joi, 27 octombrie 2011

ceva ce credeam că am pierdut, regăsit pe net

poezii scrise in anii de liceu, pe la cenaclu.........................

Vezi? un spirit te-a zarit,
ţi-a atins în taina urma
şi te-a blestemat în gând
să nu ştii ce-ascunde umbra.

şi ce viaţă luminoasă
stă ascunsă-n nemurire,
când cu mâna mea sfioasă
voi căta drumul spre tine.

însă visul se destramă,
genele se ţes pe faţă,
trează eşti şi nu ţi-e teamă
să adormi pe-un drum de viaţă.

Sunt lumina

sunt lumina vietii tale,
cea uitata in trecut,
sunt lumina cea plecata,
fiindca nu m-ai cunoscut.

sunt lumina cea desprinsa
din vapai adanci de soare,
sunt lumina cea uitata
langa raza vietii tale.

sunt lumina ce te-nalta,
sunt lumina ce coboara
gandul meu asupra lumii,
sunt lumina de-odinioara.

sunt lumina ce-nsoteste
gadul tau pe drumul lunii,
sunt lumina ce-ncalzeste
gandul tau si gandul lumii.

sunt lumina ce se frange
in lumina vietii tale,
luminand cu-a-ei vapaie
gandul tau umbrit de soare.

Adevărul stă în umbră


Liniştea pătrunde-n valuri,
Gîndul tău se limpezeste,
Călător ai fost prin inimi,
Adevărul nu-ţi prieşte.

Ce-ai văzut te întristează,
Ce-ai simţit te înspăimântă.
Lume-şi pune fard pe faţă
Încercând să se ascundă.

Totu-n jur e doar minciună.
Oamenii îşi poartă masca.
Adevărul stă în umbră
Încercând s-ascundă fața.


 Copilaria cu "va fi odata....."


Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină, nici dacă se termină vreodată. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. in care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim, pentru că viața ar putea fi o veșnică și nelimitată copilărie. Şi totuși ne dăm seama că  la un moment dat ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi, ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem oare jocul, pierdem oare libertatea şi pierdem nemărginirea?
Devenim sclavii propriilor noastre prejudecăţi şi autolimitări.
Adevărul este că ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnici copii.
Trist este faptul că astăzi mulți copii nu mai au copilărie.
Trăiesc în spaţii închise, aproape limitate,  în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiere.
Copiii trăiesc într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă de multe ori o coarda a sufletului. Au cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului, ceea ce  nu e chiar rău pentru că asta le definește personalitate, dar totul trebuie să aibă niște limite și o anuimită decență de care aceștia ar trebui să fie conștienți.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate trăi si altfel, că există şi un alt mod de a ,,zburda,, prin copilărie, mai aproape de Dumenzeu și de palpabil.
Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam o carte în mână şi să-i îndemnăm să o citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi, animale, despre prietenie, despre simțul onoarei și al datoriei dusă până la sacrificiu.
Știm cu toții că vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe și de semințe fermecate, pentru a înflori sufletul copiilor sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean, a feți-frumoșilor voinici și a cosânzâenelor bune și fragile.

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată,, spunea Creanga si, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. ,,Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului ,, sunt imagini desprinse tot din amintirile marelui povestitor.

,,Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."ne mai povestea inimitabilul Creanga in amintirile sale...
Copilaria copiilor mei aș vrea să înceapă cu magicul:"a fost odata...", și nu searbad, impovarata de grijile celor mari,cu nemilosul:"va fi odata..." o lume magica, ireala ,in care cuvantul ,,prietenie.. sa-si recapete valoarea ce i-a fost furata...cuvantul ,,cinste,, sa triumfe ca in lumea de margean a povestilor uitate de unii...sau necunoscute vreodata...de altii.
As vrea ca sufletul curat al copiilor sa nu devina niciodata murdar, sa se conserve pentru vesnicie in cinste, dreptate  și noblete...
Și as mai vrea ca noi, OAMENII mature, sa nu mai vorbim asa ...multe...fara a spune nimic...
AS VREA CA OAMENII MATURI SA FIE MAI RESPONSABILI...MAI SERIOSI...MAI OAMENI...
Nu vreau ca visiele mele sa fie ingropate intr-un cimitir al disperarii  și al aripilor frânte.


