sâmbătă, 8 august 2020

Silozurile

Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în zilele de toamnă târzie sau de iarnă.

Frigul şi umezeala muşcau cu putere din trupurile noastre mici ca dintr-un măr putred.

După ce ieşeam de la şcoală, îmi plăcea să salut oamenii, parcă pentru a mă îmbărbăta şi a crede că nu sunt singură pe drum.

Câte vreo femeie, mai cu suflet, se oprea o clipă ca să mă privească şi îmi zicea:

-Vai, sărăcuţa de tine, mergi mai repede că acuşi te prinde noaptea pe drum.

Tresăream, şi o luam la fugă pe uliţa înghiţită de întuneric.

Şi întunericul nu se sfia să nu mă cuprindă de după umeri, iar cu încleştarea a ceea rece în spate, ajungeam acasă.

Mama, fiind singură, termina mai greu de trebăluit prin gospodărie şi mă aştepta în faţa sobei, apecată asupra vetrei, învârtind de zor în mămăliguţă.

-Mi-a fost frică pe drum, dar m-a adus un om străin, cu căruţa lui, cred că era de prin Negreni. Da, mi-a zis că l-a cunoscut pe tata şi că a lucrat la zidirea casei noastre.

-Să nu te mai urci în căruţele oamenilor pe care nu îi cunoşti. Cine ştie ce poate să ţi se întâmple.

Adevărat este că mi-a fost frică în căruţa aceea, dar Dumnezeu mi-a purtat şi atunci de grijă.

Într-o altă seară, fratele meu mă aştepta la poarta şcolii ca să venim împreună, acasă.

Mi s-a părut foarte curios lucrul acela, pentru că, de obicei, nu prea mă aştepta, chiar dacă mama îl ruga să vină cu mine.

Buruienile începeau a foşni pe izitură, şi eu am început să plâng de frică, ceea ce pe el l-a înfuriat la culme pe fratele meu.

-Fricoaso!! mi-a strigat, uite, e bărbatul lui ţaţa Menţa, Dinu lui Zaharia. Te temi şi de umbra ta.

Omul dintre buruieni mirosea ţipător a băutură, tuşea ftizic şi bâiguia ceva de neînţeles, iar noi am luat-o la fugă, pe lângă el, alergând printre bălăriile uscate și reci.

Zăpada căzuse pe neaşteptate şi părea că a încremenit locurile într-o pojghiţă subţire de gheaţă.

Ne apropiam de silozurile cu porumb de la marginea satului. Era o ceaţă deasă şi din nouri se cernea o pulbere apoasă.

Fratele meu a înaintat, curajos, printre glugile imense cu coceni şi s-a aşezat în ghenunchi, scormonind cu mâinile lui mici în partea de jos a unui siloz. Apoi, a început a pune, grăbit, ştiuleţi galbeni şi mari în ghiozdan. Când ghiozdanul s-a umput, a început să pună şi în căptuşeala hainei pe care o rupsese în partea de sus.

Eu am încremenit. Îmi era frică de paznicii de noapte. Dar el mi-a strigat, cu un glas aşa de puternic, de care nu-l credeam în stare:

-Ce stai ca proasta? Pune şi tu în haină, că ţi-am rupt şi ţie căptuşeala!

Cuprinsă de adrenalina acelor momente, am uitat de pericol, şi am început a arunca şi eu în căptuşeala hainei ştiuleţi mari şi reci ca nişte suluri grele de gheaţă.

El a pornit-o repede ca o mogâldeaţă cenuşie, crescută brusc, în inima întunericului, iar eu , m-am luat după el, împiedicându-mă în poalele hainei, de la atâta greutate.

La câţiva metri, am dat nas în nas cu paznicul silozurilor.
Urmele noastre au fost acoperite, brusc, de zloata aceea apoasă, de parcă un înger al Domnului ne ştersese păcatul şi ne făcea loc, rugându-ne să pătrundem prin întuneric, feriţi de orice bănuială.

-Sara bună, copii! Sunteţi ai lui ţaţa Lenţa? Mergeţi sănătoşi, că acuş-acuş, ajungeţi acasă.

-Bună sara, nene, a răspuns doar fratele meu, pentru că mie mi se înnodase limba în gură de frică.

Mama ne aştepta cu mămăliguţa pe masă şi cu lapte proaspăt, fiert.

