sâmbătă, 30 noiembrie 2013

simbioze

simbioze

de acum vom sta mereu împreună
ne îndreptăm pe câte un singur deget
inelul alunecă -semn inseparabil-
lăsându-ne urme adânci

după un timp ne întoarcem
să respirăm deschidem ușile
ferestrele mirosuri imprimate
ne cresc şi descresc pe sub piele
ne umplu camera până la refuz

fiecare se îndepărtează de sine
dezlipindu-și cu mare migală
feliile de umbre şi eu încă respir
îmi fac semnul crucii
lăsându-mă să intru

joi, 28 noiembrie 2013

îndemnuri fatidice

veseleşte-te suflete 
bea mănâncă dansează dar
nu-ţi uita rostuirea
împlineşte-te-n formă aşa
cum ţi se şi cuvine ca
o înviere în carne ca o trezire
în fapt precum mi-aş legăna braţele de cristal
alungându-mă-n cioburi te-aş putea vinde
pe o singură hârtie îngălbenită
supurantă nevolnic

dar până atunci
! tu doar termină-ţi visarea
ia!
bea!
mănâncă!
şi cântă-ţi din harpă
frământându-ţi ochii în cele 7 zări
!dansează...

ne)cuprinsule rostuieşte-mă-n sâmbure
de rodii când te scobori
să îţi simt şi rănile toate
pe rând
ţesute-n viscerele mele.

marți, 26 noiembrie 2013

lăuntric

înaintea mea
dragostea venea
în chip boțit
-ochi uşor încondeiaţi-
mână alunecândă și
frumoasă până când
mă întorceam în piele
inima zvâcnea
limbile din ceas
se încurcau
îşi încercau
ultimul cuvânt
aş fi putut repeta
povestea asta secundar
bătaie cu bătaie
într-un singur trup

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

o naştere fără de mamă

prin ferestrele murdare
mi se arăta sfârşitul
aşa ca şi cum ai trage după tine
un tren cu gâtul ruginit şi înfundat
pe linia moartă mi se cerea
să număr sacadat ca şi
cum acelaşi tren m-ar duce
spre singurul cordon din mătase putrezită
m-ar abandona spunându-mi că
nu m-am născut încă dintr-o singură mamă
mamele mele umblă desculţ
pe drumuri neştiute cu mine strânsă
împrejuru-le ca într-o cămaşa de forţă
nu îmi dau voie să mă ridic
şi eu urlu deznădăjduind
de la o vreme aşteptându-mi sfârşitul
precum am mai şi zis pe lângă linia pustie
în vagonul cu picioarele de sârmă
scoţându-mi limbile încâlcite

vineri, 22 noiembrie 2013

uneori o strigau


mary
avea douăsprezece
perechi de mănuşi
fără degete şi ei
nu o mai puteau recunoaşte
din mocirla gândului sticlos
ieşeau aburi de nisip
mary alerga pe o străduţă
cu nume de şarpe
trupul ei se decojea
în umbrele apoase
drumul se alungea se alungea
întinzându-şi peste tot braţele de fum
şi ei nu încetau
să o tot strige
ea încerca să se subţieze
să se tot subţieze
mocnind
îşi ascundea colţii de argint
o puteau crede
pe cuvânt
dacă nu i-ar fi observat
înotatoarele aurii
ar fi bănuit-o suferindă
de sânge prea negru
închegat

miercuri, 20 noiembrie 2013

femeia cruciat, traducere prof, Oana Nechita

 the woman crusader


 I cover the heart of the rain
 with one only tooth
 the woman crusader is spreading
 her gown is raining stars
 above a mountain her footsteps
 are crushing the neck
 of the unspeakable man
 is a shuffling of a thought
with round cheek is bowing
the smile is fading away
 the woman becomes dark
 is the day of Sabbath it’s the day when
 blood pours into goblets
 pray, dance and drink
 till the angels return
 with an iron foot
the crusaders cut deep
the wax shoulder
the woman bleeds
tomorrow on we will not
give tribute
they mumble when hemming
savagely the woman’s abdomen
with sand breast

marți, 19 noiembrie 2013

plouă azi



peste copou
se abat mii de fulgere şi
oamenii trec cu ochi implantați
cu inimi de tinichea nici
nu ar mai trebui să urce
în maşina 44
călătorii se înghesuie
unii în alţii căutând
capătul liniei de tramvai
aluneci şi tu în derizoriu
taci ca totul să fie bine taci
ca totul să o ia de la început şi
iar fulgeră aşa din senin
se luminează cerul
până la prefacere o să rămânem
aceiași cu inimile noastre prea mari
neîncăpătoare de azi îmi zic
o să-mi învârt singură
cheia în mână de azi
n-am să mai trec
prin oamenii de ceară
am să privesc liniştită în inima balerinei
fluturată prin sală de mimul cu ochiul de peşte
am să îi simt eu bătăile neregulate
prima ei iubire am să zic
crestându-mă uşor pe margine
fac loc trapezistului
să îşi înfigă degetele oţelite
în trupul femeii cu barbă
spectacolul poate începe şi
plouă iar peste copou o
pulberea albicioasă
va intra în casele oamenilor săraci
bogaţii or să îşi facă bagajele în fugă dar
vor uita aprinsă lumina gazul
străpunge stratuia lui cuza
parcă vibrează porumbeii
fac reverenţă
mutându-şi zborul
peste al şaptelea deal



