu tine
Doar albul crinului curat,
Eu voi lua roșeața
Din trandafirul însângerat.
Pământul, lăsat în urmă,
Să privească,
Cum împletim din stele
Cununa îngerească.
Chiar dacă trandafirul,
Cu spinii lui firești,
Ne-o aminti că vorba
Ascuțită a lumii doare,
Ne-o alina chiar crinul,
Când ne va da să bem
Din cupa lui îmbătătoare.

Ceva ne ține Pasul


De ce privim mereu în urmă,
Și suspinăm cu un fel de jale?
Eternitatea-i ca o rugă 
Ce-ar vrea să iasă azi în cale...

Ceva ne ține totuși pasul,
Chiar un ecou ne strigă înapoi,
Dar cine mai aude glasul...
Eternităților din amândoi...
.........................................
Și focul sacru mă îmbie
Să-mi ardă rănile, pe rând,
M-aruncă-n flacăra albastră,
O rugă înspre Focul cel din mine strig.

luni, 2 ianuarie 2017

Povești...



O, povești, povești
Țesute în pulbere de stele,
Și oglindite-n sfera cea albastră,,...
Mă întreb și-acum, la ceas târziu,
Cine-o mai spune, fremătând,
Povestea noastră?

Și cine timp o mai avea,
Să o asculte?
Când tu, plecat pe calea ta,
Robit de gânduri multe,
N-ai să asculți nici tu de ea
Căci alta îți va scrie-atunci,
Povestea ei pe frunte...

Dar eu am să rămân
La margine de timp,
îngenunchiată,
Gândind că aș putea,
La ceas târziu, să te mai chem o dată,
Să te poftesc în tainicu-mi CUVÂNT,
Să-ți spun povestea toată...

Şi dacă firul gândului întâmplător,
Spre mine ți se mai îndreaptă,
Aș vrea să-ne-avântăm în zbor-ușor,
Având ca aripă și dor doar mâna dreaptă...

Zbor spre Absolut



Îţi fac semn cu mâna dreaptă,
Tu doar ochii să-ţi îndrepți,
Să-ţi arăt în vârf de ramuri,
Poama noastră, poama coaptă,
A iubirii împlinite,
Ca un fruct demult uitat,
În copacul vieții noastre,
Răsărit din rădăcina
Gândului senin, curat.

Mâna mea îţi prinde mâna
Și pășim pe-aceleaşi pajiști,
Tu, cu pas mai apăsat,
Întrebându-mă, pe cale:
-Cum? Când oare? În ce viață,
Noi credeam că ne-a lăsat,
Singuri, rătăcind în zare?
Eu, cu apa vieții tale,
Tu, cu râul vieții mele?
Şi de ce iubirea noastră
Zboară. zboară printre stele?

Dar ea, liniștit, se scaldă,
Răcorindu-se aieve`
Când în apa cea din mine,
Când în marea cea adâncă,
Ce pluteşte-în gând la tine.

Şi eram doar eu în mare,
Cea albastră, marea ta...
Însă apa cea din mine
Și pe tine te scălda.

Tu erai în gând la mine,
Eu, ca norul cel sihastru,
-O cunună de luceferi-
Străjuiam şi viața ta.

aburii vremii




de fapt toate s-au întâmplat
ca să se mai întâmple încă
o dată ca nu cumva bărbații
care păzeau intrarea în cetate
să crească atât de înalți
încât să nu îi mai încapă
cercul acesta albastru şi
am așteptat să se mai întâmple câte ceva
ba mai știam că nu fumasem niciodată
îmi tot amintea asta
şi totuşi ce-ar fi fost dacă...
ce ar fi fost dacă
m-aş fi oprit o clipă din
aşteptarea asta apăsătoare şi
aş fi aprins tacticos un capăt al timpului
aş fi traaas aşaaaa
cu sete absorbindu-l
în plămânii mei obosiţi
ooo aburii vremii hmmm
aburii vremii mi-aş fi zis
privindu-vă cu nepăsare
sau cam aşa ceva...

cu palmele deschise



***
sap adânc fântânile
de nori cu palmele deschise
în trupul nopții
acest veac împarte
incandescent inima pădurii
obosiți o să îmi crească sorii:
vine
nu vine
a murit
rup foi galbene
într-o așteptare răstignită
pe buză de anotimp
șoptesc munților să tacă
ce va şă fie o să se petreacă
aşa fi-va doamne
să îmi tocesc și eu încălțările în drumuri spinoase
întunericul mezonoptic a amuţit
cocoşii au asurzit
ascuţindu-mi glasul

duminică, 1 ianuarie 2017

şi cad în genunchi




risipind întrebări
par un copil bolnav
aflat în criza misterelor

ascult înserările cer
omului de cristal
să îmi cizeleze visele
trec prin stropii murdari
alunecându-mi mătăsurile
în valuri de tăcere

,,inima mea e un sâmbure bolnav zic
inima mea a fost uitată
într-un singur gând
învingând chemările
de peste trup,,

şi cad în genunchi
înaintea trădărilor mele
iertare cerându-le bătrânilor
din burta întunecată a
celui din urmă abuz

lumea se va limpezi

aerul s-a curbat sub prezența Luminii oamenii aveau tendința de a se întoarce la capătul drumurilor înfloreau tufele sălbatice a mai trec...