Ionel i-a zis mamei să tragă perdelele, apoi am început să scoatem ştiuleţii, care străluceau ca nişte lingouri de auri în cămăruţa noastră.
Pentru a mă îndemna să continui concursul acela, neobişnuit, Ionel a început să numere ştiuleţii şi mi-a zis:

-Să vedem cine aduce mâine seară mai mulţi.

A fost ca o provocare, pentru că vroiam, de mult, să îl întrec, dar tocmai atunci când credeam că eu am ,,cules,, mai mulţi, el mai scotea vreo 2-3, de nici nu ştii unde.

Mama a părut surprinsă de ispravă noastră, și ne-a zis să avem grijă, dar parcă simțeam că a luat și ea partea la înghenuncherea aceea a noastră, deasupra imensului siloz.

Fratele meu era unul dintre cei mai corecţi copii, chiar dacă suferea de un defect fizic, sufletul lui era mai drept decât al multor oameni. Prin ideea lui năstruşnică, de fapt, le plătea o poliţă celor de la C. A. P. care, în anul acela, o scoseseră ,,debit,, adică lipsă la porumb, pe mama noastră.
După o vară de lucru, după ce porumbul recoltat de ea, a fost cântărit, s-a stabilit că ar mai trebui să aducă câteva sute de kilograme de porumb, de acasă.

Seara, când se terminau orele, mă cuprindea o frică groaznică, atunci când îl vedeam pe fratele meu, aşteptându-mă tăcut la poarta şcolii, însă ideea de a-i face dreptate mamei, era şi mai mare.

Urma drumul pe izitură, pe cărarea de la marginea iazului, apoi tăcere şi doar zgomotul paşilor noştri scârţâind prin zăpadă.

Când ajungeam lângă siloz, inima mea urca în gât şi se zbătea acolo, sacadat, în ritmul în care ştiuleţii alunecau în căptuşeala hăinuţelor noastre vechi, anevoindu-ne drumul.

M-am întors de multe ori în povestea asta şi am însoţit, în mintea mea, paşii celor două mogâldeţe de copii, ba uneori le-am luat palmele îngheţate şi le-am acoperit cu căldura inimii mele.

