miercuri, 30 noiembrie 2016

in nomine Patris



pe când se despicau zorii
vocea metalică spărgea văzduhul
în puzderia de fulgi luminoși
stratul adâncului
s-a cutremurat

in nomine Patris

glasurile au amuțit
muzica divină se înălța solemn
timpul încremenea
secundar se refăcea
bucată cu bucată
întreg Universul

et Filii

buzele mele se mișcau imperceptibil
într-o taină am amorțit 
cu stropi de rugăciune pe frunte
stingeam stelele aprinse
pe marginile nopții
lăsam boabele de lacrimi
semn al trecerii peste gânduri

et Spiritus Sancti

și m-am desprins apoi din palma ta
învârtind inelul pe deget
s-a făcut lumină
cerul s-a îndepărtat de ape

iar tu m-ai deschis ca pe o carte uitată
m-ai răsfoit filă cu filă
întru cunoaștere deplină încă
plutești eteric înlăuntrul meu
nu îndrăznești să mă cuprinzi
stai cu genunchii aplecați
cu degetele înfipte în zidurile nopții
pândești nașterea mea
care îți va fi cândva mama
.........................................................
glasurile se sting în tânguiri deșarte
zorii se reaprind până dincolo
de tărâmul umbrelor din piramidă

marți, 29 noiembrie 2016

catedrala sufletului meu

Catedrala sufletului meu


...Mă-îndrept spre tine pe cărări neumblate.
Îmi frâng hainele în povârnișul stâncilor de neatins.
Înalt strigătul războinic: -Hei, munților!!!
Mă dor încheieturile tocite în a voastră piatră!
Mă tulbură ochii goi ai izvoarelor din adâncul nesecat
din care se adapă, în miez de noapte,
trupuri mercuriene cu picioare de foc!

Luna îşi ascunde fața de femeie perfidă
îndărătul unui nor cernit ca o scurgere de jale...

-Aş bea apa cristalină din care s-adapă nemurirea,
Aş bea apă curată din pumnul lumii, zic.

O avalanșă de gânduri îmi curmă dorințele,
învăluindu-mă până în străfundul sufletului străin
ca o catedrală părăsită...

UNIVERSUL se metamorfozează într-un uriaș hermafrodit,
îndemnându-mă să beau apa vie din căușul palmelor sale
în care s-a născut oceanul neîmblânzit.

Mă strecor ușor, ostoindu-mi setea,
Mă las mângâiată de răcoarea valurilor înviate.

Azi, trăiesc într-un univers numai al meu...

Timpul îşi numără nepăsător nisipul,
îndesându-l cu lăcomie în gura clepsidrei nesfârșite.

Mă întreb dacă mai există undeva un țărm...

Pescăruși bezmetici îmi dau târcoale despicând cerul
cu fâlfâitul aripilor umede ca niște lopeți putrezite.
Mă privesc adânc priponindu-și pleoapele plumburii
în fruntea mea albastră de văzduh.

Apoi, se adună în stol, ca într-un sfat al bătrânilor de piatră
îşi acoperă unii altora pliscurile chinuite,
ca atunci, în copilărie,
când bunica ne pecetluiau buzele
cu palmele ei aspre mirosind a tămâie și busuioc.

Sunt fiica regăsită a oceanului neîmblânzit gândesc și 
îmi aplec genunchiul într-o rugăciune înălțată din catedrala sufletului meu.

Aştept.

Oceanul nu se încumetă să mă restituie uscatului,
mângâindu-mă în șoapte încărcate de o adâncă simțire.

-Trăiește, îmi șoptești apa cerului ca pe o resemnare.

Soarele trimite șăgalnic sulițe aurii,
conturându-mi chipul în nuanțe pământii.

Odihnindu-mă pe firul apei, în trupul de ocean, îmi scriu povestea
cu degetele înmuiate în aripa umedă a timpului
te-aștept cu florile de piatră crescute pe genele albite.

duminică, 20 noiembrie 2016

pe drumul păcii


buzele mele învinețite
ating scoarța uscată a mâinilor tale
călătorule, palmele mele
vor rămâne aceleași urme calde/
sidefate /amprente puternic sufletului tău ce
strigă muntelui să ne tocească umbra în apus.

hai, încearcă! nemurirea are ochi de cioclu
și mantie prea)străvezie țesută din aripi de naiadă
rătăcită-n perdelele nopții.
te tot strig Veșnicie a mea
cu spatele curbat,
templu al luminilor de foc.
primește jertfa!
ridică mirosul de carne arsă!
deschide porțile sau mai bine
dăruiește-mi cheia să o înghit
de azi
nu va mai trece nimeni
pe drumul păcii
cresc mărăcinii și
buruienile m-au astupat.

joi, 17 noiembrie 2016

obsesii



ochiul tânăr al lui socrate îmi
arată lumina filozofală a pietrei amorțite
ai crede că mai poate vindeca trupul morții
adunată în dealuri prin spelunci
zidurile mă strigă și înlăuntrul meu
zac pietrele ucise.

tăcere...
nu se mai aude glasul ploii
plânsul demult i s-a stins
pustiul se-ntinde de-a lungul și
de-a latul zăpezilor de sub copită
unor semizei

proiectează o filă păgână
în obrazul de ceară
răscolindu-mi norii
mi s-au dat cețuri și
râuri de umbre
amestecate-n firele de iarbă

și întrezăresc umărul copilul desfrâului
agonizând
obsesiile se învârt eretic
de mână cu viața și moartea.