luni, 18 noiembrie 2013

mitul lui Sisif


Aud o poveste pe care vântul mi-o deșiră
printre frunzele pictate.
Freamătul nopții o absoarbe
și mi-o cântă.

Ascund între nori o gură iubită,
să ne sfârșim întru întâiul sărut.

Cu mâna ta încui în mine cerului,
cu degetul cer stelelor să tacă,
să tacă, să tacă...

Îmi treci sărutul în spuma mărilor învolburate,
și gura mea ți-l duce peste râu.

Mitul lui Sisif se împlinea în gura noastră:
Iată, s-a creat Iubirea!
se tot uimește bătrânul obosit.

Pâraiele revarsă în
cântece sublime, se întorc la ceruri,
descuie lacăt spre adânc.

Ne căutăm copilăria zgâriată
în suflet prin codrii pustiiți.

Străine!
Ascultă!
Știu o poveste pe care o înșir
și o deșir şi iar o-`nŞir,
în miez de noapte ți-o șoptesc
sfârșită, în murmur de izvoare,
când tu nu-mi ești aproape
și umbra sparge timpul...

duminică, 17 noiembrie 2013

mure cu miros de peşte

cărticica Adelinei,,Printul Andrico,, pe internet :) m-am bucurat să văd că un copilaş(pe care nu îl cunoaştem) cu figură de îngeraş o ţine la piept ca pe un bun prieten

Câteva zeci de picioare desculţe, crăpate şi înnegrite, mici şi subţirele aleargă prin praful călduţ al zilei însorite de vară, ridicând deasupra nori cenuşii ca o pânză străvezie de prins păianjeni.
- Mergem la mure! strigă, din fuga asta nebună, o fetiţă mai dolofană.

În fiecare duminică mergeam ,,devale,, în ,,jos,, la cules de mure.
Eram copii săraci şi dulciurile pentru noi erau nişte mofturi de zile mari.
Dacă aveam noroc şi găseam ouă de raţă sălbatică pe malul iazului, era o mare bucurie şi un neaşteptat prilej de a împărţi frăţeşte spiralele cu cremă de vanilie sau fistic pe care ni le cumpăram de la dughiana lui Firman.
Dughiana era de fapt o căsuţă cu geamurile lăsate, cu gratii ruginite care porneau din pământ şi se ridicau până sus, aproape de streaşină. Înăuntru mirosea ţipător a gaz, a rachiu ieftin şi a biscuiţi.
Oamenii stăteau aliniaţi la raft şi mai cereau câte o cin`zeacă. Firmănoaia le turna cu îndemânare în paharele soioase, atâta cât li se cuvenea, apoi fixa dopul de plută, apăsându-l cu mâna ei mică şi delicată.
Aproape o divinizam pe femeia mică din dosul tejghelei şi mă rugam să nu treacă ouăle acelea de raţă, găsite, prin cercul ei metalic, cu care le măsura atentă de fiecare dată. Cele care trecea prin veriga de metal valorau doar 50 de bani, iar cele ,,mari,, care se opreau în burta lui generoasă  deveneu mai valoroase, şi luam pe fiecare câte 80 de bani. De aceea noi aşteptam cu pumnii strânşi ,,sentinţa,,.
Uneori femeia îmi mai  zâmbea într-un mod straniu şi asta mă făcea să o cred vreo zână bună, îmbrăcată ţărăneşte, pogorână pe o rază de soare pe ale mele meleaguri îndepărtate de lumea adevărată, pentru că de la o vreme începeam să simt foarte clar faptul că dincolo de orizontul nostru se află şi alte locuri, vii, nerăbdătoare să ne cunoască şi să ne arunce în gura neobosită a vieţii.
Dar acum încă nu ştiam de toate astea, acum doar chiuiam cu toţii şi coboram la vale printre porumbii zdraveni ca nişte copaci tineri cu braţe puternice.
Alergam fără să ne pese de frunzele-săbii care ne tăiau adânc, lăsând desenele roşiatice, ca nişte arabescuri, să ne brăzdeze trupurile mici şi arse de soare.
Fiecare culegea cu nerăbdare murele cărnoase, lăsând zeama negricioasă să se prelingă pe obraji.
Nu vorbea nimeni.
Era ca într-un ritual al mayaşilor care se pregătesc de război.
Din când în când, câte unul striga: auuu! şi sărea în sus de durere pentru că rugii ne înţepau scurt, muşcându-ne fără de milă degetele umflate.