joi, 6 august 2020

Mobila

Mobila
Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de suportat, atunci. Aerul părea că cerne, din înalt, praful aurii al unei zile binecuvântate.
Aşteptam, cu sufletul la gură, să mergem cu toţii, cu căruţa, până la Mileanca. Misiunea era foarte stresantă. Nu ştiam dacă tata are banii necesari pentru a cumpăra o mobilă veche, de la unchiul Gheorghe, sau nenea Ghiţă, cum îi spuneam noi, fratelui mai mic al tatei.
De pe la începutul verii, el ne tot povestea despre noua achiziţie, pe care o va face, cât de curând:
-O să mergem până la Mileanca, la unchiul vostru, ca să cumpărăm o mobilă de nuc. Să aveţi grijă de ea, pentru că o să aveţi parte de ea, după cum o să o îngrijiţi şi voi. Mai avem de vândut câţiva purcei şi un viţel, ca să avem bani suficienţi şi să o cumpărăm, să intrăm şi noi în rândul lumii. Cu unchiu-tu nu se poate discuta la preţ, altfel o să o dea altuia, din Mileanca.
Cu batista strâns legată, mama părea neînduplecată:
-Măi, Nică, dar începe şcoala, copiii ăştia au nevoie şi de ceva îmbrăcăminte, de ceva în picioare, că ştii şi tu cât au de mers până la Balinţi, ba chiar la Havârna, la şcoală.
-Lenţă, dacă nu facem asta, o să trăim ca sălbaticii, în câmpul ăsta.
-Da, da, vrem să mergem la Mileanca, strigam şi noi. Nu vrem papuci noi, îi mai purtăm şi pe cei vechi.
Ziceam asta mai mult de dragul plimbării până la Mileanca, satul acela mare, despre care auzisem atât de multe lucruri frumoase. Eu eram curioasă să văd şi casa unchiului, care acum se vindea şi semăna cu cea a domnilor, după cum ne povestea tata.
Am pornit pe de-a-dreptul, peste imaş . Am trecut holmul, am dat de şleaua Milencii şi tot mai aveam de mers.
La marginea satului, prima casă, care se zărea, albă şi zveltă, cum nu mai văzuserăm până atunci, era a unchiului.
Răcoarea copacilor şi frumuseţea curţii ne-a scos din piept un murmur de mirare.
Tata a tras caii la umbră, le-a aşezat mâncarea dinainte, într-o opalcă veche din material de sac, i-a mângâiat prieteneşte pe grumaz, pe fiecare, le-a vorbit ca unor vechi camarazi, şi am pornit cu toţii, plini de speranţă, înspre casa mult-lăudată.
Unchiul şi mătuşa pregăteau bagajele pentru lungul drum, spre Constanţa. Tata şi-a şters o lacrimă, pe furiş.
Discuţiile s-au închegat molcom, aşa, ca între fraţi, dar s-a ajuns şi la subiectul acelei vizite. Preţul propus de unchiul a fost destul de pipărat.
Mama a scos nervoasă şi ultimii bani, din altă batistă, ascunsă bine în sân, a bodogănit ceva, în barbă, dar a numărat în palma lacomă a unchiului, până la ultimul leuţ.