Taina noptii


se aude-n taina noptii
linistea topita-n valuri,
ape tulburi stau sa rupa
gramadindu-se in valuri.

iar TU stai cu indoiala
sufletului rupt in doua.
CE ITI PASA DE-A EI TOANA?
ai in fata o VIATA noua.

sparge inima in cioburi
cautand si CIOBUL care
te-a ranit candva in suflet,
si ingroapa-l in UITARE.


________________________________________
• clipa alba


clipă albă-ndoliată
ce-ai trecut fară de veste
atingând cu-a ta petală
vorba stinsă din poveste .

pentru ce-ti privesti in umbră
scormonind suflete care
nu-ti aşteaptă faţa sumbră
aplecată spre-ntristare?

scalda-ti fata-nmărmurată,
curaţă tăciunii care
negresc clipa măcinată
gândului curat din soare.

gânduri albe, gânduri negre,
păsări înnecate-n mare,
mai colindă-n depărtare,
intâlnindu-se-n tenebre.

INTREAGA CRESTINATATE RASTIGNITA PE CRUCE...IUSTIN PARVU

“Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră!”
- Părinte, de la apelul sfinţiei voastre pe care l-aţi adresat acestui popor, cu privire la actele biometrice, s-a declanşat un întreg război în lumea noastră creştină, căruia bieţii credincioşi cu greu îi fac faţă şi prigonirile asupra lor sunt nelipsite. Cum să se raporteze simplu credincios la acest război, în care el se simte slab şi nepregătit, dar în acelaşi timp dator în faţa Adevărului în care s-a născut?
Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul anevoios, dar nu fără ştiinţa lui Dumnezeu. Creştinul nostru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsăm.

Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus; iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a simţit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul veacurilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc?
Iată că acum trecem prin Postul Paştelui, care ne îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înşine, la pocăinţă, dar mai ales la patimi. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni“. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare impotriva tuturor acestor atacuri ale ştiinţei şi tehnicii de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri.

Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată hotărâtoare asupra acestei situaţii grele în care ne afăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a avut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi diferenţa? Dumnezeu Și-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, decât pe cei care s-au pocăit!

Lumea, acum, este în pragul unui mare cataclism de război. Acesta este un război tehnic, electronic, care depăşeşte limita tuturor războaielor de dinainte. Prin acest război se urmăreşte animalizarea noastră, aduce omul la starea în care să nu mai poată gândi, să nu mai poată simţi şi trăi nimic, decât ceea ce i se comandă, devenind un rob al tehnicii. Şi dacă vorbim de criza economică, să vorbim şi de criza spirituală prin care trece omenirea acum.

Criza morală, criza spirituală care s-a abătut asupra noastră nu este altceva decât aspra judecată şi mâniere a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Şi aşa cum spunea şi Înaltul Teofan, traducând cuvântul criză ca judecată, apoi cu adevărat suntem sub judecata lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile noastre. Cu acest cuget trebuie să mergem la război.
- De ce unii creştini, şi mulţi chiar dintre clerici, chiar dacă merg la biserică şi săvârşesc multe din faptele bune, nu au sesizat totuşi acest război şi nu văd nici un pericol sufletesc în acceptarea acestor cipuri?
- Ei, sărmanii oameni trăiesc creştinismul căldicel, de aceea nu văd lupta. Nu e de ajuns să sacrifici ouăle de Paşti ca să fi un bun creştin, ci e nevoie să te mai sacrifci oleacă şi pe tine. Unde s-a mai pomenit creştinism fără jertfă, fără prigonire? Acela nu e creştinism. Noi mâncăm ouăle şi Paştile şi cu asta ne-am achitat! Nu, dragul meu! Toate trebuie să le trecem printr-o suferinţă şi printr-un moment greu care au născut aceste tradiţii şi obiceiuri, fără de care faptele noastre aşa-zis bune nu ar fi existat. Imediat trebuie să ne gândim că alături de oul roş este şi Crucea îndată a Mântuitorului Iisus Hristos.
Alături de pasca pe care ne-o face bunica în covăţica ei acolo şi împleteşte sfânta cruce în mijlocul ei, acolo este prezentă şi durerea mucenicilor, cuvioşilor, a pustnicilor, a drepţilor care s-au nevoit în vederea acestei Răstigniri. Să ne alăturăm şi zbuciumului sufetesc al Mântuitorului pe cruce, că altfel n-ar fi fost Învierea. Ultimele ore ale Mântuitorului pe cruce au fost cele mai grele momente… până la Săvârşitu-s-a. Ei bine, noi trebuie să trăim toate aceste implicaţii ale sărbătorii, nu numai în parte, ca să putem avea cu adevărat şi bucuria Învierii Domnului.
Că posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Iubim prea mult lumea şi patimile ei, de aceea nu mai vedem niciun pericol şi ne lepădăm uşor cu zâmbetul pe buze. Că vin unii şi zic: „Uite, eu am cipul şi nu am păţit nimic. Sunt vesel şi sănătos”! Dar şi bogatul din Evanghelie parcă tot fericit era, până a ajuns la locul pe care îl merita. Acestea sunt vremuri grele? Asta nu e nimic.