desenează abstract aceleași obsesii de umbre pe
un perete de granit le taie
de-a lungul și de-a latul malurilor ceții

Între palpabil și implacabil


privește drumul îmi spunea magul
fericirea asta i-un fel de plasă de
prins fluturi acvatici/semne înnegrite de carte
într-un poem sincer al iubirilor străine

și am pătruns cu toate simțurile mele de femeie am
păstrat ascunse toate fericirile cu fețele întoarse
cu umerii încordați /ușor aplecați
așteptând îndemnul
degetul acela ridicat
a chemare parcă ne contopea
în ploi furtunoase de gânduri
revărsate în reflexii
luminam pe dinăuntru
***
ține-mi bine pielea prietene
până mă (re)întorc din pașii
presărați pe faleza pustie
în țipătul straniu al pescărușilor
sinucigași care își îneacă durerile
în valuri ca pe un trecut scuturat
între palpabil și implacabil
mă chircesc strângându-mi din nisip aripile dislocate
într-o pagină ruptă mă (con)topesc -simfonie a nopții-
strecurându-mă eroină necunoscută deja aruncată
***
și-am zis că am să te uit poezie
ca am să mor pașnic și învins
n-am să mă mai întorc niciodată
dar sunt același tâlhar trădător
și te aștept ca pe o roată zimțată
care ar vrea sau ar mai putea
să îmi ascută toate SIMȚURILE

miercuri, 16 noiembrie 2016

un fulger peste față


îți urmăream frenetic ieșirile
erai prea obosit, cu chipul răvășit, încă
purtai cămașa neagră, sfâșiată
mă îndesai sub piele
bătând cu pumnul împietrit
ca să îmi oprești arhanghelii pe cer
sau să îmi scrii cu litere de sânge
anoste bilețele despre moartea
cu glugă și copii în pântec
 
îmi așezi pentru o secundă
inima în palmă să-ți simt neliniștile
mă petreceai prin porțile de fum

pasul meu o lua înainte și
tu alergai cu tălpile bășicate
pe nisipul înstelat ca să îmi simți bătăile
prea sacadate ale pleoapei atârnânde

-e timpul copilăriei mele, zic,
trage-ți un fulger peste față!

tu

numai prin mine poți zări cu urechea lipită de ultima mea coastă, sunete de trâmbițe și glasuri războinice izbite în poarta cetății învăluite în fâlfâit de aripi uriașe care taie văzduhul în forme hidoase.

a fost cumplit când nu ai mai găsit chipul femeii înfășurat în batistele de doruri.
a fost cumplit, soare, și acum ai putea să mă transformi în pasăre,
să desenez cu ciocul de foc sau buze moi,
crâmpeie din viața mea pe frunzele curgătoare.
dar ai putea să mă prefaci și în gigant miriapod, să trec, și
să îmi târăsc satul uitat în spinare.
nerostuitele iluzii și libertatea îmi tulbură distanțele
măsurate zilnic între colțul gurii mele și vârful mănușii tale
pe care mi-o arunci înadins la picioare.

ce ironic te-am iubit zic și
te-am urât și
te-am iubit și te-am...
apoi, m-am aplecat și m-am pitit cu fața întoarsă printre rânduri
stau și te aștept să-mi îmbrățișezi partea dreaptă a obrazului
scăldat în raza de piatră. dar între timp zac ghemuită în mine
așteptând fluturii galactici să-mi șteargă mâinile și
să îmi țeasă plapuma nopții cu trupurile lor moi
vor acoperi chipul meu de marmură
peste care ai trecut fără să dai socoteală.

ploaie de păsări îndoliate



ploaia asta de păsări îndoliate părea să
mă înece și copacii își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate de petale ruginii  
 
sub asfaltul translucid trupul meu
se dispersa într-o puzderie de umbre
,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc
tulpina unei alge sughit mă umplu de lumină și de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas frunză aprinsă pe buzele copacului 
cu ramura din ceară

știu doar că mâna ta nu încetează să mă caute
orbecăind flămândă prin trupul în-smolit al nopții 
umblu cu picioarele desculțe cu pletele înstelate și 
parcă te aștept să mă îndemni să pătrund 
în umbrele tale de ceață densă

zidurile cetății nu mă mai pot recunoaște 
mă proiectează în timp cu unghiile ascuțite
lumina ne înconjoară și ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări cu ochii învăpăiați 
debităm până în zori formule matematice 
algoritmi absurzi de care
Nimeni nu mai are trebuință
.........................................................................
ploaia asta tomnatică de păsări îndoliate 
părea să mă înece amestecându-mă
în umbrele tale cenușii...