Câţiva ani de zile, nu am purtat niciunul dintre noi cizmuliţe bune. Încălţările unuia mai mare, rămâneau celuilalt mai mic, şi tot aşa. Aveam, însă, o bucurie ascunsă în inimile noastre mici, pentru că nimeni din sătucul de la câmp nu mai avea mobilă ca a noastră.
Piesa de colecţie era, de fapt, o măsuţă neagră, sculptată cu motive naţionale, rotundă, cu trei picioare. De câteva ori, am scos-o în grădinuţa din faţa casei, seara, şi am băut cu toţii lapte cu cacao, în ceşcuţe de porţelan, ca ,,domnii,,.
Zi de zi, mergeam în camera din sus şi cu o cârpă moale, ştergeam de zor mobila. Apoi, o priveam cu drag şi mai cortobăiam prin noptiere, după nici eu nu ştiu ce.
Într-o zi, am găsit poze vechi, cu bunicul stând pe un scaun, bunica, şi trei copii, dintre care cel mic era în braţele bunicii. Mi s-a părut cam ne-la-locul lor poziţiile celor din fotografia îngălbenită. Mă întrebam de ce nu stă bunica pe scaun, dacă are un copil în braţe, şi tot eu îmi răspundeam că o fi fost un semn al ierarhiei din familiile săteşti de la acea vreme. O fi bine şi aşa. Apoi, am aflat că rolurile celor fotografiaţi le dicta fotograful.
Ani la rând, m-am mândrit cu mobila noastră de nuc, chiar dacă preţul ei a fost destul de mare şi unchiul a propus acel preţ, ameninţănd că altfel, vinde mobila unui localnic.
Tata şi-a făcut atâtea visuri, în toată vara aceea, ca şi noi, de altfel, şi nu s-a mai tocmit la preţ, chiar dacă asta i-a adus destule discuţii cu mama, acasă
Când timpul şi-a lăsat negura şi peste casa nostră, când veselia nu mai sunat din obişnuitele ei turle şi trâmbiţe, mai precis, după ce a murit tata, mobila aceea, care a fost atât de frumos primită în casa noastră, şi-a pierdut din strălucire, poate pentru că uitam să o mai lustruim aşa de des, poate pentru că şi lucrurile simt pierderea cuiva drag. Măsuţa sculptată a început a scârţâi, noptierele parcă şi-au pierdut farmecul, iar dulapul masiv, în trei uşi, nu se mai închidea aşa de bine şi ne privea chiorâş, dintr-o parte.
Mobila noastră a devenit un morman de lemne, fără de valoare.


luni, 27 iulie 2020

în ţipăt de casandră


1.ca o cassandră despletită
îmi torc cel din urmă caier
aşezată la umbra crucilor lipind
poeme îndulcite pe faţa
umbrelor de bronz.
2.cunoscător al culorilor
tăcute tu ai să vii îmbrăcat
în cămaşa înflorată a gândurilor.
3.ca o cassandră împletită
din ceţuri şi fum am să îţi curg frigul
în oase aşa precum ar curge privirile
arcaşilor desprinse din marmura albă
străpungând primăverile în ochi
până la ultimul ţipăt.
4. e ca şi cum încă aş mai putea trăi
ţesută adânc într-o fereastră nemaivăzută
ca un sunet baroc aşezat
treaptă peste treaptă
timp peste alt timp
sclav liber absorbind