Nici nu prea conta că eram unşi din cap până în picioare de lichidul lipicios, dulce-acrişor. Oricum după asta o să urcăm pe hudiţa Ologului (o să o necăjim puţin pe mătuşa lui) şi apoi o să urcăm dealul spre bulhacul Wikingului. Numai de n-ar fi sticle sparte prin apă.
Wikingul, Gheorghe Tofan chiar asta făcea.

După ce bea tot rachiul puturos, contrafăcut cumpărat de la Firman, spărgea cu ciudă sticla şi o aruncă în bulhac:na! striga el cu ciudă şi duşmănie, aruncând fulgere din priviri. să îşi taie picioarele ,,împeliţaţii  aceia de copii,,.
Alergam, alergam făcând un zgomot infernal.

Deodată ne oprim cu toţii la fântâna Ologului, atât cât să îi facem în ciudă mătuşii Roşoaia. Zdrăngănim găleata, ne împingem, chicotim şi în sfârşit mătuşa apare cu o nuia în mână.
Se repede ţintă înspre fântână, suduind şi făcând gesturi disperate ca să ne alunge.
Din repezeală dăm drumul găleţii şi lanţului care coboară huruind şi scuturând cu totul fântâna, apoi se scufundă cu o bufnitură de nedescris.

Ieşită din fire, mătuşa  aruncă o bâtp după noi.
,,-Doaaaamne! ne mirăm toți urcând dealul gâfâind,,.
Luaţi prin surprindere chiar ne speriem şi o ţinem tot într-o alergătură, pe nerăsuflate, până la bulhac.
Dăm tîrcoale bordeiului Wikingului. Auzim un sforăit ca de urs sau de uriaş desprins din pagină de poveste. Suntem liniştiţi. Doarme. Până înspre seară putem să ne bălăcim alăturea de peştii pe care omul se aştepta să-i prinde cu ,,oala,, mai pe înserat.
Nu prea ştiam ce o să mai prindă după vânzoleala noastră.
Când era larma în toi, de pe coama dealului auzim glasul tunător al omului trezit ca din morţi de hărmălaia pe care o făceam.
Suntem înjuraţi în toate felurile şi ameninţaţi cu moarte.
Ieşim, fricoşi, ca şoarecii muraţi şi o luăm la fugă care încotro.
Abia pe la jumătatea drumului îmi dau seama că îmi curge ceva din picior şi văd un ciob destul de mare cum îmi stă înfipt într-un călcâi.
Încep să plâng dar nu pot să mă opresc din alergat.
Simt tăietura din ce în ce mai adânc.
Acasă tata mi-l scoate cu un ac mare.
Plâng şi îmi zic în gând că nu o să mai merg altădată aiurea prin bulhacele oamenilor. În minte îmi vin şi zecile de lipitori umflate şi gelatinoase care ni se băgau uneori pe sub piele, de ni le scotea mătuşa Aglaia cu un cârlig de împletit ciupici.
După ce tata îmi leagă piciorul strâns cu o cârpă şi îmi toarna gaz pe rană, uit ce mi-am promis şi pornesc pe drum în căutarea celorlalţi copii.
-În seara asta o să mergem la un privechi, spune fetiţa aceea care de acum ne era un fel de şef de trib. O murit moş Maxîn, cel din capătul din jos al satului.
-Da` eu n-am mai fost la mort... încerc să mă fofilez, puţin speriată. Nu ştiu ce trebuie să fac...
-Ei, facem şi noi ca toată lumea. Mergem când se întunecă.
Zis şi făcut.
Mă trezesc în faţă cu moartea sau mortul.
Moş Maxîn era îmbrăcat frumos, frumos, dar era prea rece şi palid.
Am pus banii de hârtie pe piept şi am pupat mâna mortului că aşa a făcut şi Lupăneasa.
,,Parcă se pregăteşte să plece la târg, la Săveni,, îmi zic în gând şi mă uit lung la chipul împietrit, fără de suflare.
Ne aşezăm pe laiţă şi ascultăm vorbe de oameni mari.
Pe la miezul nopţii băieţii mari încep bătaia cu ,,ţoaşca,, şi primim fiecare câteva cârpe strânse sub formă de minge după cap, aşa ca să ne ajungă privegherea. Tacem mâlc şi nu ştim cum să ne luăm tălpășița și să plecăm odată acasă.
Dacă am fi luat-o singuri spre tindă, am fi trecut prin bătaia aspră a ,,ţoaştelor,,.
Aşa era regula, ca fiecare să stea cât mai mult la priveghere, altfel era bătut cu acele cârpe strânse ghemotoc şi legate cu un fir lung de aţă. Te lovea şi nici nu ştiai cine, doar auzeai chicote pe la spate şi mai primeai şi cîteva ghionturi zdravene.
Deodată mortul se ridică. Noi înlemnim de frică. De fapt era o glumă a băieţilor mari, care au legat mortul, de cu zi, de după brâu, cu o sfoară şi acum o trageau ca să ne sperie.
În sfârşit, din îmbulzeala iscată, reuşim să ajungem pe uluiţă şi ne continuăm aceiaşi fugă de cu zi.

