miercuri, 26 octombrie 2011

omul-curcubeu

M-ai găsit din întâmplare,

când zăpezile își pieptănau
cu degete de ramuri, fulgii
oglindindu-se în cerul nopții.

Mi-ai poruncit hipnotic să mă așez
pe brațul tău de curcubeu,
să-mi poți picta pe frunte îngerii de suflet.

Alte femei îți dogoreau suflarea,
zăcându-ți vii în umbră,
aplecate într-o vremelnică așteptare...

Continui să m-aștepți,

dar sufletul m-a părăsit,
trupul mi se îngreunează-n rătăciri.

Uneori, zdrențuit, s-așază la margine de pat,
mă vizitează-n miez de noapte, pe furiș, ca pe un vechi și neuitat prieten.

Tu dormi.

Omule-curcubeu,
lasă-mi sufletul
să lumineze!


Ai putea picta cu sângele albastru zarea neroditoare,
și eu ți-aș lăcrima luceferi.

Niciun comentariu:

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...