Vor veni necazuri şi mai mari, dar cu atât să fm mai fericiţi, că ne-a învrednicit Dumnezeu să ne facem părtaşi Răstignirii Lui. Noi să ne lepădăm de toată grija cea lumească, după cum spune Heruvicul şi nu avem de ce să deznădăjduim. Pentru că Mântuitorul spune foarte limpede: Nu te teme, turmă mică! Noi suntem turma mică.
- Dar ce să mai creadă turma, părinte, când păstorul ei zice că e primul care se cipuieşte, după cum a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
- Este foarte dureros că reprezentantul acesta purtător de cuvânt al Patriarhiei se înfăţişează în faţa unui întreg popor ortodox, ca şi cum nu ar exista… Cu toţii vorbim de criză, criză fnanciară, criză morală… dar cu mare durere am constatat că nu există o altă criză mai mare decât depărtarea preoţilor de turmă. Au mai primit şi un salariu în plus şi cu atât mai mult, nu mai vorbesc băieţii. Şi atunci ce să facă un simplu credincios? Face crucea mare şi Doamne ajută!
Pentru că ei au căutat să producă această adâncime între cler şi credincios. Cu mici excepţii, există un divorţ între preot şi creştinul ortodox ascultător. Va trebui să le demonstrăm că turma aceasta nu este chiar aşa rătăcită, ci conştientă de nişte realităţi, să conştientizeze că acestei turme i se cere un model adecvat, nu unul jignitor pentru turma unui Împărat Atotputernic… Căci până şi cea din urmă creştină a turmei îşi face cruce de această îndrăzneală şi cutezanţă a unei uniforme îmbrăcată de un cleric care se pronunţă în numele unui sinod. Cum poţi să dormi liniştit când dai o ţară întreagă în mâna diavolului? Hai, dai o Basarabie, dai o Bucovină, dar să dai sufetul unei naţii - Biserica?!
De aceea să fim responsabili, pentru că ceea ce facem noi acum rămâne pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Ceea ce socotim că facem acum să facem cu conştiinţa că suntem într-un moment istoric, în care să se vadă că s-a luptat pentru adevăr; că în aceste momente grele, creştinii au apărat cu preţul vieţii lor adevărul acesta ortodox. Şi aşa după cum un ostaş pleacă să-şi apere ţara cu arma în mână şi urmăreşte inamicul, aşa trebuie să fim şi noi conştienţi că predăm testamentul ortodoxiei nepoţilor şi strănepoţilor noştri.

Cum poţi să dormi liniştit ştiind că te apără ştiinţa acestui veac? Păi pe noi ne apără Dumnezeu sau cipul? Să crezi ştiinţa veacului XXI este o mare neghiobie, care nu are decât un superfcial de civilizaţie laică şi o cultură pur şi simplu ameţită de raţiune. Ce să te încrezi de pildă într-un gânditor de al nostru ,cum că el ar putea să dea principii de viaţă şi reguli sau îndrumări spirituale pentru o naţiune ortodoxă de 2000 de ani născută, şi crescută în duhul unei cu totul altei lumi decât suntem acum?!

Păi aceste tendinţe care se încearcă acum asupra creştinismului nostru ortodox, sunt sforţări inutile, de parcă s-ar bate elefantul cu locomotiva - ca să încerci să dărâmi un obicei şi o tradiţie în România, sau o gândire atât de profundă şi de adâncă, care a fost pecetluită cu sângele atâtor nevoitori, pustnici, călugări, monahi şi monahii, care s-au nevoit în pustietăţile acestea ale ţării, care au fostmartirizaţi prin propria lor voinţă… şi acum să vină un oarecare din lumea întreagă să ne spună nouă că nu e ce-a fost şi cum ştiam noi, că noi trebuie să o luăm pe altă cale.

