miercuri, 26 iulie 2017

peregrinii de mătase

au început să cadă brusc îngeri răsculați
peste cerul meu  tulburat  ca o ninsoare abstractă
nourii luau forma inimii tale crescute
din adânc mă preschimbam în femeie de mătase
clovnul îi face cu mâna Lui Dumnezeu
lasă-i să treacă spre orașul iluzoriu
iar noi chiar treceam timizi
ca niște gheomotoace prin care
se imprimau ploile de curcubeu
ne clătinam de la atâta lumină albă cerească
încadrându-ne buzele într-un unghi perfect
cusut cu sforile de primăveri izvorâte din a ta coastă
topește-ne Doamne curcubeul sub ochiul stâng strig și
plouă-ne fruntea cu flacără de argint
și se făcea că era  zi
și se făcea că este noapte
și se făcea...

vineri, 21 iulie 2017

Simbioză




Îmi va fi dor de tine pân` la stele,
Prietene al meu nocturn,
Las ție moștenire cântecele mele
Pe care-aș fi putut să le compun.

Şi-mi va fi dor de-întâia vară
Pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
Şi-mi va fi dor de tine, iară,
Necunoscutule ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,
Rostind cu gura nimănui,
Şi-am să mă-ntorc, mereu, la tine,
Ca vorbele ne-vorbe să îmi spui...

Orbitei mele îi lipsește ceasul
Şi, iată, se învârte-amețitor,
Cătându-te, acolo, unde-ți este pasul,
În apa înviată a vechiului IZVOR....

miercuri, 19 iulie 2017

Dacă aş mai avea un ceas


aş putea vedea soarele din ochii tăi
şi aş număra fâlfâirile aripilor
păsării care te poartă
în dangătul înserării-

Dacă aş avea ceasul
care-mi lipseşte din clepsidră,
aş putea să-ţi număr pe obraz
clipele care ne scriu povestea
risipită de albatroşii mărilor
cu nume de sori
şi chipuri de carte prăfuită...

Dacă aş mai avea un ceas,
ţi-aş opri zbuciumul,
şi te-aş aşeza
pe ţărmul grunzos, fierbinte,
doar să îţi privesc zarea
care ne desparte
de cerul înscris în zboruri frânte...

Dacă aş mai avea un ceas,
căutările m-ar picura în adânc
şi mi-ar lumina chipul
umbrit de catedrala duhurilor
care s-au golit în mine.
dezrobindu-mă,
să-ţi fiu ţie aproapele...

Dacă aş mai avea un ceas,
poate m-aş bucura mai mult
de tăcerile astea hodorogite
care s-au lăsat peste noi
ca o mantie cernită de cioclu...

Dacă mi-ai cere,
aş mai găsi un ceas,
pe care ţi l-aş aşeza
pe un perete de suflet
să-ţi ticăie
în nopţile grele...

E liniște...



Flacăra nu s-a stins,

Noaptea se oglindește tăcută
în strălucirea sabiei unui arhanghel....

@

Oamenii își ating urmele rănilor.
Petale de narcise cu gust de femeie
le îngroapă trupurile.
Miroase a putred şi a mucegai
de când s-a umezit luna cu lacrimi.

@

Frigul lovește peste față
o femeie numită de săraci
onestitate.

@

Grobianul își bate darabana pe obrazul rumenit,
cântându-ne cântecul orbilor
care au văzut când s-a născut adevărul.

@

Liliacul și-a zvâcnit ultima pâlpâire de aripi
în lampa uitată aprinsă....

Minciuna ne privește din întuneric pe sub uşă,
Se retrage prin perete
şi evadează în gândurile nopții.

Iar am uitat să îţi scriu o poveste
despre iarna aceea liniștită cu lună plină.

Sferele cântă


Sub scoarţă se naşte alt copac.
Sferele cântă.

O frumusețe tulburătoare
îmi decimează universul
în veșnicii.

Am aduc acasă
forma de viață
născută  din suflete sculptate
în stânci adormite.

În adânc,
mă cheamă oceane,
 E ciudat aici...
Încă un pas,
de aici începe
singurătatea:
tărâm al viselor pierdute,
al pașilor tăcuți...

Azi am parcurs o sută de ani.
Mâine mă voi opri la kilometrul zero.
Poimâine o iau de la capăt.

Geneza e o femeie
cu mâinile încrucișate
peste pântecele rodnic...
Mă agăț disperată
de umărul ei...