ţărâna propriului mormânt.

luni, 6 iulie 2020

refuzul zborului

te priveşti într-o oglindă
şi nu recunoşti femeia
care te urmăreşte straniu
cu un aer compătimitor
timpul zboară ameninţându-te
cu degetul pe buze
în trenul amintirilor
un copil priveşte cerul
eşti tu dar
nu te mai întreabă nimeni
al cui eşti
unde îţi sunt părinţii
cine te-a abandonat
în rărunchii nopţii
viaţa se machiază
în aceeaşi oglindă cu tine
te îndepărtează uşor
făcând loc unei alte femei
fardate cu ridurile ascunse
şi totuşi
zâmbeşti
alungând cu o mână iluzorie
stolul de păsări care încearcă
să te ridice

joi, 18 iunie 2020

La desfăcat de popuşoi

Era o toamna foarte rece. De fapt, se instalase deja  iarna, chiar pe la mijlocul toamnei. Sufla un vânt înţepător, care îţi biciuia cu furie obrazul.
Mă întorsesem în sat, înainte de vacanţă, pentru că o ştiam pe mama singură şi mai ştiam că are o parcelă întreagă de popuşoi de desfăcat, la C.A.P. A avut noroc, pentru că venise acasă şi fratele meu Ghiţă de la Constanţa. 
La intrare în sat, popuşoii stăteau stivuiţi ca o cetate neînvinsă şi am întrebat pe cineva, ai cui sunt.
-Sunt ai lui ţaţa Lenţa, a lui maică-ta. Ea tot umblă pe la Havârna, la primărie, nu ştiu cu ce treburi.
Am ajuns acasă şi mi-am luat haine de schimb, l-am luat şi pe fratele meu şi am pornit să înfruntăm ziua aceea cruntă de toamnă-iarnă. Cocenii îngheţaţi erau ca nişte săbii, iar ştiuleţii, pur şi simplu ne îngheţau mâinile, cu mănuşi, cu tot.
Fratele meu îmi trăgea cocenii şi mi-i arunca peste braţe. Simţeam că cineva mă tot scufundă într-un butoi cu apă rece ca gheţa, dar nu mă lăsam, pentru că mamei i-ar fi luat cel puţin două-trei săptămâni ca să termine cele partu căruţe de coceni, acoperiţi de zăpadă.
Lucram din răsputeri, chiar dacă eram un copil de clasa a X-a, eram conştientă că povara mamei a fost foarte mare în anul acela, când rămăsese văduvă şi nu mai avea nici un ajutor.
Lângă noi, era o femeie din Tătărăşeni care ne privea cu admiraţie şi spre seară, când noi am terminat de desfăcat porumbul, dar abia ne ţineam pe picioare, ne-a rugat să venim şi la ea, a doua zi, dar la o parcelă care se afla pe dealul de la Mileanca. A zis că ne dă câte 100 de lei pe zi. Eu am calculat faptul că dacă vine şi mama cu noi, am putea primi 300 de lei, şi aşa aş putea să îmi plătesc internatul pe aproape două luni de zile.
Era o afacere tentantă. Frigul, ca un duşman de temut, muşca şi mai tare din trupul zilei.
-Lasă, că ne descurcăm noi, mă linişteşte fratele meu, aşa cum am reuşit să terminăm aicea, o să reuşim să ne descurcăm şi mâine.
A doua zi, zăpada se cernea, liniştită şi soarele încerca să ne încurajeze, zâmbindu-ne din înaltul cerului sticlos, ca o apă îngheţată, apoi, se ascundea în nouri, lăsându-ne descumpăniţi în mijlocul câmpului.
Cu noi a mai vrut să meargă Nuţa lui Isăcel, pentru că avea şi ea nevoie de ceva bani, find singură şi făre de vreun ajutor. Singurul ajutor îi venea, din când în când de la fraţii ei, de prin ţară.
Mergeam greu, pentru că vântul sufla cu aşa putere, parcă hotărât să ne încurce planurile.
După o vreme, am ajuns pe tarla. 
Femeia aceea ne aştepta şi s-a bucurat aşa de tare, încât am uitat de durerea de mâini, de înţepăturile din buricele degetelor sau de picioartele îmbibate în noroiul acela mocirlos, pentru că zăpada îm trecuse de cizmele din gumă, care şi aşa erau sparte.
-Dumnezeu v-a adus, oameni buni. El să vă răsplătească bucuria pe care mi-aţi făcut-o, pentru că altfel m-ar fi prins toată iarna, de una singură, prin pustietatea dealurilor ăstora, că de la Tătărăşeni nu am mai găsit pe nimeni să se încumete a veni, pe o vreme ca asta, chiar dacă le-am pus banii în mână.
Ne-am aşezat pe un braţ de coceni pe care i-am scuturat de zăpadă şi ne-am acoperit braţele cu un ţol din cordele. La un moment dat, picioarele au început să mi se încălzească, dar cocenii pe care îi strângeam în braţele mele mici, se lipeau reci şi umezi ca o sugativă, de trupul meu, oferindu-mi o senzaţie stranie de durere ascuţită în oase.
Mă gândeam, lasă, că trece ea şi ziua asta, iar luni dimineaţă, în camera de la internat, o să mi se pară ca a fost o poveste, puţin mai ciudată din viaţa mea.