scrisoare pe un papirus de noapte

pe foile nopții acesteia
pe care vântul o închide
cu o adiere înaltă am vrut să
îți scriu ca să mă cunoști așa cum
îmi crește adevărul viu în palmele aspre
încolțește din sămânța văzduhului cu
aripi ușoare și triste rodește de sub unghii
ca un râu învolburat cu
ușa deschisă a părere stranie
un fel de du-te vino mișcător vibrant
cu capul aplecat
în urlet nesfârșit slobozit din trupul
timpului tău pietrar/faur neobosit sacrificat pe
altarul lacrimilor mele pe care acum le închid
în petale negre de trandafir uscat
(parfum al hainelor de doliu)
trimit și ziua la celălalt capăt al abisului
să se adape din neliniștea cerului și
din buzele umede ale oglinzilor aburite
cu izvoare de arbori ivite iluzoriu de sub
pământul mamei acolo unde s-au înecat în apa adâncurilor
toate lebedele negre suspinându-și iubirile nevindecate
nu au știut că soarele poartă de veacuri moartea în pântece 

ca pe o pasăre fără de aripi cu creștetul rănit mult-aplecat
într-o veșnică chemare mângâind 

cu ghearele de foc umbra fumului stelar

smulg adevăruri

scormonind pământul cu degete
furibunde fixez axul cât mai aproape de plumb
trebuie să întâlnesc odată și odată
tăcerile astea de jumătăți de veacuri
înăbuș strigătul
în mine
e un întuneric pe care nu
mi l-ai mai cunoaște și alerg
alerg pe lângă zidurile dărâmate 
nu-mi pasă
trupul îmi scârțâie sau
mintea mea s-a așezat pe-o
inimă de piatră
aș vrea să-mi dai răgaz să
mă odihnesc măcar o clipă
atât cât noaptea o să își
deschidă geana pe jumătate
și eu am să tot smulg noi adevăruri
din creștetul vulturului pleșuv

pictez doruri uitate

întâmplările nu se uită 
niciodată și simt 
atingerea de clape sub obraz
metalul rece mă smulge
alunec -fir de sânge- 
pe zăpada înfierbântată uneori
pictez doruri uitate cu
buze în chip de șoapte
aștept o moarte nebună 
parcă încuiată dincolo
de ziduri furtunile mă taie în linii
linii linii
...............
======
---------
pădurile de fluturi m-au și topit 
în semne de întrebare
să facă un loc mai plăcut
luminilor de foc

duminică, 13 noiembrie 2016

despre trădarea inimii mele

nimeni nu mai vorbește
despre vânătaia inimii mele
trădarea e doar o femeie
căzută într-un urlet galopant
pe un alt front
cu ochii transformați
în două furnale imense pufăie
obez de la înălțimea mâinilor
roade un os cu gustul de sânge
întoarce fețele pe dos și se îndoapă
din scoarța amară a vântului turbat.
........................................................
sunt vie
încă
și nimic
nu mai am.

vineri, 11 noiembrie 2016

portret în oglindă


la fiecare capăt mă așteaptă
o nouă oglindă cu ușile deschise cu
ferestrele securizate imaginile se perindă în-
spre satisfacții și desfrâu
recompun tristețea bucată cu bucată
ca pe un puzzle uriaș am să o culeg
din paharul veseliei așa udă și tulburată
amestec verdele cu roșu albastrul cu galben
și pictez iar pomii după ce leg rănile cu rășină
îndes respirația ușoară în agonie profundă
și rămân cu mâinile așa
la spate
mi s-a imprimat urma lanțului ruginit
dar o să mă revolt mereu
și o să plec doar ca să am de unde mă întoarce
tăcăitoare în amurgul violet descânt nemărginitul nici
n-am existat vreodată pentru că m-am cioplit
în stâncile trezite de valurile urlătoare

un curcubeu mi s-a întipărit pe față.
sunt o explozie solară de la celălalt mal
mă așteaptă figurile de ceară
apollo zagreus zamolxis pan
oglinda mă îndeamnă să
mă confund în mine
cu un surâs empatic
încep să întineresc brutal
-Portret- fără oglindă

mărul adamic


e greșită cărarea cerului zici
ca un labirint săpat în urme
mâinile mele bâjbâie prin întuneric
mă clatin mă întind mă sprijin de ceață
o împărăteasă împarte stele dintr-un paner împletit 
cu migală de o tarantulă cu ochi holbați și buze vineții.

alerg peste scoicile ascuțite privesc farul înstelat 
aștept nisipul să-mi plângă plecarea 
cu lacrimile tale fierbinți
iar infinitul să se stingă alăturea de mine
cuprind cu o mână cerul cu alta edenul mult visat
te strig să guști din mărul adamic
și ziua se proptește  de umărul nopții
îmi fixez obsesiv ochiul sub pleoapa ta 
care se zbate ca o spărtură în zid
scânteiezi tristețile în coastă
îmi aduci miresme de maghiran
și-n corpul tău eteric locuiesc
aceiași fluturi acvatici
cu picioarele potcovite

Sus

în umbră din altă umbră



o mască râde alta hohotește fardurile se scurg ochii ustură se desenează minciuna pe obraz
ai zice că sunt lacrimi...actorii, să intre iar în scene! (nu e nevoia să fiți geniali...doar jucați...jucați...)
-bună! tastatura se cutremură. o fi de bine?
-bună!spui așa de formă curg vorbele, apele în valuri clocotesc
se construiesc imperii? aș! sunt urme de zăpezi livezile au poame înghețate...
mușcăm din merele zemoase ne îngropăm în silozurile cu grâu găsim chei pierdute de care nu mai avem trebuință deja trăim viețile altora, visăm visele visate, uităm copacii sub scoarța împietrită ne ascundem. ești tu? sunt? mă cauți? (îndoiala fugărește chipuri fantomatice prin trunchiuri de copac aud povestea zborului) un întuneric fără leac prizonier în a ta cursă. cu un simplu click îmi șterg identitatea pe internet cumpăr o alta nou nouță o haină cu care mă-îmbrac am gânduri proaspete frumos mirositoare. ești amator?,,-e ușor să păcălești pe internet, spunea un bun prieten,,:
o poză, o adresă, un zâmbet sunt tânără azi am doar câteva ore de când m-am procreat și totul cu un simplu click -bună! ești tu? sunt eu? mulțimile de ochi pândesc din umbră în altă umbră