Umărul se risipește
în firișoare de nisip
care îmi mișcă involuntar ochii...

Bătaia cosmică mă va distruge
Se face frig. Sferele îngheață.

Întind mâna...
Nu mai e nimeni
dincolo de veşnicie...

iubire-n vechile cristale

Iubirea noastră a fost sfințită,
Ascunsă-n cupe de cristal,
De ochi geloși, de nimfeă otrăvită,
Pe același tainic piedestal,
Pe care însăși Venus
Îşi pierduse brațul, triumfal.

Și-acum, cu mâna-i atârnând de umăr,
Pe cer ne scrie legământ
De suflete îngemănate,
Pe care Pronia nu le desparte,
Ci, doar le-îndepărtează pașii,
Pe câte o alee solitară,
Ca mai apoi să le împreune calea
A nu ştiu câta oară.
..............................................................
E noaptea violetelor tristeți,
Şi lacrime albastre curg petale,
Doar pașii mai adună-n zori răzleți,
Iubirea-n vechile cristale...

Grinda îndoit apasă


Aprind stânca de sub valuri,
Chiar de apa strigă rece,
Focul meu se zbate-n maluri,
Umbra ta prin mine trece.

În zadar îşi cată calea,
Cuibărită spre lumină,
Grinda îndoit apasă,
Noaptea mea ţi-e mai senină.

Vina noastră-i împărțită,
Ea din trup fără prihană
Se hrănește adormită.
Din iubire diafană.

Trupul tău îmi stă alături,
Eu sunt stânca nemiloasă,
Ce s-apleacă peste tine,
Tu eşti apa răcoaroasă...

Doar făpturi cu dorul hrană,
TIMPUL ne-a ţesut pe geamuri,
Împietriţi în vechea ramă,
Făurită între ramuri...

Eliberarea


Pietrele s-au ros...
Picăturile ploii mele
curăță inima spartă.

Iarba-i mai bătrână decât amintirea.
Sălciile se scaldă liniștite în apa ochilor mei
Dansul e aprig.

Priveşte în tine!
Ţi-s ochii grei
de în afară...Lumea te sapă
cu aceeași cazma tocită

Luna îşi face loc, se încuibă în tine.
Nu vrea să mai iasă.
Stelele plâng, orfane.

Peştii te înoată
în amonte,
în aval.

Deschide fereastra!
Urletul e știrb...Nu vrea să mai iasă...

Mă citesc îngeri rătăciți...


 
Sunt vrăjitoarea cea bună,
În mine nasc păduri
și se îneacă râuri,
Sălciile își piaptănă pletele
în oglinda ochilor mei.

Mă citesc îngeri rătăciți.

Filele mele
sunt trupurile lor ...

În gura mea
se aud strigătele clipelor pierdute
ca într-un cimitir pustiu
din care morții au evadat prin crucile de lemn.

Nealinații își mistuie așteptarea
în ecoul sufletului meu...

Sunt gara
în care trenurile au capete de oameni,
Oamenii au trupuri vagone,
Îi călătoresc neobosiții corbi
cu ochi flămânzi
și aripile strânse împrejurul ciocurilor oțelite.

Sunt pomul facerii de bine,
Poame negustate zac
în ramurile-mi ce au fost cândva brațe.

Aș putea împărți fericirea:
Proptiți fruntea în spinii pomului din mine.
Mâna de va fi întinsă
vor curge roadele .

Sunt „VRĂJITOAREA cea bună”,
în mine nasc pădurile
ceruri de curcubeu...

Poveste albastră





E noapte albastră,
Și-ți bate în geam
Un fluture tandru
Izbit de un ram.


EL aripa-și moaie
În doruri și chin,
Trist, obosit, singuratic,
Cu tine închină
O cupă cu vin...


Avântă-te-n zare,
Şi întrece-te-n zbor,
Destinul și CLIPA
Privesc lin în ceață,
POVESTEA ALBASTRĂ
Ce-o scriu dimineață,
Forțându-mi aripa.


Ascultă şi strigă,
S-aude tăcerea.
Și pasărea/flutur îți cântă
Tăcut, mângâierea.

Cad suflete



Cad suflete din cer,
ca o ploaie albastră de fluturi.

Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul de-aseară,
Dar ele cad, fără oprire,
și prima, și a nu-ştiu câta oară...

Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,
Le simt în inimă, în gând,
în toate.

Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi,
Ți-am trimis-o să-ți aștearnă pe față săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-întrebe dacă ochii ţi.s vii...

Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi înspre cer,
De ce taci şi lași, de veacuri ,
să plutească același mister?

Speranța îmi ticăie fruntea
cu zgomot de șoapte.
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.

Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.

În talpă rănile mi-s grele
și timpul mi le vindecă mergând...

Răspund:
-Străină sunt, în astă noapte,
Îmi caut sufletul pierdut...
dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, chiar astă-seară l-am văzut...

Șterg cenușiul gând



Cu mâna înflorată,
șterg cenușiul gând.
Curată și senină îmi rămâne zarea,
Și norul ne oprește pasul
surâzând.

Zâmbești,
Și raza îți luminează gândul.

Iubești,
Și viața împreună cerul cu pământul.

Urăști,
Iau sabia și o îndrept spre
un dușman închipuit,
iar demonul iubirii mele
se lasă răzvrătit...

Cânt slava mea
și-o-nalț pe-o aripă de nor,
Se-îneacă-n noaptea neagră marea,
Și valul ei, fierbinte,
ne dă, și azi, fior.

marți, 18 iulie 2017

Un ocean de veşnicii

Sunt singură în mijlocul oceanului de veșnicii,
Îmi suflu în pumnii înghețați:
Câtă frumusețe într-un univers de tăcere...
Întrebări fără un răspuns tresar în mine,
Oameni, cărora nu le-am găsit un loc în suflet,
mă privesc de la adânci depărtări.

Gândurile lor îmi cutreieră odăile interioare,
Cineva îmi apucă inima,să o folosească drept ceas deșteptător
pe o noptieră prăfuită,...
să-i sune în noapte amintirile adormite.

Trupul meu îşi schimbă culoarea...
viaţa mi se scurge printre degetele înghețate.
Sufletul mă privește şi paloarea îl sperie...
Mâinile îi tresaltă şi îmi aruncă inima în palmă.

O privesc şi ea îmi spune o poveste pierdută în copilărie,
despre un copil cu inima de gheată.

Mi-o apropii de buze...
inima alunecă vertiginos,
Într-o senzație de nemaiîntâlnită plăcere.

Îmi învârt privirile în cele patru zări...
Câtă bogăție : un ocean de veşnicii.

Strig : aş sorbi un suflet să-mi împart cu el veşnicia!
Ecoul îmi răspunde cutremurător : veşnicia, veşnicia...

Bogatul o să râvnească mereu liniștea săracului...

Mâna ta încearcă să-mi netezească tâmplele încărunțite,
Camera e albă şi goală...
Ar mai încăpea aici,
o mie de suflete, dacă şi-ar tăia aripile.....

Lumina din Adâncuri

E o ceață densă la hotar.
Mă sprijin în coate, îmi netezesc articulațiile.
Pașii mei nu-s șovăitori...
Fuga mă poate cuprinde de după umeri.
Înghit trei flori de „nu mă uita” .
Florile se pitesc și mă îndeamnă să-ți culeg cu buzele
lacrimile de corb pe care le-ai împrăștiat pe covor...
Afară, bezna și-a scos colții de hienă...
Neașteptat, o ploaie astrală se îngrămădește peste ape...
Iau tridentul din mâna zeului de plumb
și străpung vertiginos cerul.
Scutur peste lume o ploaie de îngeri
cu aripi străvezii , cu trupuri din hârtie multicoloră.
Străpung o dată și încă o dată...
Îngerii mei coboară cu pâlpâiri ușoare
prin mulțimile adunate
ca la un nemaipomenit spectacol astral.
...Genele-mi tresaltă.
Nu încetez să mă întreb
dacă poate fi o ploaie adevărată...
O lumină sepulcrală își face loc
printre suflete rătăcite...
- E lumina de dincolo, îmi șoptește la ureche
un copil cu chip angelic și zâmbetul chircit de neputință.
Trag cerul peste mine
să nu mă pătrundă lumina de dincolo .
Cerul vrea să mă absoarbă.
-E o mistificare a adevărului!!! îmi strig ca pe o îmbărbătare...
Pe lângă mine trec unduios amintiri capricioase,
ca o procesiune de umbre care-și ascund fețele între aripi.
Lumina albă se reflectă fățarnic în picăturile ploii mele mici...
În fiecare picătură se oglindește o altă lume.
Soarele trimite alte raze triunghiulare pământului.
Mă scald în lumina de la începuturi,
ca într-o ploaie de îngeri...

din Univers în Uni-Vers

îmi pun inima pe sârmă,
îi fac vânt, să se zvânteze,
ochi alcoolici o privesc, o vânează
inima mea mustește a delir...
dansează pe sârmă, ca o acrobată
brusc, mă amețește o durere...
inima își scoate din piept o altă inimă,
pe care o aruncă-n zare blestemând:
să se hrănească din ea paradoxurile lumii!!!
să sfârtece mărunt orgoliul morții!
să facă dragoste cu spaima
pe zăpada imaculată
să se rostogolească
florile obscurității-steluțe vitrege uitate pe pământ!
mă cutremură frigul...-dați-mi mâna, domnule! da. ghicesc destine.
le schimb pe un bob de linte.
țineți-l strâns în pumnul stâng.
când mâna dreaptă îmi este liberă
schimb viețile între ele...ați mai auzit de mine?
ciudat!
eu nu-mi mai știu numele...
mi l-am pierdut pe o cărare-întoarsă,
cineva-i spunea cărarea nopții,
acolo iarba devoră furnicile,
leii sunt înspăimântați de pisici
și oamenii își întorc pieile pe dos...
dacă nu vă plac, mă puteți întoarce pe dos, așa,
ca pe o mânecă, am haine noi pe dedesubt, cele vechi s-au tocit demult,
erau din piatră seacă...(capra sare piatra/piatra crapă capul caprei în patru)
sar dintr-un picior în celălalt,
de pe o piatră pe cealaltă,
cad frântă pe cărarea nopții albe...
somnul mă privește, ar vrea să mă îndemne, dar nu mă mai recunoaște și
își vede de cărare...
copii, lăsați-vă inimile pe sârmă, mergem la culcare!
în piept mi se zbat trei inimi...fac acrobații...
și râd(un râs straniu în întunericul pieptului meu)
îmi iau ochii în palma să-i trec prin baia de lumină de la fereastră...
lumina se chircește și se târăște spre mine în patru labe,
apoi, îmi trece , părintește, degetele peste față trec din Univers în Uni-Vers
până îmi pierd pașii într-un zbor fără de margini
și-n urma mea schițez mari semne albe de întrebare...

identitate

curg vorbe
ape clocotesc
se construiesc imperii
muşcă oamenii din suflet
ca din mărul zemos îngropat
în mormane de grâul fecund

găsim chei de care nu mai avem trebuinţă

trăim intens viaţa altora
visăm alb-negru din visele lor
proiectate în scoarţă de copac

eşti tu?
sunt eu?
mă cauţi?
îndoiala roade în umbra întunericului

prizonieră la margine de veac
îmi schimb identitatea
pe- o cămașă ruptă

cântec în noapte

tu, suflete al meu pribeag,
ca prinţul cel în zdrenţe
din poveste,
mai lasă-mă să dorm pe
marea cea albastră.

şi lasă-mă, în zori,
să cânt cât pot de tare,
un cântec smuls
din piept de pasăre măiastră...

misterioasa ce-şi adapă versul din
a nopţii taină,
şi-şi spală faţa cu petale,
pe care i le scutură
o fee-n palmă.

apoi, să fug pe luciul apei,
tăcerea nopții cadă peste mine...
şi eu să-ncercănez copacii
din grădina nopţii,
alăturea de tine...

iar paşii neumblaţi
să ni se nască-n labirinturi,
Ecou pierdut printre ruine...
Sus

despre cârmuire


tăcerea mă absoarbe,
gândurile mă freamătă, vreau răul
să îl răpesc,să-l sorb, ascunsă
în hlamida înroșită

să despic oceanul
şi să îl scuip acolo,
unde nu mai calcă pasul
aş fi aşa de lacomă
dar , azi, stau îngenunchiată
în faţa lumii şi mă închin legilor aspre

adun zadarnic merele de aur
în glastră cu mâna-mi
aspră de Hesperidă

Altfel de vis

pasărea cu chip metalic tranzita cerul
aruncând sporadic frânturi din cuvinte așchiate
pe deasupra capetelor de clovni un spiriduș verde
cu fesul împovărat de ciucuri
cumpănea vorbele și le arunca iar
multora în obraz(mesaje neînțelese)
ca pe un ecou sfărâmat în dinți
de un preistoric uriaș,
am primit răvașul /sfâșietor de retină:
-te poți întoarce...mai ai timp...sufletul se odihnește
pe tarabă/ privește-ți copiii
au mai crescut.
îmi șterg bezmetic ochii de pe față,
desenez gurii mele un zâmbet strâmb
culeg vorbele acelea împrăștiate
cu mâinile înțepenite
îmi împletesc o diademă
pe care o lipesc pe frunte
iarna are un cui înfipt în inimă
ferestrele se închid în ceață
luna se încuie cu lacătul de iarbă
și glasul se pierde ca un scrum înroșit printre ruine
.................................................................................
în altă lume, Albă ca Zăpada își pune
de bună voie capul în ham
și scoate piticii din troiene
tristețea-i îngheață în steluțe străvezii
pe obraz
piticii patinează fericiți
gândurile mele caută un reazăm
găsesc întâmplător umărul tău/
suport tăcut de lacrimi uscate
și mă opresc: obraz lângă mască,
lumina ta albă îmi șterge calea
strig vieții mele să se plece.
și pasărea îmi bate firul în clepsidră
să mai adun în trup din timp.

gura umbrei

gura umbrei îmi vorbește în stihuri,
diminețile se întorc în amiezi despuiate
îmbrac hainele aride şi pietrele prețioase
se retopește aurul din cruci/ lemnul e încă viu...
dealul morii mă poate pierde-n asfințit
sunt chip de Ariadnă depănată
în ghemul legendar
firul mă toarce,
îmi țese pânza de păianjen
împrejurul gurii.
dar ascult cum se strecoară liniștea
prin uşile închise,
când se-aburesc obrajii
firelor de rouă
azi, degetele  împietresc (vorbindu-și)
pe o imensă claviatură
uitată-n sunete rebele.
se-îngrămădesc în beznă ceruri
şi îmi creionează fața
cu o mână dezvelită

natură statică

lumina pâlpâie o clipă
înăuntrul alăturea de suflet
ploi zadarnice
lovesc cu stropii de lacrimi
înapoia mea se lasă fumul
dens înecăcios şi greu
ca o zi fără noapte
îngălbenesc pădurile
în suspinul anotimpurilor
ți se aprind ochii ca o
floare de iris
pădurile de gânduri
își scutură crengile peste
cărările uscate
soarele închide ochii
zâmbind nepăsător
-a mai trecut o zi...
inima ta poate fi cârpită
cu un petic de catifea
tu deschide gura și
eliberează-te prin
pâlcul de fluturi
sparge pietrele
și cazi odată cu ele
scăpărând zările

lumina din pământuri


avatar

inima începea a bate
inegal, în cele trei dimensiuni...

auzi strigăt/dorință/chemare

se desfăcea-n fâșâi de ritmuri bizantine
și căuta, acolo, în adânc,
banul de argint cu chip de rege...

se topea-n zare strigătul-țipăt
de meliță veche,
strivitoare de cânepă prea verde,
lăsată-n lacrimi la dospit

îngerii ieșeau la gura soarelui,
se aruncau cu mâinile împreunate
în botul mielului nejertfit,

cântau serafic un cântec dezgropat
să lege firea de a doua răstignire

dar, iată-L! poartă o cunună
strivită-n banii de argint
și se retrage, vinovat,
c-a înflorit(latent) în mii de inimi...

arde ramul de măslin în fereastra
pusnicului,
vorbește sfântul în șoaptă tainică
neobositului metanier,

doar ochiul vlăguit mai poate zări
l u m i n a din pământuri

credința- nu-i doar mașina
care încovoaie spatele
plecând genunchiul lumii...

duminică, 16 iulie 2017

inner


inner

I'm filtering my blood
In steam of time
Cups foam
incandecente
running around
daily
Covering with waves
My body
Endowed with new life
Like a feast
It's the new flight
Of the bird
In the wound



interior

Îmi filtrez sângele
În aburul timpului
Cupe de spumă
incandescente
alergând în jur
zilnic
Acoperind cu valuri
Corpul meu
Înzestrat cu o viață nouă
Ca o sărbătoare
Este noul zbor
De pasăre
În rană



peregrinii de mătase

au început să cadă brusc îngeri răsculați peste cerul meu  tulburat  ca o ninsoare abstractă nourii luau forma inimii tale crescute din a...