La care cale vă referiţi, cinstiţi boieri? A marxismului, a leninismului?Păi nu vedem cu toţii unde ne-au dus aceştia? Şi această concepţie modernă are la bază tot principiul ateist, tot ei sunt la bază. Au venit de prin mulţimea asta sovietică şi s-au impus acum în lumea noastră. Şi nu se poate vorbi despre o convingere şi o credinţă care să poată avea o temelie. Ori pentru noi tocmai asta este puterea şi rezistenţa noastră - să ne rugăm, să fm într-o unitate deplină, să credem cu desăvârşire în ceea ce ne-am botezat, în ce ne-am îmbrăcat, în cămaşa lui Hristos şi acesta este drumul celor 40 de mucenici pe care i-am sărbătorit astăzi.
- Ce atitudine trebuie să aibă monahul în faţa acestor pericole? Mai ales pentru că unii păstori ne sfătuiesc să stăm liniştiţi în chilii şi să nu provocăm panică?
- Cum să stea, măi, liniştiţi când Biserica îi arde? Ce interes are monahul faţă de lumea care se zbate acum între mântuire şi pierzare? Care este atitudinea noastră de monahi? Păi, degeaba te rogi tu dacă nu vezi fratele care cade în prăpastie. Zadarnic înalţi ochii la cer dacă nu ştii să ţi-i cobori la cel care boleşte lângă tine. Care a fost atitudinea monahismului din primele secole creştine? Aceasta, nepăsătoare la durerile aproapelui lor? Tocmai rugăciunea este aceea care ne dă puterea să vedem rănile fraţilor noştri. Şi ce biruinţă este mai mare în faţa lui Hristos decât aceea că ai salvat un suflet de la pieire?

Dar dacă nu vrei să îl salvezi, măcar nu-l descuraja! Nu au fost ei cei care au dat tonul şi au fost prezenţi în toate problemele care frământau creştinătatea? Martirii nu au fost călugării? Ce învăţătură vin ei să ne aducă nouă acum?…. Ce a făcut Sf. Vasile cel Mare? Nu a scos călugării şi i-a adus în cetate să fie la dispoziţia credincioşilor? Ca să fie modele de înfrânare, de virtute, de contemplaţie, de dragoste? Aceasta este smerenia? Să dormi liniştit la chilia ta? Monahul a fost şi va rămâne ochiul de veghe al creştinătăţii.
- Vedeţi o reînviere a generaţiei de astăzi ca să putem ieşi din această criză?
- Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar eu nu văd o refacere. Doar după ce va trece multă vreme de restrişte, dar cu generaţiile acestea nu se vede nimic nou şi bun la orizont.
Suntem prea cuprinşi de bălărie, suntem cuprinşi prea mult de neghină, ca să mai putem curăţa noi ogorul. Trebuie să mai treacă o generaţie de martiraj ca să putem avea noi o claritate şi o limpezire şi o nădăjduire cu adevărat, de la om la om. Până nu creăm omul acesta al creştinului de altădată… cu tehnica şi cu ştiinţele economice şi politice actuale, niciodată nu vom ajunge la un liman desăvârşit până ce nu realizăm sufetul nostru cu adevărat, cum l-am primit aşa să şi-l predăm.

Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră! Dar la noi primează interesele personale. Pentru un interes personal, nu pot eu să înăbuş un adevăr istoric sau creştin! Pentru că politicienii noştri nu au decât un singur lucru de realizat - să facă avere pe seama acestui popor. Cu toate partidele care s-au perindat politic, nu s-a schimbat nimic.

Se putea ca ţăranul să trăiască deplin şi demn în Ţara Românească, dar nu i-a interesat asta. Eşti pus sub control dacă vrei să faci ceva bun, el trebuie să o ducă bine şi tu trebuie să te desfinţezi. Ţara Românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa a nimănui, politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul.

De aceea noi trebuie să avem această mulţumire sufetească şi să ne bucurăm pentru aceste zile în care suntem loviţi şi să ne dea Dumnezeu să ducem mai departe crucea către Golgota a acestui neam şi să ajungem şi la Învierea Domnului. Poporul nostru este foarte golit de copilaşi, nu avem mame, nu avem urmaşi. Să facem ceva câtuşi de puţin să aducem un număr de creştini curaţi pe care să-i dăm şcolii, să-i dăm societăţii româneşti. Trebuie să apărăm societatea şi familia de handicapul acesta modern care s-a infltrat şi la noi în ţară, prin acceptarea incestului şi a prostituţiei şi a altor mari fărădelegi.

