joi, 6 octombrie 2011

o altă geneză

când m-ai strigat la poarta cetății
mi-a înflorit fulgerul pe frunte

învesmântată într-o lumină albastră
femeia ascundea privirile
crezându-mă stigmatizată
scutura cămășile nopții
din care lunecau păcatele cărnoase
mi se așeza ca pe o mantie rebelă
pe trupul dezgolit zăceam într-o glazură amorfă
așteptând să se nască din trupul apei
copilul cu arterele purpurii

murmurai o litanie nesfârșită și
se zărea peste noi forma statuii cu brațele căzute
betonul armat rânjea ca un ciot de aripă arsă
priveam somnambulici ochiul de apă tulbure

mustea în sânge carnea crudă
strigai nu are putință să se nască
trupul femeii trebuie deformat
sa intre în apa eternului
pereții se înălțau se îngustau
şi ne strângeau la piept ca pe fiii rătăcitori
prin filele evangheliei înecată în marea moartă

erai prea alb, strălucitor ca un fruct
care s-a copt la umbră îndelung
ochii fulgerători mă căutau
în pata de lumină
te aplecai ușor peste apă
şi îmi porunceai să îți acopăr buzele învinețite
când vor desprinde din brațele tale aripa de plumb
ca să mă poți urma într-o altă rostuire

2 comentarii:

Thoma Driza spunea...

Cu forta magica a versurilor,cu sentimente intime si blande poezia capata o incarcatura lirica deosebita.

misionara spunea...

multumesc de lectură

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...