Ajunsă la geamul casei parcă simt mâna rece şi ţeapănă a mortului cum mă cuprinde de după gât.
Strig ca muşcată de şarpe:
-Mama!!! dă drumul!!!
Şi bat în geam de se cutremură casa.
-Hoooo, nebuno!! îmi strigă fratele meu. Cine te pune să mergi la miezul nopţii pe la morţi?
Tac aşa cum tace peştele în balta Wikingului şi îmi trag plapuma peste cap.
În seara aceea toate duhurile pădurii par să se fi refugiat în mine.

amethyst

cernitul nour
mă înfăşoară
în pânze lucitoare
e dorul meu tăiat din ceţuri
în unda apelor adânci
şi simt securea
pregătită
să îmi cresteze faţa
cu luciri vibrante
de amethyst

fetiţa homeless

din aripa turbată a nopţii
fetiţa homeless se desprindea
alipindu-şi trupul subţire
de zidul prea înalt
oameni grăbiţi îi
aruncau priviri fulgerătoare
ce-ar fi dacă
s-ar desprinde cerul
gândea ce-ar fi dacă
muntele s-ar transforma
în peşteră adâncă oamenii
ar învăţa din nou
să fie oameni
lacrima ar curge
cristalină
pe obraz
nu ar mai creşte masca
înfierată ce-ar fi dacă
pentru o zi copiii
nopţilor amare
ar REdeveni copiii

mă A)zvâcnesc

mă nasc pădure
pe dinapoia porţilor de rai
ochii mei umezi
scaldă izvoare
buzele-mi din piatră
mă a)zvâcnesc
anii mei tineri zic
legănându-mi nebunia
ca pe o copilă închingată
morţile mele răsturnate
îmi murmur tresărind
şi mângâi uşor
nălucile nopţii
sădesc narcise
peste creştet
mă cresc şi
mă dobor

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

haiku

zid de nepătruns
icnet ascuţit în trup
nuferi pe obraz

haiku

răni alunecând
râuri de smarald vuind
viaţa mea de os

hiku

aripă de corb
pâlpâiri de vie stea
urlet estompat

haiku

asfinţit de lut
inima prinsă-n argint
buzele de jar

gothic world

ÎNFĂŞATĂ ÎN ARIPĂ DE CORB
pătrund prin crăpăturile de ziduri
cu palmele sudate
cu ochi nedeslegaţi
mă strecor nebănuit 
de straniu în alt fel ochi lăsaţi lumină
prin ferestre zgârii copacii alerg
fantomele prin cimitir
pe când îşi uscă umbrele
flexate înapoia unor fântâni 
încă vii -adăpost al
vocilor pierdute uitate întunecate
în care se pogoară cu mâinile
înainte un alt dumnezeu
oglindindu-şi strălucirea
ca la un festin-doar eu,
tu, de-a pururea rătăcitor
la braţ cu infinitul
străbatem universuri de hârtie
ne amestecăm în flacăra de fluture
întrupându-ne zidirea
alunecăm ne prăbuşim
treaptă cu treaptă-rezămătoare umbre-
a oamenilor-păsări fără trup

vineri, 15 noiembrie 2013

domnind haotic peste un regat

ca o pisică împletită din sârmă
carapacea ţepoasă mă strânge
şi florile de canna mă deschid
dizolvată în adânc ating cu buzele
crăpate aerul sărat ce mă transformă
în cenuşă pe deasupra oraşului
îmi plimb morţile albastre
luminile din vechiul far
se sting arbitrar refractar
felie din felie
se stinge întreg oraşul
ftizic până la scuipat

încerc să mă lipesc senzual
de a mea umbră
trezindu-mi nepotolitele dorinţi
,,voi fi sacrificată,, îmi zic
simţindu-mi umerii dislocaţi
,,voi fi sanctificată,,
îmi zic simţind religiile peste mine
-ameţitoare mâini febrile-
domnind haotic peste
un regat de jucării

marți, 12 noiembrie 2013

Poziţia Copilului (2013) online

Poziţia Copilului (2013) online



fise de lucru



Numele elevului …………………………                       Data……....................... ................
                                       Fişă de lucru
1.Scrie cuvinte cu sens opus pentru:
 Au venit - _______          Afară - ____________
Blînd    _________           Văi -  ______________
Lin - ___________          A umple - ___________