întoarcerea




pe un peron de gară
de la celălalt capăt al lumii
pisici anorexiece mănâncă anafuă
le cresc aripi uriașe cu pene aurii
copilul nopții le privește (ne)încrezător
nu vrea să le vadă falsa strălucire
să nu le trezească din liniștea în care se întorc
târându-și pașii obosiți noaptea apare
ca zâmbet calcificat pe un obraz al lunii
își caută orbirea
cu sânge albastru

pasările sufletului

am văzut pentru prima oară
amintiri însângerate crescute
în câmpul fără de sentimente,
ca  într-o oglindă convexă
în care se scăldau chipuri diforme.
tu miroseai a flori de piatră înfierbântată
........................................................................
pasările sufletului înălțau triluri nedeslușite
şi arcadele acelea somptuoase erau
chiar trupul meu și
ecourile rătăcite
erau viețile noastre
amestecate





joi, 10 noiembrie 2016

cai albi

acel cineva doar apăsa butonul și
se aprindeau multe stele
în copaci fremătau metafore gata șlefuite
nu se mai vedeau limbile aspre
care ne topeau sensurile
a spart fereastra și
mi-a aruncat la picioare
dâra de cerneală îmi șoptea să pătrund
şi să îi ascult poveștile
cu ochii cerniți
despre așteptarea de sub tâmplă
și despre o amăgitoare libertate
am aprins un soare cu lumina difuză
a ultimei flăcări era ziua în care ceasul
împrăștia tic-tac-uri pe caldarâm
și eu mi-am zis: -un soare alb
mă poate ucide dar
el ar mai putea să mă iubească
în același ropot de cai albi
azvârlindu-și copitele nărăvașe

frica de Tine

din venele mele îngroșate
piciorul amurgului își soarbe adormirea
și eu mă ascund în valuri
unghii îmi cresc pe sub piele
ca o carapace a neputințelor presimt mirosul
acru nu mai am nevoie de lumină
frica de tine mă amestecă în noapte
,,e doar un vis umplut cu spirite nefaste,,
mă amăgesc bătrânii legându-mi rănile
și eu și tu suntem legați fără de zgomot
îmbrăcați în umbrele înserării
ne adăpăm aripile bolnave
„plecați în râul broaștelor” vor zice ei
dar iată Lumina ni se cuibărește-n coaste
ca o bătrână izgonită din azilul sufletelor bolnave

a venit vremea



îmi învelesc tăcerile  în ziare vorbitoare
ca pe niște orfani în vieți înghesuite 
le caută calea printre rădăcini

a venit vremea zic
până la altar aud clipa de durere 
amiezile se zăvorăsc
peste o apă cristalină văd 
trupul meu trecut dincolo
acolo unde nu mai e nevoie
de talanții de argint

în semiîntuneric aureola mea pare o fantomă alungată
cu degetele bâjbâind mai multe uși caută stăpân
.....................................................................
dar până atunci aștept pocnetul de bici
să mă transform în fulger

la braț cu Veșnicia

m-am trezit cu o durere ascunsă în trup
am refăcut numele tău din fire de timp
ca pe un fluture neînaripat pasager neobosit de la
marginea zilei până în adâncul nopților
luna a suspinat argintiu
cu lacrimi de fecioară
mi-am petrecut umerii printre norii sticloși
fără să-mi pese că m-aș putea tăia
în gânduri ciobite care miroseau a cântec dezacordat
te-am urmat în chip de ramură uscată
nu mi-ai simțit mâna care îți poposea
pe suflet într-o luptă continuă
treceai la braț cu Veșnicia
aș fi putut să îți opresc pentru o secundă respirația
ca să-ți încerci zborul printre astre
dar am foșnit doar mâinile în aer
ca pe o neînțeleasă chemare și am lăsat
pe câmpul înflorit
povestea asta culeasă
dintr-un timp necroit

a dăinui etern


se făcea că eram cuprinsă
de smoala nopții
ca o războinică
porneam vânătoarea de fantome
hoinăream cu amuletele carnale
la mijloc îmi atârnau foi aspre de papirus
pe care mi s-a încifrat destinul
străbăteam pădurile virgine
tu te nășteai din cenușa pustiului
îți încropeai țesuturi moi
când luna lăptoasă răscolea văzduhul
eliberând cutrierarea
în uriașe pânze privind zborul de vultur
ce ne purta rotind spirala în/
spre mijlocul luminii albe
-a dăinui etern-
(un cer cu două curcubeie)

Sus

într-o ploaie de lumină


știu un loc de dincolo de timp
aici mă dezbrac de trup
și mă scufund în ape tulburi dar
mi-a crescut o mască de fluture
am antene străvezii
cu care pot detecta adâncul
din depărtări
aud bătăi înfundate
în coșul pieptului de lemn
un oarecine mă sculptează
cu mișcări grăbite
diadema de corali îmi arde cerul
într-o ploaie de lumină

uitată la răscruce


ieri mi-am amintit de respirația mea
-felină cu ochii de cristal-
inima crucii înfiptă în cuiele de lemn
tremura cu numele atârnat îndemnându-mă
să visez diminețile albe cu flori împletite
în gânduri se arata fata vânzătorului de păsări
și eu mă înveleam cu valurile mării
eliberată de trupuri
sunt doar un turn de veghe
uitat la răscruce m-aș întoarce
să întind o cursă picioarelor pribegite
le-aș apăsa umbra în a mea talpă
ca un foc infernal fără de scrum în vreme ce
din gură mi-ar ieși vălătuci de fum
atunci aș întinde mâna
să cer lumii răsplată dar încă
respir și o iau de la capăt
cu sufletul netopit