Ei încearcă să desfinţeze valorile naţiei din temelii, şi o face acţionând prin ambele planuri: unul moral, spiritual dar şi cel biologic, virusând familia şi voinţa omului. Să ne amintim de martirii şi străbunii noştri şi să nu îngăduim străinilor să ne răpească moştenirea aceasta primită prin harul lui Dumnezeu şi plămădită prin sângele şi sudoarea martirilor noştri. Să ştiţi că noi putem fi străjerul Europei. O Europă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu.
• prietenie
Poate crezi ca esti prea tanar sa dai importanta unei relatii de prietenie adevarata; sau poate te consideri prea batran pentru asta; totusi tu poti fi un protector al spiritului uman sau un distrugator.
Ai puterea sa inspiri, sa inalti pe cineva si sa-l atragi spre tot ce este bun si demn de respect, dar ai si puterea de a manipula , de a constrange , de a ignora sau de a evita.
Este uimitor faptul ca in general nu mai suntem scandalizati de numarul mare de relatii frante si de dusmania cronica dintre oamenii societatii noastre.

Unii oameni vin si pleaca din viata noastra, altii i-si pun amprenta pe ea astfel incat atunci cand pleaca stim ca viata noastra nu va mai fi niciodata la fel ; ei sunt prietenii ...persoanele care stiu sa asculte , sa inteleaga , sa ajute...
Prietenia se bazeaza pe dragoste reciproca si loialitate.
Are limite.
Cum poti pastra o prietenie?
Prietenia este ca banul: mai usor de facut decat de pastrat.
Nu sta mai mult decat esti dorit , in casa prietenului tau( prietenei tale).
Nu glumi pe seama prietenilor.
• despre inima si ratiune
"tot ceea ce este valoros intr-o societate umana depinde de oportunitatea acordata individului de a se dezvolta.
tot ceea ce este grandios si plin de inspiratie este creat de individul ce poate lucra in largul sau."
Albert Einstein

• definire



sunt negustorul ambulant
cumpăr iluzii de prin iarmaroace,
le vând apoi celor ce vor,
înşurubînd în fiecare câte-un dor.

când tâmplele li-s grele
şi-ncep să-i doară,
mi-apropii tâmpla mea uşoară,
un plasture din suflet scot
si îl asez uşor pe cate-o rană.


pumnii lumii

soare lucitor si tandru,
pentru ce imi mangai tampla?
e de-ajuns un policandru
sa imi cizeleze umbra.

iar fiinta mea umila,
nu iti cere stralucire,
doar caldura, fara sila,
ni doar URA,ci IUBIRE,
sa-ncalzesc raceala lumii,
si privirile-nghetate:
palmele-mi sa-i tina PUMNII,
sa privim adanc in soapte.

rai de flori

a-nflorit caisu-aseara,
alb suav de iasomie,
imi bate in geam cu ramul,
peste inima-mi pustie.

larg am sa-i deschid fereastra,
rai de flori sa ma inunde,
dar suava iasomie
a plecat si nu stiu unde.

albatrosul ranit

albatrosul cel albastru a pornit spre zarea-nalta
inscriind cu ale lui aripi o poveste-nduiosata,
o poveste ce-a fost spusa,
insa scrisa niciodata,
fiindca cel ce mi-o spusese s-a trezit asa -deodata,
cu cerneala terminata.

lin pornise albatrosul
in ametitoru-i zbor,
inscriind cuvinte sumbre
inecate in amor
despre omul cel angelic,
cu chip fin,superior,
suflet tulbur,vorbe goale,
zambet stins, interior.

despre muza-i neiubita
ce-i starnise interes,
chip senin,fara lucire,
suiflet lin, in nemurire.

dar ce vad? aripa-i moale
se coboara dureros.
albatros ranit,albastru,
e-o poveste?
sau n-a fost?