3.Scrie însuşiri pentru:
               ___________     _____________
    ___________      ____________


1.Scrie cuvinte cu acelaşi sens pentru:
Lin - ____________________
Blînd - ___________________
Omăt - __________________
Plăpînde - ________________

4. Formează comparaţii
 _________________ ca ghiocelul
__________________ ca ghiocelul
__________________ ca ghiocelul


5.Descrie un ghiocel. Foloseşte expresiile : clopoţel de argint, codiţă firavă,
                                                                                ac de iarbă, delicatul clopoţel,
                                                                                gingaşă floare, frunză ascuţită

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________




                          Ghiocelul
                                             de Ilie Mirea
Clopoţele vestitor,
Te voi desena uşor:
Mai întîi o căciuliţă
Mare cît o gărgăriţă,
Iar sub ea, petale două,
Limpezite parcă-n rouă,
             Şi o alta între ele;
             Sînt egale, frumuşele.
              La mijloc mai desenez
              Verde-auriul miez
              Şi codiţa-mpodobită
              Cu o frunză ascuţită.



                       

Clasa a treia: Aflarea termenului necunoscut

http://www.youtube.com/v/8JlgPMwm2no?version=3&autohide=1&autohide=1&showinfo=1&feature=share&autoplay=1&attribution_tag=FE-cj4GnYh1sk66Gwj9lTQ

deasupra cerului

mă torn în bronz
las doar mâinile
deasupra
cerului
oameni
înaintați în păsări
se ating suflându-și
pene de lumini
și eu continui
să mă torn
/deschis și stins/
ca o ploaie
uitată

lectie de matematica video

http://www.youtube.com/watch?v=-199QYjE60Q

duminică, 10 noiembrie 2013

a aparut Antologia de versuri ,,Carraria,, /preluare de pe blogul lui Teo Cabel



Noutate editorială -CARRARIA- Antologia grupului literar CARRARIA

A apărut la Brașov, la editura unde a fost tipărit și „Inelul de aur


” al domnului Ion Topolog, Pastel, această antologie, pe care, cer voie celor care au pus sufletul să apară, vreau să o consider și un cadou de ziua mea.
 
