şi aici sunt oameni...

întotdeauna mă opresc la răspântii cât
să îmi leg şireturile şi să îmi ating
obrazul cu o pană
dar şi aici sunt oameni cu pisicile lor
răsfăţate cu nişte copii care aşteaptă
întotdeauna mere verzi acre şi zemoase
au mâna întinsă prea mult peste gardurile din fier forjat
ruginite li se văd adeseori visurile cum le încolţesc prin flaneluţele călduroase cu
gânduri ţesute şi sentimente de toate felurile ca în bazarul acela turcesc ele se aşează peste tarabele din faţa porţilor deschise

dar uneori şi ele ruginesc
în bătaia ploilor de stele se ridică până la ceruri ca apoi să cadă bubuind
oamenii mei ies la marginea oraşului de ceară cu bulevarde de argint şi
îşi strâng mâinile protocolar ca într-un sanctuar al păcii se pierd unii în alţii doar ca eu să le simt absenţa şi să îi recunosc după ticăitul din piepturi: asta e sonia, el cu siguranţă e mark,cel mov o fi igor ş.a.m.d.
ba uneori le ascult ecoul minţilor imprimat în ziduri mi se pare că e o muzică tribală şi chiar zgpmotul paşilor sălbatici mă fac să nu mai mint şi
stau aşa cu urechea lipită într-o amorţire de câteva secunde nici
bluza albastră nu îmi mai tresaltă se lipeşte înfricoşată de pielea-mi solzoasă şi rece alunec
alunec alunec
gândindu-mă la depărtarea asta pe care vreau să o străbat în câteva secunde
în care ochiul de foc mă arde şi eu trag apusul şi încă un strat peste mine

...
***
dar şi aici sunt oameni în fundul pământului ochiul
se limpezeşte
da
e clar şi...mult mai cuminte