vineri, 21 iulie 2017

Simbioză




Îmi va fi dor de tine pân` la stele,
Prietene al meu nocturn,
Las ție moștenire cântecele mele
Pe care-aș fi putut să le compun.

Şi-mi va fi dor de-întâia vară
Pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
Şi-mi va fi dor de tine, iară,
Necunoscutule ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,
Rostind cu gura nimănui,
Şi-am să mă-ntorc, mereu, la tine,
Ca vorbele ne-vorbe să îmi spui...

Orbitei mele îi lipsește ceasul
Şi, iată, se învârte-amețitor,
Cătându-te, acolo, unde-ți este pasul,
În apa înviată a vechiului IZVOR....

miercuri, 19 iulie 2017

Dacă aş mai avea un ceas


aş putea vedea soarele din ochii tăi
şi aş număra fâlfâirile aripilor
păsării care te poartă
în dangătul înserării-

Dacă aş avea ceasul
care-mi lipseşte din clepsidră,
aş putea să-ţi număr pe obraz
clipele care ne scriu povestea
risipită de albatroşii mărilor
cu nume de sori
şi chipuri de carte prăfuită...

Dacă aş mai avea un ceas,
ţi-aş opri zbuciumul,
şi te-aş aşeza
pe ţărmul grunzos, fierbinte,
doar să îţi privesc zarea
care ne desparte
de cerul înscris în zboruri frânte...

Dacă aş mai avea un ceas,
căutările m-ar picura în adânc
şi mi-ar lumina chipul
umbrit de catedrala duhurilor
care s-au golit în mine.
dezrobindu-mă,
să-ţi fiu ţie aproapele...

Dacă aş mai avea un ceas,
poate m-aş bucura mai mult
de tăcerile astea hodorogite
care s-au lăsat peste noi
ca o mantie cernită de cioclu...

Dacă mi-ai cere,
aş mai găsi un ceas,
pe care ţi l-aş aşeza
pe un perete de suflet
să-ţi ticăie
în nopţile grele...

E liniște...



Flacăra nu s-a stins,

Noaptea se oglindește tăcută
în strălucirea sabiei unui arhanghel....

@

Oamenii își ating urmele rănilor.
Petale de narcise cu gust de femeie
le îngroapă trupurile.
Miroase a putred şi a mucegai
de când s-a umezit luna cu lacrimi.

@

Frigul lovește peste față
o femeie numită de săraci
onestitate.

@

Grobianul își bate darabana pe obrazul rumenit,
cântându-ne cântecul orbilor
care au văzut când s-a născut adevărul.

@

Liliacul și-a zvâcnit ultima pâlpâire de aripi
în lampa uitată aprinsă....

Minciuna ne privește din întuneric pe sub uşă,
Se retrage prin perete
şi evadează în gândurile nopții.

Iar am uitat să îţi scriu o poveste
despre iarna aceea liniștită cu lună plină.

Sferele cântă


Sub scoarţă se naşte alt copac.
Sferele cântă.

O frumusețe tulburătoare
îmi decimează universul
în veșnicii.

Am aduc acasă
forma de viață
născută  din suflete sculptate
în stânci adormite.

În adânc,
mă cheamă oceane,
 E ciudat aici...
Încă un pas,
de aici începe
singurătatea:
tărâm al viselor pierdute,
al pașilor tăcuți...

Azi am parcurs o sută de ani.
Mâine mă voi opri la kilometrul zero.
Poimâine o iau de la capăt.

Geneza e o femeie
cu mâinile încrucișate
peste pântecele rodnic...
Mă agăț disperată
de umărul ei...

Umărul se risipește
în firișoare de nisip
care îmi mișcă involuntar ochii...

Bătaia cosmică mă va distruge
Se face frig. Sferele îngheață.

Întind mâna...
Nu mai e nimeni
dincolo de veşnicie...

iubire-n vechile cristale

Iubirea noastră a fost sfințită,
Ascunsă-n cupe de cristal,
De ochi geloși, de nimfeă otrăvită,
Pe același tainic piedestal,
Pe care însăși Venus
Îşi pierduse brațul, triumfal.

Și-acum, cu mâna-i atârnând de umăr,
Pe cer ne scrie legământ
De suflete îngemănate,
Pe care Pronia nu le desparte,
Ci, doar le-îndepărtează pașii,
Pe câte o alee solitară,
Ca mai apoi să le împreune calea
A nu ştiu câta oară.
..............................................................
E noaptea violetelor tristeți,
Şi lacrime albastre curg petale,
Doar pașii mai adună-n zori răzleți,
Iubirea-n vechile cristale...

Grinda îndoit apasă


Aprind stânca de sub valuri,
Chiar de apa strigă rece,
Focul meu se zbate-n maluri,
Umbra ta prin mine trece.

În zadar îşi cată calea,
Cuibărită spre lumină,
Grinda îndoit apasă,
Noaptea mea ţi-e mai senină.

Vina noastră-i împărțită,
Ea din trup fără prihană
Se hrănește adormită.
Din iubire diafană.

Trupul tău îmi stă alături,
Eu sunt stânca nemiloasă,
Ce s-apleacă peste tine,
Tu eşti apa răcoaroasă...

Doar făpturi cu dorul hrană,
TIMPUL ne-a ţesut pe geamuri,
Împietriţi în vechea ramă,
Făurită între ramuri...

Eliberarea


Pietrele s-au ros...
Picăturile ploii mele
curăță inima spartă.

Iarba-i mai bătrână decât amintirea.
Sălciile se scaldă liniștite în apa ochilor mei
Dansul e aprig.

Priveşte în tine!
Ţi-s ochii grei
de în afară...Lumea te sapă
cu aceeași cazma tocită

Luna îşi face loc, se încuibă în tine.
Nu vrea să mai iasă.
Stelele plâng, orfane.

Peştii te înoată
în amonte,
în aval.

Deschide fereastra!
Urletul e știrb...Nu vrea să mai iasă...

Simbioză

Îmi va fi dor de tine pân` la stele, Prietene al meu nocturn, Las ție moștenire cântecele mele Pe care-aș fi putu...