în carnea noastră


sufletele noastre s-au scurs
prin porțile înserării
mă lipesc de pereții reci
unde nu se odihnește nimeni.

alături, omul stătea cu spatele rezemat
simțeam cum îi cresc rădăcini
asta era viața- simte vietatea ticăloasă
intrată fără de știință pe sub coastă.
și trage cu sete fumul dens care îi taie calea
în linii măiestre.

brusc lumânarea își arată limba ascuțită
vorbește despre proorocii mincinoși care or să vină
într-o singură noapte și vor șterge stelele cu degetele umezite

pe umăr atârnă cămașa însângerată
în dreptul coastei tribunii își cos ochii cu firele de foc
exact acolo unde a bătut ultima oară Ceasul Lumii.

haine cernite îmbracă. îngerii în ceruri
atârnă flori încercănate și își înfundă
urechile cu dopuri de fier
să nu audă cum scrâșnește cuiul
flămând în carnea Lui care a fost
și încă este
a noastră...

Tu, Tată

ne îndemni să răsădim iedera crudă la temelii
să ne înălțăm desculț și să culegem sufletele coapte
din copacul facerii să le așezăm în roua sclipitoare
(gura cerului apleacă o arcadă cu îngeri măsluiți
asupra noastră ca un sfârșit de veac)
în freamătul frunzelor de-argint pâlpâie lumina și  noi
ne răstignim (cui lângă cui) cu brațele întinse
ca niște cruci înfipte în ferestre
din alte vremuri păstrate

cu sufletul pierdut


albatroșii îți strigă sufletul pierdut
prin trupul ascuțit al scoicilor

acolo este locul unde
am ascuns izvoarele de lacrimi
auzi? se sparge zidul plângerii
lasă-ți obrazul peste umărul de piatră
mă poți striga o dată
încă o dată

și mâinile se dispersează
în arbori cu frunze de mătase
încătușând lumina în firele de timp

miercuri, 9 noiembrie 2016

ecouri de demult



în paginile evangheliei
îmbrăcate în piele de șarpe
apostolii reînviază
arhanghelii se desprind ușor
din vitralii
ascultăm cântări angeline
palmele noastre sudate
vorbesc despre tăcerea altor veacuri
le vom da socoteală

oameni umbriți cu gene țesute
pe fețele supte
culeg rugăciuni pe un drum crucii
nu mai urcă nimeni

în ei îmi fac și eu culcușul mai cald
să îmi adorm copiii
cu gas de sclavă
murmur imperceptibil
cântecul nopților până aud tropotul zilei
cu potcoave ruginite

plânsetul meu ia formă de șoaptă
sub talpa cerului
încă mai pot să respir

te caut în pasul de fugară
ca pe o piesa care mi-ar întregi
tabloul în care
se conturează ceruri de foc



Cântec etern

În clipa asta ceasu`-mi
La tine-n frunte s-a mutat
și-ţi ticăie secundele deșarte,
tăcerea mea prea mult te-a așteptat.

Cu palmele de jar aș arde pragul
ce ți-a-nsemnat în ochi uitarea
și numai ție ți-aș cânta de dragul
a tot ce ne cânta odată marea...

Privește-mă în ochiul de mărgean
nu-întoarce iar privirea
coboară de pe soclu-ți marmorean
să-ți pot picta pe frunze Nemurirea.

Sunt eu pierduta de demult
găsită-n visul de smarald.
Sunt eu și pasul ți-l ascult
când mă petreci pe-al înserării prag.

Dar mă agăț cu umbrele ce vor să te-alinte
pe chipul tău de zeu m-aștern
ca ploaia nesfârșită în cuvinte.

zidind în mine o scară


am uitat de zidul plângerii
îngerii nu mi-au primit azi răvașul
drumul îmi calcă apăsat spinarea

surâsul tău mă întoarce pe cealaltă parte
e cald și eu îmi privesc semnul
prin care se arată câmpiile virgine
un alt soare zimțat își încordează mâinile de piatră și
țintește adânc în inimile noastre

oamenii se îndepărtează doi câte doi 
zidesc o cruce din nisip
din gură le iese un șarpe
cu ochi de rubin
ca o hicleană mă-încolăcește
zidind în mine o scară

iacab privește se-înclină
urcă prin măruntaiele mele sprijinindu-și bastonul
în ochi, în creier, în gândul meu cristalizat urcă
urcă spre altarul catedralei neamului meu părăsit
săgețile curg
curge și apa oglindește brațele mele
crescute ca niște ramuri îmbibate în sânge

săgețile luminează văzduhul

mă simt nedreaptă în lupta asta corp la corp
care se naște în tălpile mele ciobite

marți, 8 noiembrie 2016

de azi sunt werowance


mă preling pe sub ruine
ca o umbră subțire sculptată
pe obrazul timpului de piatră
prind rădăcini adânci
ierburi tăioase îmi cresc pe sub unghii
am vestigii de imperii

am amorțit în oglinda mincinoasă care
mă trădează când mâna
se ridică războinic
strivind aripa îngerului  de plumb

acvila non capit muscas
ies din pielea mea de fier

și în trupul meu creștea alt trup
cu mantie prelungă
cerul mi-era ca un evantai
de curcubeu crescut în arcul de culori

de azi sunt werowance
adepta unui neam fără de scut
în fort m-așteaptă băștinașii

o lume nevăzută


Cocoșul satului îmi strigă
din gușa lui umflată
un cântec neuitat,
un cântec de altădată,
care-ar putea s-alunge
strigoii de la poartă.
................................Mă-închid bunicii
în casa lor pustie
și-n mine se trezește
aceeași lume moartă-vie.