 
PREFAŢĂ

Mereu m-am gândit la Carraria ca la o corabie asemenea unei Arce primordiale, zămislite să salveze esenţe din frumuseţile lumii. Nu poeţi, ci Poezie. Nu seminţe care vor rodi materie, ci trăiri atent strecurate prin sita deasă şi purificatoare a metaforei, ce vor hrăni, curăţa şi înălţa suflete. Nu adjective nude ce nasc suspiciuni ci un întreg Miracol al înluminării ce “lămureşte” un sentiment al cuvântului prin evocarea unui mister particular şi personal, dăruit cu iubire celuilalt prin această artă a sufletului de a conversa cu lumea, care este poezia.
În recidivate şi moderne „vremuri barbare”, când cultura este ameninţată de faţa spoită a imposturii artistice ce plouă cu erupţia din vulcani noroioşi sloboziţi mediatic ca nişte străjeri ai apocalipsei, când apostolii, mucenicii şi sfinţii ei sunt lapidaţi în pieţele golite de pâine sub balcoane nebuloase ale conglomeratului social-politic, am văzut în Carraria un garant al acelui militantism prin care universul emoţiilor nuanţate estetic dobândeşte un status decisiv pentru seminţia care-şi caută cu disperare refugii culturale, din obligaţia morală de a supravieţui spiritual, de a-şi conserva rămăşiţele de normalitate.
Dar ce e aparte în Carraria, o petală distinctă din corola amorfă a limanurilor lirice este că, într-o lume artistică nici pe departe liniştită cum pare din afară, marcată de orgolii ce nu sunt atinse în intensitatea lor nici măcar de cele politice, bântuite de disensiuni şi trădări, destrămări şi neiertare, dezvăluie un Eden aproape ireal al înfrăţirii şi al generozităţii. Aici, veterani galonaţi, cu decoraţiile lor strălucitoare câştigate pe frontul lirismului, cu hainele fermecătoare şi emoţionante acoperindu-le rănile dobândite de avatarurile „omului interior” sau din duelurile cu confraţii, întind o mână de ajutor celor proaspăt veniţi în lumea unde poezia devine opţiune, ca şi memoria, viaţa însăşi.
Carraria pluteşte astăzi, desprinsă definitiv de tărâmul tăcerii, semeaţă şi stranie sub lumina veştedă, trainică peste loviturile talazurilor unui întreg deşert blestemat, hăituită de arţagul carnavalesc al vântului şi de tangajul hulei, pentru că există. Şi există, ca expresie a unui laborios şi stăruitor bricolaj paradigmatic viaţă-artă, pentru că s-a născut ca idee generoasă şi s-a înălţat cu conştiinţa comună a unor veritabili donatori de frumos ce vor să depăşească intensele mărturii ale răului actual şi să lase urme în memoria colectivă.
Onoarea de a scrie despre ei câteva rânduri păleşte numai în faţa copleşitoarei bucurii de a le citi acut confidenţele în tihna ceasurilor de reverie din tranşee. Să vezi cu ochii minţii ritualica ridicare a catargului poeziei din încremenirea literei-semn, să simţi complice cum miraculosul ia noi şi noi forme de seducţie din fuioare ale metaforei, să trăieşti de-aproape acel proces continuu, melodic rânduit şi împletit din inefabile nuanţe, în care sufletul magic se adună la un loc din tot atâtea lumi câţi poeţi originali există...
Nu sunt aici ca să-i critic, să-i analizez sau să-i judec. Poveştile lor despre fericirile şi durerile pe care le privesc „drept în ochi”, istoriile freneziei evadărilor din capcanele melancoliei sau ale inocentelor vânători de himere, mărturisirile luminii şi ale umbrelor din faliile propriilor istorii tainice, le spun ei singuri, după o metodică şi autoflagelantă cernere. Îmi rămâne doar să mişc, fragmentar, succint şi cu o anume parcimonie, perdeaua ferestrei de o reflexivitate fluidă deschise spre povestea lor, care începe cu „a fost o dată” şi continuă, neîndoios, cu „va fi”...
Momentul embrionar, acel „Fiat Carraria”, când au prins glas cei tăcuţi şi exilaţi din vremurile neliniştii, când li s-a înmuiat memoria de piatră prizonierilor tăcerii şi au apucat a vedea dincolo de posibil cei orbi în deznădejde, e datorat poetului, creatorului, călăuzitorului Petre Anghel. Peste castele de cuvinte, sub ceru-i sul ce se desface peste-un deşert infinit, ghicind, parcă printr-o graţie divină ori prin darul unei priviri secunde, că lucrurile simple şi neasemuit de frumoase ar putea să ne lipsească iar dorul va mirosi a sânge, a aşternut primele scânduri imaginare, înmuiate în balsamul „Insomniilor mătăsoase”. Şi-atunci, o pereche de aripi s-a multiplicat, prin Ştefania Grigoraşcu-Zamfir, cu nopţi albe pictând fluturi în amurguri, văruind tragicul cu umbre sinucise în ploile toamnei, din îndemânarea părului de a sorbi şoapte, din capriciile crizismului fiinţialîmbrăcat în duminică, precum sufletul. Şi-au venit... Aurel Sibiceanu, vistierul credinţei spre cuminecarea azurului, cu sufletul pregătit pentru oaspeţi,în căutarea iubirii rămase submireasma de glicină. Cu aflările şi priveliştile, zilele