duminică, 28 octombrie 2018

Transilvania

în venele mele curge sângele
strămoşilor mei ca un râu înspumat
pădurile se întind peste trupul ţării
vino să mă vezi călătorule
Dracula este un personaj
care merită vizita unor poeţi
de la capătul lumii
lumea mea se numeşte
România

My blood flows in my veins
my ancestors like a foggy river
the forests lie upon the body of the land
Come see me the traveler
Dracula is a character
which deserves to be visited by poets
from the end of the world
my world is calledRomania

sâmbătă, 27 octombrie 2018

chemări de suflet

fluturi metalici îmi împletesc diademele stelare
în mijlocul eternului sulițe se frâng în
zornăit de alămuri îmi încorsetează pleoapa
cu zbateri mute înalță imnuri suave
înspre inima mea de cedru
reclădită bucată cu bucată
din fiorile de plumb auzi-mă Doamne
când îngerii vor plânge nopțile astrale
cu lacrimi de ghips şi trandafirul din deget
o să-mi împietrească petală cu petală
iar cerurile vor fulgui amețitor luceferi galbeni
peste visurile trezite în chemări de suflet

vineri, 26 octombrie 2018

(:::)

un ceas fără de limbi
îmi vorbește
între un tic şi un tac
notele fugare desenează
pe asfalt tăcerea

trecutul e doar nevoia
de a căuta
prin tine
prezentul hârcâie şi
trece cu mâinile împreunate
ca o închinare prea târzie
într-o catedrală pustie
cu îngerii zburând
din vitralii

un ceas fără de limbi
îmi pune degetul pe rană şi
viața îmbrăcată sumar
trece pe un drum cotit
râzând într-o zvârcolire
cu mâinile pe burtă
închisă înlăuntrul pleoapelor
ca un gol fără de margini

melancolii

Îmi va fi dor, mereu, de tine,
Prietene al meu nocturn,
Las moștenire cântecele mele
Pe care-aș fi putut
Să nu le mai compun.
Și-mi va fi dor de-întâia vară
Pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
Și-mi va fi dor de tine, iară,
Necunoscutule
Ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,
Să îi șoptesc de dor cu gura nimănui,
Şi am să mă-ntorc, atunci, la tine,
Ca vorbe neuitate să îmi spui.
Orbitei mele îi lipsește ceasul
Vibrează și se învârte-amețitor,
Cătându-te, acolo, unde-ți este pasul,
În apa înviată a vechiului IZVOR....

duminică, 21 octombrie 2018

Ne-tăcere




Aud, ades, un cântec ce nu piere,
Parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă Ne-tăcere
Ca încântarea unui ritm
Se lasă așteptată peste mine...

Iar când ajunge, risipit, ecoul Ei la jumătate,
Mi-apropii mâinile de piept și-o simt
Ca pe-un fulger cum străbate,
(Și cum îmi răsfoiește fila de jurnal
pe fiecare parte).

Chiar tu-mi țineai în palme zilele fierbinți,
Mă întrebai dacă vreun gând tresare,
Îți arătam cu sufletul urcat în pași cuminți,
Un suflet ce-și usca iluzia de trup în soare.

Și așa gândeam: Ce tristă e cetatea dintre munți,
Când singură-mi încep peregrinarea,
Și între ziduri i-te-ascunzi, făr` a-încerca
Să-mi limpezești, înspre abis, cărarea.

De atunci, mă-ntorc acasă și în drumul meu,
Adulmec, îndelung, mireasma rară
A gurii tale ce n-a încetat, mereu,
să-mi strige numele, seară de seară...



rătăcitor

mi-au dat un copil
din tren
nu-l cunoșteam
,,e al tău,, mi-au zis
şi nu am mai avut ce face
de atunci mă plimbă zilnic
să nu mai plâng
trenul ne leagănă
şi el îmi cântă îmi tot cântă
cu glas de harfă dezacordată
copilul meu nu adoarme niciodată
s-a lipit de o banchetă albastră
îşi balansează mâinile
pe lângă trupul meu inert
mă privește
nu mă ascultă
dar eu îi ştiu  apucăturile
scâncesc îl iau în brațe
şi alergăm de-a lungul zilelor
pe un câmp iluzoriu
teribil de trist
din când în când
scot capete înfiorate trandafirii
arătându-ne candoarea şi spinii

miercuri, 17 octombrie 2018

iluminare

silită de vremurile seci
interzisă ramurilor mici
acoperită-n mantii de uitare
cu gândul răscolind tăceri
pe acolo îmi tremură iarna
răsădindu-mi  toate zăpezile
primează când glasul mă străbate
-gând peste gând- și totuși -eu-
neînduplecată încă
în așternuturi sfârtecate
voi sta mereu dezlegând
mâini și picioare

sâmbătă, 13 octombrie 2018

doi dinţi din faţă





treceam printre linii ascuțite în semne literare
treceam peste un pământ de fluturi congelați
tropăiam cerându-mi drepturile
până când le vom recunoaște chiar unora
mersul de pitici în paşi de vals
cu buzele lor țuguiate
sorbind din aburii infatuării
nopțile mele vor fi mult mai albe
iar ploaia o să îmi răstoarne
șuvoaiele în valuri şi o să încerc
la comanda minții să scriu aceleași
poeme tunse de ochii șarpelui,
pentru că metafora mea nu mai îngrașă păduchii
rămas aproape singur voi zice cu aroganța
crescută în pâine: acest secol nu mai există
există doar poarta  ruginită pentru
o lume mai bună o lume în care poate
să încapă şi poetul ascutându-și pana
la ușa poeziei
totuși dincolo parcă
era loc de mai mult
dar nu mai am
nimic
de retuşat
de reproșat
sistemului acesta mut
acestui veac numit-Îndeajuns
nu îi mai datorez nimic doar
calc peste cioburi şi nostalgii
trec peste aceleași linii şi semne
îmi ascut verbul ca pe un creion uitat
găsit întâmplător într-un sertar al lumii mult
prea-prăfuite de șansa
la o viață mai bună

Eliberare

Pietrele s-au ros, Picăturile ploii mele curăță inima spartă. Iarba-i mai bătrână decât amintirea. Sălciile se scaldă în apa ochil...