Necunoscute mâini
îmi bat în geamuri,
chiar salcia mi s-a mutat în piept,
și-mi bate disperat în ramuri…

Spre podul casei, încărcat,
urc pleoapa mea încercănată
și ochii, astăzi, mi se zbat,
îi țin cu mâna dreaptă.

De dincolo de sticlă
bat spiritele pribegite
îmi spun povești înfricoșate,
și-mi fac din umeri semne rătăcite,


(e frig/o iarnă troienită/cu fluturi nesătui/mă-înghite/îmi pierd chiar lacrima-poveste/în podul casei părăsite)

Da`n mine se trezește iară
aceeași lume răsturnată, nevăzută,
genunchiul și-l zdrelește tata,
și-mi strânge lacrimă pierdută…

plenitudine

ascult glasul de clopot
și mă umplu de
zgomotul sacru
ca o spongie
gata să-ți muște din suflet

flăcări de jad

flăcări de jad

oasele mele stinse
trosnesc a cântec
uitat în marea cântare

ciori flămânde se rotesc
pe deasupra norilor
cad ca niște suflete arse
în flăcări de jad

din gura cerului
m-ai cernut doamne
fără de cuvinte
peste pietre

..........................................
nu plânge nu plânge
iubito(mi-ai spus)
nu s-au întors lăcustele
de la păscut și
iarba asta
în trupul tău
e așa de fragedă

craterele nopții



privești prin craterul morții
vezi noaptea ca o fecioară despletită
piaptănă copilul nenăscut
cu degetele descărnate trasează linii negre
desenând cărările vieții
îmi stropește așternutul cu sânge
de la un capăt până la celălalt într-o tăietură adâncă
împrejurul grumazului meu se ivește o formă perfectă concentrică
pic...pic...
se scurge viața prin ochiul nopții îmi spui și
eu te bântui seară de seară
te strig pe un nume demult uitat
îți caut gura asprită de vânt
............................................................
în zi de sabat îmi umplu obrajii cu fum
suflu în răs(timpuri) ca un animal înjunghiat vreau
să aprind iar focul unui alt prometeu
............................................................
oamenii mă fixează din dosul măștilor de ceară
prin același ochi bulbucat străbatem întunericul lăptos
care s-a scurs pe ferestre pe când nu se mai arătau zorii
așteptai ca un pârdalnic tensionat
să mi se desprindă din trup nufărul galben crescut în coapsă
hrănit cu lacrima din cer

auzi?
grumazul meu a început să plângă
pic...pic...
boabe de rouă se scurg aritmic prin craterele nopții morții sorții
(ah craterele astea blestemate care îmi brăzdează chipul condamnându-l despotic la veșnică uitare)

A încremenit timpul


Clepsidra n-a mai fost întoarsă.
A încremenit și timpul.

Suntem doi prizonieri într-un tablou de Van Gogh.
Nici pictorul nu a mai avut timp :
Mie a uitat să-mi picteze sufletul,
ție-inima.

Suntem doi prizonieri într-o natură-statică:
Eu- femeie fără inimă,
Tu- bărbat fără de suflet.
Suntem celebri.

O șoaptă s-a descremenit .
Dacă ar reseta cineva timpul,
aș putea culege șoapta buzelor tale.

Tic-tac!...Tic-tac!...
E doar închipuirea.
Timpul se odihnește-n amorțire
netrecut, îmi roade neputința.
Sleit, trupul meu încearcă răzvrătire.

Aș putea culege chihlimbarul ochilor tăi
cu mângâiere trudite.

Tic-tac!...Tic-tac!.
E doar închipuirea.
Timpul doarme în așteptare.

Există în Univers o mână nevăzută,
care ar putea
să ne întoarcă doar pentru o secundă Clepsidra?

Da.
Tu te-ai trezi și te-ai strecura în inima mea.
Eu aș adormi învelindu-mă în sufletul tău
mi-aș odihni visele destrămate.

Tic-tac!...Tic-tac!
E timpul!

convertire în albastru



sunt eu! sunt aici

și te aștept sub umbrele înserării
la margine de eden destrămat
sinedriul ne-a convertit în albastru
stropindu-ne cu lacrimi
dospite-n râul galben
suntem sihaștrii unui neam apus.

dar am vești noi. pentru tine
am adus carte.
ia-mi în palme
mâinile ude și hai să plângem limpede
într-un singur pumn,
pentru fericire,
pentru fiecare în parte
până se trezește soarele vreau
să fiu închisă înlăuntrul insulei deșarte
să mă acoperi cu frunze și să le spui:

-aici zace Ea
pentru că nu a vrut
să-mi înflorească în palmele calde...

iar astrul, în dărnicia lui,
o să-ți usuce obrajii
spulberând ploaia
care clocotește ca o furtună
alăturea de culcușul șarpelui
...................................................
sărutul lui iuda stoarce 
boabele de rouă
în trupuri uscate.