-Tu, ce înveţi, acolo, la Botoşani, întreba femeia, privindu-mă cu drag, cum lucrez fără să mă opresc o clipă.
-Pot devenii secretară sau activistă de partid, aşa au fost angajaţi cei care au terminat liceul ăsta, pe la primăriile din ţară.
-Bravo, să înveţi bine, pentru că vezi cât de rău e aicea la C.A.P., mă sfătuia femeia.
Zăpada nu mai contenea să cearnă, şi fratele meu ne tot arunca braţe şi alte braţe de coceni peste noi. Trupul îmi amorţise, buzele refuzau să se mai mişte, Nuţa lui moş Isăcel a început a bolborosi, da, oare femeia asta o vrea să ne omoare, de tot strigă la Ghiţă să ne arunce atâţia popuşoi. 
Am învăţat în clipele acelea că viaţa poate fi atât de dură încât să te trântească la pământ, dar atunci când tu crezi că nu mai poţi, ea îţi arată că mai poţi un pic.
Seara se lasa ca o întindere neagră de ape şi trebuia să aranjăm cocenii desfăcaţi, în glugi mari. Luam câte un braţ din grămezile acelea amestecate, îi aranjam aproape milimetric şi îi aşezam cât puteam de bine. Nuţa încă bolborosea de fiecare dată când aşeza câte un snop.
În sfârşit, am terminat. Pentru hărnicia noastră, femeia ne-a plătit dublu. Nuţa a primit şi ea 200 de lei, ceea ce era o sumă enormă, în timpurile acelea. 
Parcă ne trecuse frigul, dintrodată. 
Dealul întunecat mi se părea un loc desprins din poveste. 
Am strâns lucrurile şi le-am aşezat în traistă şi am pornit, cu toţii, pe şleaua Milencii, ascultând doar zgomotul paşilor noştri.
-Oare ce o fi când mori, pe lumea cealaltă? întreabă fratele meu Ghiţă, mai mult ca să spargă în ţăndări liniştea aceea bolnavă.
-Eu am auzit că suntem înconjuraţi de sufletele celor care au murit, dacă întinzi mâna, îi poţi atinge, şi nici nu îţi dai seama. Există ceva ce nu putem vedea cu ochii noştri, dar animalele pot vedea în mai multe dimensiuni, şi ele văd asta, am răspuns eu, încercând să arăt ce lucruri grozave am învăţat de pe la liceu, la Botoşani.
-Ce prostii tot spui acolo, Dorina, că mă faci să mă tem? bodogănea Nuţa, încă supărată de efortul neomenesc prin care am trecut în ziua aceea vitregită.
Când am ajuns acasă, ne-am scos hainele ude şi murdare, ne-am spălat, am adus apă pentru animale şi le-am hrănit, după care am căzut într-un somn prelung, asemănător cu plecare spre lumea de dincolo.
Dumnezeu a fost bun, şi ne-a supus la încă o încercare.
Luni eram, deja, la liceu. Timpul aici se scurgea altfel. Forfota colegilor, veselia lor, îmi ştergea gândurile sumbre.
Colegele mele sunt vesele, povestesc ce filme frumoase au văzut sâmbătă şi duminică, în meditator, iar eu îmi privesc mâinile mici şi îngruzite de la zăpadă, iar picioarele mă înţeapă, amintindu-mi că sunt un copil sărac şi numai munca mă va scoate din pustietate dealurilor pe care am umblat încă de când aveam vreo 6 sau 7 ani.
Anii au trecut, şi eu am ajuns în Tătărăşeni, pentru a merge pe la cimitir. O femeie trecea pe drum. Era încă în putere şi foarte frumoasă. Se apropie de mine şi de sora mea şi întreabă:
-Sunteţi fetele lui ţaţa Lenţa, de la câmp?
-Da, răspundem noi.
-Oare care dintre voi m-aţi ajutat la desfăcat, pe şleaua Milencii?
-Eu, răspund. Şi amintirea acelei zile dezlănţuite îmi provoacă furnicături la mâini şi la picioare.
-Da. Tare mult m-aţi ajutat atuncia. Hai, te rog, până la mine să îţi dau câteva pere, mă îndeamnă ea.
-Nu ştiu dacă am timp, pentru că o să vină autobuzul.
-Hai, că stau aproape! Pe unde lucrezi? Ştiu că maică-ta se mândrea că înveţi bine, mă iscodeşte ea.
-Sunt învăţătoare într.un sat de lângă Iaşi.
-Mama ta ar fi mândră să te vadă. Pentru voi s-a zbătut şi a muncit toată viaţa. Dumnezeu să o aibă în pază, că mult s-a mai chinuit pe pământ!
Îmi pâng o lacrimă în mine. Mâna mamei, aspră şi rece, mă alintă: lasă, o să fie bine...
Am cules o sacoşă de pere şi am mulţumit. 
Apoi, am alergat într-un suflet spre autobuz, de parcă m-ar fi fugărit trecutul, cu clipele lui reci şi încărcate de zăpadă.
Văzusem scena asta în amintirile mele. Absolul identică. M-am văzut, cu mult timp înainte, pe uliţa satului, aşteptând autobuzul, iar pe femeie cum mă cheamă acasă la ea, ca să îmi dăruiască acele pere şi să îmi mulţumească pentru ziua aceea pe care i-am sacrificat-o ei.
Din autobuz, privesc satul, care rămâne în urma noastră ca o umbră...



