vineri, 7 octombrie 2011

știi, jeremiah?

pe mormântul străbunilor mei sunt
întoarsă
cu fața îngropată în țărână
mi se prelinge frica și sorb mântuirea cu
venele dezlegate mă
umplu de biruință

-știi, jeremiah? acum îți pot spune că eu
am cules copacii în palme și am aprins cu privirile
norii de ceață și umbrele din gând. sunt o
diletantă a tărâmului de fier,
sunt propria mea gardă și
îmi plimb dimineața
întunericul în cupe de cristal sădesc arginții lui iuda
pentru o altă vindere de neam...

în piept și-au făcut cuib vulturi cu aripi imense și scorțoase
îmi străbat gropile-n lung și în lat într-o
imprevizibilă zbatere
o să-mi auzi privirile rănite pe când
am să ies neterminată din gura șarpelui
ca un tunet de primăvară timpurie
voi despica cu sulița crescută-n frunte
toate florile din coastă or
să-ți înghită surâsul și ai să îmi miroși a inimă uscată,
chiar a răstignire.

-eu, jeremiah, sunt mâna ta cea dreaptă
crescută-n scut și încă mă mai poți ucide cu o simplă
mângâiere
voi converti bărbații la
o altă religie gravată pe
cei 30 de arginți...

2 comentarii:

Thoma Driza spunea...

Versuri fermecatoare de o rara luciditate!

misionara spunea...

multumesc mult de vizita, dle Thoma

amnezie poetică

mă închid în ochiul de sticlă trupul mă strigă pe un nume sacadat într-o numărătoare abstractă se face iarăși noapte perdeaua neagră spa...