portret implant



din pământ ieșeau firele de aur
-capcane pentru oamenii pierduți- 
și te-ai desprins din armura greoaie
ți-ai ridicat pleoapa atârnată peste ochiul etern
ai descheiat cămașa de sub care  îți
simțeam răceala morții ca pe o
filozofie astrală ascunse-n galaxii

o mână la fel de stranie 
ne înfășura eșarfa de mătase
împrejurul trupurilor de lemn
strângea și ne șoptea că o să murim
într-o seară în așternuturile noastre
cu oameni-păsări atârnați de tavan
cu gânduri ude pe fețele înfierbântate
că ceasul va bate numai ora doisprezece
și apoi ne vom ridica
înălțând cupele de lut
vom bea în culcușul nostru de fum
.........................................................................
după mai multe veacuri
o să îmi pasc acolo fluturii nemțești
pe care îi voi adăpa cu lama pumnalului  tău
din care voi gusta și eu zile egale
bogate și sărace
în întuneric și lumină

lutul de azi e mult prea scump

luni, 7 noiembrie 2016

zădărnicii



nu ne-am mai văzut de mult
semn că am plecat foarte departe,
cărarea cerului e vastă
mlaştinile minţii mele 
au început să fiarbă
și-am început să strig
cu ochii aprinși ca niște lampadare învechite
închise-n bobul de nisip
-suspin- în ropot stins de noapte trecătoare:
-tic...tac...tic...tac

tăcerea mea a început să șchiopăteze,
rănile se vindecă în raza fierbinte
și-n clocot de negând:
-bing...bang...bing...bang

în mine s-a topit un cer de lacrimi
pe lângă talpa ta albastră 
aud ecou de nestrigat:
-ding...dang...ding...dang

arar prin ochiu-mi de cristal
mai pâlpâie o lume nevăzută
şi eu aștept cu faţa răstignită
să vii cu pâlcul tău de îngeri
să-mi fii mereu aproape

ascută!
vorbeşte noaptea pentru noi
în mii de sunete sau șoapte:
-tac...tic...bing...bang...
ding...dang
...dang

duminică, 6 noiembrie 2016

despre o românie jucată

despre o românie jucată

pe o cărare foarte îngustă
urma pașilor mei
înnodați în batistă
sângera ca un cântec stătut
pleoapele coboară în căutarea
liniștii albastre
un felinar
clipocea rotund
a mai murit un vis
fără de soare
suntem veșnici
femeia aceea nu îți mai este mamă
bărbatul cărunt a închis ochii
și a plecat
înjurând
poți scrie
despre o românie jucată
ca pe mărul cel putred
zbaterea mea în fereastră
nu se numește ,,țară,,
și firul de sânge
se scurge picurând
inima se umflă îmi
iese de sub coastă
cu un bubuit de clopot care
îmi refuză încarcerarea

reflexii 2



după ce mi s-a colorat obrazul
mi-am pipăit cu mâinile murdare
glezna şi am știut că nămolul
pe care îl purtam în mine
era oglinda sfărâmată
prin care curioșii
priveau lumea de dincolo
a celor plecaţi încă ramași ne
fac semne şi se roagă să le udăm cărările
ca cerul să le odihnească brațele osoase
şi soarele să-și strângă raza de
sub ochii umbrelor pierdute

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

în ticăitul primei zile


nihil nove am spus eu pot sprijini cerul
cu umărul şi palma îndreptată ca o spadă
nihil nove îmi vei răspunde
dar în mozaicul ochilor mei
se privesc preotesele
(ca într-un cristal hieratic)
adună cuvintele risipite în temelii
pașii mei răsună spre o direcție precisă
se lasă-n voia celor care îi așteaptă
smeriți în catedrala coloniilor pierdute
în clepsidră pelerinii îşi spală picioarele rănite
din strană se înalţă un Te Deum
şi mi se pare că am intrat sfioşi
în ticăitul primei zilei

cu sufletul în palme

în labirintul acela întunecat
se ascundea copilul cu aripa ruptă
îşi masca durerea apăsându-și degetul în rană

(nimeni nu ar putea iubi aşa gândeam
şi din ochii LUI CURGEA SMIRNĂ)

se înfășura ca un ghem împrejurul gândurilor mele
forțându-mă să îmi amintesc
(măcar pentru o secundă)
că am uitat lutul proaspăt
la capătul crucii

îngerul îngenunchea
risipind grămezi uriașe de liniște albastră
apoi îmi plângea o lacrimă pe obraz
din structura ei ieșeau aripi adevărate
care înotau prăvălite
în apa tabloului medieval

și eu stau cu sufletul în palmele nopții
lăsând întunericul să se adape
din răcoarea ierburilor adormite

-conturat abstract pe obrazul vestejit-
.
Sus

criptică

azi am să îţi scriu un poem în care
nu mai moare nimeni iar dacă
ți se va tăia respirația nu e steaua zimțata
a gerului ci e doar privirea mea
desenată în momente de tăcere ca o salbă
și mă aplec peste chipul înnegrit al nopții
așteptând buzele tale încremenite
care au atins cântecul meu
sirenele nu plâng niciodată
până dincolo de timp

REnașterea

este El taumaturgul însetat de viață
îmi toarnă dimineața de lumină pe hârtie
învăluindu-mi trupul de zeiță nenăscută
mă îneacă în umbre fulgerate de raze marmorene.