despre lumina

acolo unde logica nu ne poate lamuri,credinta ne lumineaza dand senseri nebanuite vietii,lucrurilor,fenomenelor ce par ireale.
cand constiinta e impacata,in suflet este lumina ,impacare,dar atunci cand e tulburata ,individul e si el tulburat cautandu-si propria identitate,definirea sensurilor vietii sale si atunci nascoceste alte cai spre a se linisti ,dintre care cea mai simpla si la indemana oricui este cale pacatului ,calea tribala (asocierea cu indivizi de aceeasi conditie morala cu el)pierzandu-se in non-sensuri,in superficial,nestiind cine sunt, ce sunt si incotro se indreapta.toate se intampla din cauza lipsei lui Dumnezeu in viata lor.
cuvantul dragoste si-a pierdut de mult sensul incarcat de puritate ragoste deriva de la cuvantul
D R A G ,
a-ti fi drag de cineva si a incerca sa-ti reversi sufletul tau in sufletul persoanei dragi. dar, mare atentie ,daca sufletul tau este curat,persoana draga se va inalta spiritual,daca sufletul nu este curatat spiritual,persoana draga va resimti tot rau tau,toata tulburarea ta si va trebui sa se indeparteze putin de tine pentru a se curata spiritual.
raul sa fie pentru voi ca scrisui in apa...a incercat cineva sa scrie in apa?
oricat ati incerca nu veti reusi,pentru ca semnele se pierd....asa si faptele rele pe care chiar daca le ganditi,sa nu le faceti dupa cum nu puteti sa scrieti in apa. si ganditi frumos...


despre copilarie

intr-un colt uitat de vis,
amintirile stau treze,
asteptand ce le-ai promis,
nopti albastre sa-nvieze.

nucu-amar isi varsa seva
peste noaptea-ntunecata:
-unde-ti sunt inaintasii?
-au plecat spre noua poarta.

poarta-alba-a nemuririi
si-ai ramas fetita mica,
asteptand insingurata
clipele traite-odata.

usa sufletu-i deschisa
s-o inunde vesnicia
sa gaseasca-n departare
ce-pierdut :vremelnicia.

calator pe drumul vietii

calator pe drumul vietii
uneori treceam scrasnind:
-zbuciumati mai sunt poetii,
viata lor i-un legamant!

luna,bland, imi scrie fata
in lumina siderala
singuri suntem totdeauna
cand multimi ne inconjoara.

asteptam un tren in gara:
trenul vietilor furate
nu era intaia oara
cand uitase sa coboare
viata mea, cea tulburata.

si colinda lumea-ntrega,
poate T U ai intalnit-o
ratacind ingandurata,
pe-un peron, demult uitata,
adu-mi viata M E A furata.

• intarziatele iubiri..

mai bat la inimi ferecate,
intarziatele iubiri,
dar nu le-o mai deschide nimeni,
parfumul lor nu mai razbate.

ratacitor printre iluzii
un gand isi flutura amorul
rostind in taina mii de soapte ,
plutiva-n-veci numai fiorul.

s-asterne iar tacerea noptii
pe la ferestrele iubirii,
paseste drept, nu te abate,
aici e calea fericirii.

• a plecat Horatiu

amintirile-mi sunt treze,
iar gândesc ce-a fost odată,
si privesc cu lacomie
clipa cea demult uitata.

inlauntrul meu te caut
vechi copil al vietii mele,
suflet tandru, aplecat înspre visare,
ai plecat fara de veste,
cautand limanul care
linistea ti-a tulburat-o,
(cauti linistea,se pare).

un crampei din viata noastra
se-ntalnise-n disperare,
gandul meu fugar,odata,
scormonea spre gandu-ti care
se-ntorsese de la poarta,
spre eterna ta visare.

ai plecat lasand in urma
glasul ce nu-l poate umple
nici visarea ta plapanda,
ci doar linistea din unde.

iar, copii suntem deodata,
puritatea ta priveasca
clipa-ceea indepartata,
ce ne stranse laolalta.

glasuri pure,cristaline
imi strabat acum in mine,
unde sunteti clipe grele?
obosite, pustiite.
un liceu ,cu plans sub gene,
cu idei batand sub tampla,
rasunand ecouri care
blanda noastra diriginta
le strangea in calimare.

si privea citind,se pare,
zbuciumata noastra fire,
îngropată în (vis)are.

P.S.: chestii scrise acum o mie de ani, de care nu-s prea mândră...dar mă bucur mult că le-am regăsit

suflet neinduplecat

suflet neinduplecat,
suflet care-ai stat la masa,
si-ai sorbit din nestiinta
toata cupa cu amar,
nu scuipa acum in palma
tot amarul vietii tale,
bea paharul pan-la fund
caci sosi-va clipa-n care
chiar si fierea
indulci-se-va ca mierea.

Niciun comentariu:

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...