şi cărţile, truda de scrib smerit cât Dulgherul cioplitor de vâsle. Adăugate, tuşele ingenioase şi fine ale Giei Ramona-Ionaşcu, cea cu fruntea lovită de stele, cu arabescurile mângâierii neuitate de iele ce desfac sub tălpi blestemul iubirii şi tiptilul nedrămuit şi nesigur al sărutului încă necules, cu desenele peste pădurile norului de alean. Luându-şi rămas bun de la o doamnă Bovary ce aşteaptă la o fereastră, în oraşul în care noaptea intră în ritmul burlanelor picurând iar ghinionul a fost călcat de ultimul tramvai, a sosit Dan Dănilă. Cu istoria rescrisă pe inimă, din daltă, ca pe un bob de orez, însoţit de un zdrenţuit înger de toamnă. Adrian Munteanu, cu mantia sufletului pârjolită de strălucirea scenei, se apropie împrăştiind seminţele în eterul descântat al vântului, sădind amăgiri în iarba crudă printre luciri de ierburi şi băltoace ca să culeagă, la ceas de toamnă sângerândă şi-n măcelul nopţii, libertăţi cu mintea limpezită de rouă, virtuozităţi dulci-amare despre iubire şi moarte, neiertătoare lucidităţi, de dincolo de uşă, despre trecere şi ne-trecere. Vasilica Ilie, melancolie în vârf de deget ca un parfum curgând ierni neninse, descântecul aşteptării pe marginea unui vis, cuvinte sângerate în alb şi negru între ochiul soarelui şi cel al umbrei, iubire sădită-n suflet precum un copac etern, cu ramuri fâlfâind din aripi şi flori devenite îngeri. Dăncuş Doru Ştefan, arhanghelul mânat de demonul răzvrătirii în bine, cu ludicul şi tandreţea spaimei de îndrăgostit pe când pachetele de ţigări stăteau în camere diferite, sub platoşa războinicului loial principiilor, peste care s-a turnat dor şi drum spre acasă. Marius Iulian Zinca, rostitor poetic ispăşind pe drumul unicităţii, călătorul ascetic prins în mrejele profunzimii, sfâşiat de nesfârşitele agonii ale tăcerii ce lovesc în absenţa plânsului dar cu talentul vindecării cicatricilor ce erup odată cu primul licăr tărăgănat al inimii ori din biciuirea de brumă a delirului cântărit în cuvintele singurătăţii. Amalia-Amalia, mereu îndrăgostită de cuvânt, de pustiul umplut cu îngeri desenaţi în doi pe virginele zăpezi, de vise furate din palmele Nopţii ori de ghioceii toamnei coapte, număraţi la “perfectul compus” din ghicite cuvinte nerostite. Adrian Păpăruz, cuvinte roşii prin vene incolore,năluca peste o inimă pe care să cadă, ca oposibilă icoană pe sticlă sub care numeri iubirile ucise. Mihai Traistă, sau fundamentările ideatice ce aparţin reveriei. O forţă originală şi cosmic-arhaică de reenergizare a esteticii simboliste. Annie Lorei, evadată din incubatorul de oameni pe margine de cuţit, sub varul ce ninge ca petalele cireşului, Dan Stoica, filosofia socratică de Antartică încrustată sub gerul primordial, din care renaşte iubirea, liberă că e vie. „Cine spune că posedă pe cineva, acela e ucigaş nu iubit, cine are pe cineva, e temnicer nu mire”. Vera Crăciun, cu sensibilitate şi dor de nemărginirea zborului, ceas osândit al nopţii ce colindă ca-n vechile balade din mătase, dăruind iubire, senin şi alint, adieri de îngeri şi eternul florii de câmp, reverii pribege în schimbul umbrelor himerei. Teo Cabel şi fericitele sale întâlniri (ne)aşteptate cu poezia: în stradă, furând zîmbete în rochia ei de zefir, în soarele de pe umărul ei, în foşnetul frunzei de stejar unde-şi ascute cerbul cornul, între două iubiri sub naosul de stele, sub taninul toamnei, în vîrful coasei ce coseşte destine sau pe largi bulevarde minate unde visele n-au semafoare. Geo Galetaru, din drumul de cenuşă unde ardoarea cântecului pribeag mistuie auzul, călătorind precum ferestrele nopţii pe înaltele podişuri ale inimii, deasupra lucrurilor ce plutesc pe aripi de seară, spre tunetul auriu care cândva poate aduce fericirea, spre Lumina ce arde pe cărări nevăzute, când totul va fi o poveste. Hanna Bota, după un dans pe Gange şi o partidă de şah cu Maria din Magdala, murmurând, dincolo de sine, din cronicile memoriei şi elogiul pietrei, incantaţii pentru Yerutonga. Ovidiu Stan, privirea permanent lucidă spre socialul ce-mparte praf cu palmele deschise, din cerul văgăunii ninse, a nuntă, cu petale de cireş. Nuţa Istrate Gangan, cu discursul detaşat şi devorator până la cinism ce-i rezervă şansa decelării propriilor emoţii, nostalgii, tandreţi, întreaga pleiadă de haruri ce-o sprijină să reziste în cotidianul oglindit în uriaşe baloane de săpun, în oraşul monstruos ce ne scuipă fără remuşcări, pe marea stingheră şi vineţie, fără a-şi pierde vâslele. Ioana Burghel, inima căutând răspunsul zborului din furate aripi de înger, frunza din ramul crescut în ochiul albastru al Timpului, surâsul incandescent ce transformă spaţii din oglinda sfărâmată a fricii, reveria din conturul zilelor, paradisul demnităţii din fragmentele roş-negre ale măştii iubirii. Teo Laurean, lucid călător printre iluziile “pustieşagului”, din humă până-n nimbul Învierii, slujindu-se de uitarea-zid apărător, de amnezia-leac, osânda iubirii devoratoare de iad şi paradis ocrotindu-l în lupta cu dorul-vânt, cu fiara-n togă stacojie, cu nedreptatea care ne vrea robi, cu dimineţile de fiere ale iernii din noi. Florina-Sanda Cojocaru, din oraşul ce plânge încă-n griul murdar, din strada unde poezia e iubire de-o zi sau eternă, cu gust sălciu sau de dulceţuri, cu iz de jazz sau de moarte, cu esenţe din mireasma teilor nemuritori, ticsiţi între gânduri şi ploi, unde fiecare îşi caută pământul, marea şi limanul libertăţii dintre ele, gustate picătură cu picătură, între vis şi real, între a avea şi neant. Nicu Murgăşanu, cavalerul căruia-i vibrează în vise dangătul clopotului din Cetate, adeptul prafului uitat la intrări şi steagului semeţ ca un stol de grauri, loial blazonului cu petale albe şi iz de trandafir, dăruit, precum sufletul-ierbar, celei îndelung aşteptate. Petre Violetta, contopindu-se cu luciul sângeriu al Timpului-ghimpe sub albul tăcerii ce nu minte, adunând safire printre tonuri de violină, sub zbaterea de toamnă a aripii stângi ce ucide lebăda, cu neliniştea mirosind a mare şi departe, în aurora tainică a uitării. Dorina Neculce narează în infinite nuanţe despre petale albe de acoperit păcatele lumii sau hrana albastră din pereţii faguri, despre poarta de brad a temeliei sanctuarului dintr-o saga amurg, oglinda de dor respirat printre gene laolaltă cu fricile mistice adăpate din cupa nebuniei, tăceri înfipte în aşternuturi înasprite alături de sunete suave amestecate-n pahare, aşteptând ca undeva, ceva să se schimbe, fundamental
Bălan Dragoş Dragomir, cu versul său expansiv, nelăsând visul să-i trişeze iubirile la foc încrucişat cu poezia ce pune divinitatea în dificultate, uzurpând imaginarul prin ieşiri din timpul exponenţial şi revendicări ludice dar ferme rugului suprem. Adriana Chidu, melancolia calmă, matură, departe de disperarea ce soarbe în ape icoane, ştiindu-şi pe de rost şi cu uimire, dintr-oboabă de orez cu o carte în mână, reveria fundamentărilor ideatice şi mâinile ce bănuiesc, prin aer, miresme de sub crusta îndrăgostită, şi umărul, cine pe cine sprijină. Gabi Nan aduce un vers senin ca de icoană bizantină, cu amintirile blânde despre tot ce a însemnat acasă, despre sanctificatele clipe-ideal ale evadărilor, ochii care ne-au învăţat iubirea, sărbătorile respirate cu sufletul. Mihaela Maria Franc, puternică prin neînfricatele sale ape cu nuferi născute din liniştea cerului, rece sub lacrimi nelimpezite, doar tristeţe de zîmbet ca o floare de măr lipindu-şi sufletul de retina lui, când timpul curge spre izvoare, tandru şi alb ca o lebădă sub umerii de lumină ai lumii. Nicolae Sirius a lăsat demult în urmă castelul ultimului dictator, să cânte, în valuri roşii de maci,balada timpului ce plânge precum cei care cântă demult singuri în singurătate. Şi, într-unsecol alb, grâul aruncat în sus va cădea împreună cu suspendata iarnă. Luminiţa Cazan Mazilu, zborul păsărilor deschizându-i porţile cerului alături arţari, porţi galbene sub priviri în care păstrează ploaia ca pe un jazz, meditaţie reflexivă asupra esenţialului fiecăruia plecat în sufletul altcuiva, când umbre dragi ne-o iau înainte, întâi un pas, apoi următorul.
Privind acel mănunchi de istorii sensibile şi crude, radiografii interioare, lucide, ironice, şlefuite cu francheţe de patimi până la miezul de înţelepciune, acel Uta-napiştim modern a prins pasărea măiastră a inspiraţiei de catarg, cu odgoane din rădăcinile hrănite din scheletele atâtor zei ai lirismului, să călăuzească, să reziste, ca drumul să vină... Şi i-a scrijelit pe aripile-vele adevărul crud ca un prunc depărtat din carnea Muzei:
„Nu avea culoare, nu avea glas, nu mirosea, dar parcă ai zărit-o și când vrei să spui cum a fost, începe creionul să alunece pe hârtie și o desenezi, dar nu ca o pasăre, ci o brodezi tu din litere, din vocale alungite și din consoane dure și rele...”
Carraria a plecat din portul său spre o nouă dimineaţă a omenirii, pasăre Phoenix reînviată din mâl tragic şi ape ce fertilizează conştiinţa, urmând a se intersecta, chiar şi când uită, cu drumurile poeţilor ancestrali. Ca un secret şuşotit, ca o parolă neînţeleasă decât de iniţiaţi, o măsură de pian, o tandră muzică de cameră care cu atâta blândeţe, destăinuie iubirea. Ca un vaiet de jelanie cu o galaxie de ecouri, ca un huruit de cutremur îngrozind heruvimii, sub sărbătoarea neculorii născute din clivajul viaţă-neant, avut şi pierdut, iubire şi înstrăinare...

Ciprian Marian Antohe
 





amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...