-aşa arată neMurirea, zic, și-n mine statuile adorm
strângându-și de pe soclu pașii împietriți.

dar diminețile mă scriu pe trup
cu litere din piatră șlefuită,
şi îmi șoptești amețitor de tainic:
-asa arată chipul morții când se usucă
la răscruce...

repetabil


trupul tău mirosea aspru a nisip și ceață
dar n-am să mai invoc blesteme
nici nu am să îl trezesc pe zeus
să îmi zămislească alt oracol.

oracolul meu are ochiul stins.
va deschide cândva abisal aripa dreaptă
și îţi va descoperi femeia fără trup
pe care ai crescut-o în umăr.
.....................................................AcuM
mă desprind transparentă şi suavă
ca o voaletă așezată pe fața încinsă a soarelui
mă întorc repetabil în casa cu un nuc la poartă
încerc s-o iau de la capăt purtând pe umeri 
himerele tale cu chipul dezgolit.

ceremonialul tăcerii


cât de împietrit te simt
ca pe un liliac ce-a adormit
înfipt în trupul nopții

doar ziua mai împarți cu mine sfincși obscuri 
în inima pământului timpul e plin de insomnii
Chrnos pedalează neobosit
își șterge fruntea amintindu-ți 
din ce în ce mai rar
despre popasul meu
-felinar albastru-
din alte vremuri seculare

şi viața mi se-arată solitară 
ca macul amorțit(străjer tăcut)
al iubirilor sihastre

tablou nocturn

tablou nocturn

în ochiul stâng
mi-a intrat plămânul
văd lumea difuză
cum se prelinge printre gene

umbra zeului păgân
nechează proiectată-n muntele de sare
rădăcini fibroase cresc
în oglinda apelor tulburi
ca niște șerpi încovoiați

(și eu beau amurgul
din cupe de cristal alăturea
de fluturi cu cap de mort)

îmbracă-mă într-o petală albă zic
desprinsă din ochiul curat al lacrimii

îmi trosnesc vertebrele când mă aplec
faraonii deschid ochi sticloși
învăluindu-mă în lumini hipnotice

ies înfricoșată
dintre perdelele poveștii
şi mă acopăr cu florile de nufăr
strivite sub talpa zeului profan

dăruiește-mi pacea zic
am vârful limbii amar şi înnegrit

simfonii


am atins trupul lunii aplecat 
cenușa în-scânteiată
îmi ardea sânii coapsa
genunchii i-am așezat
la poarta uitării de unde
am cerșit liniștea
care ne legăna cuvinte
în balansoarul amintirilor
e nevoie de amiezi răs(coapte
săpate pe obraz de sub 
pana cocorului ieșeau
picturile rupestre și se înfigeau
în pereții peșterii stâncoși
apa clipocea a simfonii
sfărâmate în sunet de vioara
-luați!
strig:
 ,,acesta este trupul meu,,
curând se va face seară
iar morții vor reînvia.

o altă geneză


când m-ai strigat la poarta cetății
mi-a înflorit fulgerul pe frunte

învesmântate într-o lumină albastră
femeile ascundeau privirile
crezându-mă stigmatizată scuturau 
cămășile lor mototolite
din care lunecau păcate cărnoase
mi se așezau pe trupul dezgolit
ca o mantie rebelă .

zăceam într-o glazură amorfă
(așteptam ținându-te de mână)
să se nască din trupul apei
copilul cu artere purpurii
murmurai o litanie nesfârșită
se zărea peste noi forma statuii cu bratele căzute
betonul armat atârna ca un ciot de aripă arsă

priveam somnambulici ochiul de apă tulbure
în care mustea carnea crudă
strigai nu are putința să se nască
trupul femeii trebuie deformat
sa intre în apa Eternului
pereții se înălțau se îngustau
şi ne strângeau la piept ca pe fiii rătăcitori
din filele evangheliei înecate.

erai prea alb, strălucitor -un fruct-
copt îndelung la umbră
ochi-ți fulgerători mă căutau
în pata de lumină te aplecai peste apă
şi îmi porunceai să îţi acopăr buzele
cu palma însângerată  -aripă de plumb-
dintr-o altă pagină de carte

sunt doar un drum



pe când străzile îşi ascundeau trotuarele
noaptea mă traversau
jivinele 
cu colți de fier și rânjetul fixat pe buze
 
(sunt doar un drum
udat cu de picături de sânge)

în miez de noapte
liliecii sapă  în mine
noi labirinturi lasă amprenta 
în măruntaiele mele
cresc poduri împăienjenite și

adorm cu lacrimile aprinse-n gene
am sforile înfipte în trup 
și crezi că am fugit din visul de copil
spre tine să îmi așezi tăcerile pe frunte
strivind sub talpă firul unei crizanteme

vineri, 4 noiembrie 2016

...ieşim noi cumva spre lumină




păianjenul îmi înfășura o pânză
împrejurul gurii scuipând-o
în grimase mă fixa hipnotic.

amintirile începeau să mă cresteze
şi se așezau lasciv în
pletele mele înverzite
de la atâta pădure crescută
în dosul sărutărilor închipuite
îmi împrejmuiau trupul şi
desenau în urma mea
grămezi de curcubeie cu care
mă întreceam într-o fugă nebună.
dar nu-i nimic am strigat trecătorului
de după gardul de nisip ieșim
noi cumva spre lumină
ca iona din burta întunecată .

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor ...