sâmbătă, 1 octombrie 2011

ascultă-mă bine, joana!

ascultă-mă bine, joana, cred că
de ieri măștile mele de hârtie au
început să zâmbească și
stâlpul meu de foc
arde în confesional
șoptesc păcatul cu palma trasă peste gură nefericirea își
numără pașii metalici spre altar aud și moartea în
pieptul meu cum le servește orbilor ultima cină
ca pe o licoare ascuțită își
lasă umerii pe clopotul cu limba înfășurată
în caiere de câlți.

dar sufletul meu cade și
mă trezesc îngenunchiată
întoarsă în același timp care
mă ia de la capăt ca pe o secundă ruginită
mă târăște prin labirint aud doar fâlfâitul liliecilor
stârniți de buzele prea roșii asfințite.

și simt ceva, joana, și vreau să înțelegi ce simt...
să știi și tu de ce nu mai am trup în care să îmi
răstorn de-a valma toate dorințele,
de ce nu mai am nici oase de care să mă sprijin și
n-am nici ochi în care să îmi spăl himerele înjunghiate.

de aceea poate m-am strecurat târâș în trupul
vulturului obosit și m-am izbit puternic de o stâncă să
reînviez
a primăvară...

ascultă-mă, joana...sunt murmur de izvor
și trec
și freamăt în umbra zeului
nătâng

2 comentarii:

Thoma Driza spunea...

Poem cu exigenta estetica,eleganta si pasiune.

misionara spunea...

multuesc mult de prezenta dv aici, domnule Thoma

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...