miercuri, 17 iunie 2020

Pe dealul de la Mileanca

  Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca.
Era cea mai mare bucurie pentru mine, pentru că mergeam mult pe un deal abrupt care parcă nu se mai sfârşea. Mergean într-o linişte aproape nepământeană. Adia doar vântul, uşor, ca o pană de înger care parcă ne atingea din când în când pe spate. Îmi imaginam bucuria bunicii, hainele ei cernite şi obrazul ofilit de timp şi griji. Întotdeauna lăcrima când îl vedea pe tata şi îşi ştergea o lacrimă fugară cu un colţ ubmros al baticului:
-Ai venit, Nică, să mă mai vezi? Ai venit, dragul mamei? Dumnezeu să te binecuvinteze, pentru că nu m-ai uitat!
Tata trăgea căruţa mai la umbră, între copacii din livadă, dădea drumul cailor prin curte.
Caii parcă îi mulţumeau şi îi adulmecau mâinile cu boturile lor umede şi fremătătoare.
Tata îşi regăsea liniştea aici, la casa părintească şi casa aceasta cu cerdac şi lăicere pe laiţă era o adevărată oază de linişte şi de puritate.
Ograda era plină de verdeaţă proaspătă şi pomi.
De aici tata a adus şi acasă câţiva pomişori, iar acum aveam şi noi o adevărată livadă împrejurul casei.
Bunica vorbea puţin şi aşezat, şi ce plăcut răsuna glasul ei când ne striga de prin ogradă ca să ne împarte prune uscate.
Apoi, desfăcea cu mişcări line câte un borcan cu dulceaţă şi ne dădea câte puţin fiecăruia pe o farfuriuţă, lângă care adauga şi un pahar cu apă curată şi cristalină ca ochii Maicii Domnului.
Eu rămâneam cu ochii pironiţi de o icoana în care Sfântul Gheorghe se tot muncea să îl ucidă pe Balaur, dar balaurul devenea foarte puternic şi de fiecare dată când mă întorceam la bunica începeam a căuta din priviri icoana cu pricina. Mi se părea că Sfântul Gheorghe devenea din ce în ce mai vlăguit în lupta asta nedreaptă şi mă temeam ca nu cumva când voi reveni, peste timp, într-o anume zi, să văd în icoană chipul sfântului sfâşiat de balaur.
Suntem, încă, pe Dealul Milencii.
Tata coboară din căruţă şi mână caii cu îndemnuri domoale.
Număr paşii tatei: unu, doi, trei, patru. Am pierdut de mult numărătoarea. Acum mi se pare că aud bătăile inimii lui şi eu încerc din răsputeri să îmi coordonez gândurile în ritmul acesta sacadat.
Îngerul locului ne face semn să mergem mai departe, acum trecem hotarul.
Lângă mine e sora mea, Angela şi fraţii Ionel şi Ghiţă. Parcă suntem condamnaţi, cu toţii, la o îndelungă tăcere.
Din vârful dealului acesta fermecat se zăresc toate satele din împrejurimi.
Mă ridic în picioare şi număr satele pe degete: Neculcea, Galbeni, Balinţi, Tătărăşeni, Havârna, Başeu, Gârbeni, Drăguşeni, Scutari. Şi privesc fermecată întinderea aceea care mi se părea nefireasc de mare.
-Şi peste dealul celălalt, ce sat este, tata? îl întreb eu, arătând cu degetul în celălalt sens.
-Acolo e Vorniceniul, răspunde el, şi mă priveşte îngrijorat, dar stai jos ca să nu cazi...Acolo mergem noi la hram, la nişte neamuri care sunt de loc tot de aici, din Mileanca.
Brusc, îmi aduc aminte cum îi aşteptam noi, copiii satului, pe tata şi mama, şi pe ceilalţi unchi şi pe mătuşi, să vină de peste deal, de la hramul de la Vorniceni.
Ne bucuram pentru că ne aduceau cozonac şi sarmale.
Poveştile copiilor sunt din ce în ce mai înfiorătoare, pentru că unii, care vor să ne sperie, povestesc despre crimele care au loc, mereu, la Vorniceni.
-Acolo oamenii sunt răi şi te privesc aşa, spune câte unul care se încruntă caraghios la noi, şi..., continuă el, au nişte cuţite aşa de mari. Se oamoară unii pe alţii fără de motiv. Apoi, vine miliţia şi dă cu ceva prafuri până apare un film cu cel care a omorât oamenii. Miliţia îl duce la închisoare, dar apar alţii şi mai răi.
Eu îmi ridic gâtul cât mai sus, sperând să îl zăresc pe tata şi să îl sfătuiesc, atunci când ajunge acasă,  să nu se mai ducă la oamenii aceia aşa de răi. Aerul de pe Dealul Milencii miroase a depărtare, forfota lumii parcă s-a stins. Se aude doar clopotul bisericii satului cum se tânguie ca un bolnav.
Bunica e tot în biserică şi aprinde o lumânare pentru sufletul răposatului. Bunica mea nu a mai îmbrăcat niciodată alte haine, în afară de hainele ei negre, curate, mirosind a busuioc şi a mentă rece.
Pentru bunica, orice zi, oricât de tristă ar fi fost, era o sărbătoare, pentru că era un dar de la Bunul Dumnezeu.
,,A murit atâta de uşor, ne povestea mama, doar a lăsat capul pe o parte şi din gură i-a ieşit ceva, aşa..., ca un abur. Sufletul.,,

sâmbătă, 23 mai 2020

catismă

Isus trece iar prin Capernaum 
îl aşteaptă şi acum orbii muţii 
şi slăbănogul din evanghelie 
murmurul zilei se întinde 
 ca un vaier Isus trece surâzând 
 şi paşii lui înfloresc în picăturile de sânge 
milueşte-mă Doamne strig păşind 
peste luciul zbuciumat al apei 
pentru ce m-am îndoit 
Isus îmi întinde mâină pironită 
îl văd iară şi iară răstignit 
Paşii Lui de aramă lasă în urmă 
dâre de lumini inima Îi e 
un copac fără de sfârşit

Silozurile

Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...