sâmbătă, 25 iulie 2015

Mircea Ciobanu- POEZII

 
SCRIB ÎN AMURG

«Fiara bătrână, cum am numit-o cândva,
într-un ungher de poem,
fiara bătrână, viţa-de-vie, crescuse pe ziduri urlând, 
împânzise oraşul.
Urlând se trezea dimineaţa,
urlând adormea, măruntaiele ei se-mbuibau  
cu sudoarea de noapte a negrelor, asprelor  varuri.
Leii, în largile cuşti,
leii din parc, ascultând-o, gemeau,
pielea spinărilor lor se-ncreţea ca o apă
suflată de vânt.
Nimeni, niciun cuvânt n-a rostit împotriva
creşterii ei.»

Astfel dictai
scribului tău – pe când viţa-de-vie lucra
chiar la ferestrele tale.  
Lesne i-a fost să pătrundă sub solzii de plumb            
ai înaltelor turnuri,
ardezii şi ţigle să-nlăture,
lesne i-a fost să se caţere până la streaşina caselor tale.

Iată, s-a-nfipt în canaturi şi-n timp ce coboară
face grilaje şi trainice noduri –
fereastra odăii de scris
stă sub umbra mai deasă acum decât
norul de-aseară.

Scribul cu mâna-mpietrită deasupra  
paginii albe aşteaptă. Tu l-ai chemat
pentru Cronica zisă Dictată – şi-acum
a rămas pe-ntuneric. Ai rafturi destule
uitate-n paragină; ştii multe, prin casă,
locuri necercetate demult;
adu-ţi aminte de grinda din pod, învelită-n răşină –
ai pretutindeni
lămpi cu uleiu-mpietrit înlăuntru.
Fă puţină lumină, măcar pentru scrib. El n-aude
urletul fiarei,
trosnetul fălcilor ei; el aude
numai cuvintele tale. Ia-o de unde-ai rămas
şi dictează: «Afară, lumina
încă se cheamă lumină. Amiaza
numele nu şi-a pierdut.»
DE PE PĂMÂNT

– Din rarişti, din tufe, din crânguri, 
din margini de drum, din păduri,
din bălţi, din nisipuri – ce spuneţi,
voi câini, şi voi vulpi, şi voi lupi?

– Noi spunem: bine-a fost aici pe pământ,
mai bine de-atât n-am crezut c-o să fie.

Lumina nu ne-a orbit,
chiar şi-n amiază a fost blândă cu noi,
ploaia, câtă din cer ni s-a dat, ne-a ascuns în iarba ei
cea mai deasă,
noaptea a venit la timp peste noi, a plecat la timp de la noi,
când ne-au astupat moinele mari n-am cârtit,
când zăpada ne-a închis drumurile n-am plâns,
s-a desprimăvărat şi-am plutit la vale pe sloiuri,
a căzut frunza şi inima noastră a suspinat ascultând-o,
dacă ne-au izgonit cu tobe şi muget de corn,
n-am  întrebat la ce bun?,
dacă ne-au jupuit şi-au plecat în târguri cu pieile noastre,
n-am ridicat glasul.

Bine-a fost aici, pe pământ,
mai bine de-atât nici cu gândul n-am gândit să ne fie.
Acum coboară-ntunericul, dar nu cel de ieri,
acum bate un vânt cum n-a mai bătut de când lumea,
văzduhul s-a urnit deasupra spinărilor noastre
ca printr-o mirişte, toamna,
o roată se rostogoleşte din munte şi ne prinde sub ea –
răspundeţi, înţelepţilor, ne vom mai întoarce vreodată la voi?

Pe pământ a fost bine – o spunem
noi câinii, noi vulpile, noi lupii –,
mai bine de-atât nu ştim să le fi fost şi altora, poate
acolo unde nu plouă, nu ninge,
rouă nu creşte,
vânt nu răscoală zadarnic nisip,
om vizuină nu sapă.

ANNO DOMINI

Oaspeţii tăi au plecat – le auzi
paşii bătrâni cum adulmecă scara.
Câte putrede trepte mai au până jos?
Scazi în gând, cu urechea lipită de uşă, 
câte putrede trepte mai au până jos
la grilajele curţii. Eşti singur.
Nici nu-ndrăzneşti să răsufli, dar iată – eşti singur.
Acum ar fi timpul, nu mâine – încet, cu migală
necruţător să te speli
pe mâini şi pe faţă; acum ar fi timpul
să ieşi la fereastră 
şi, rar, cumpănit, să trădezi tot ce ştii despre beznă,
tot ce ştii despre legile ei,
despre-nvăţul cu mersul prin pâcle. Tu, care
marele teasc l-ai văzut cum striveşte pe arii
movile de lut,
acum ar fi timpul să strigi tot ce ştii 
despre curgerea nopţii în jgheaburi:
negre uleiuri şi sloiuri de fum ai văzut
risipindu-se-n câmp, astupând din aproape-n aproape,
lungi, îndelungi, galeriile cârtiţei,
căile ei şi-ale pruncilor ei.
Retor ai fost cândva – ci vorbeşte
măcar despre-necul 
cârtiţei oarbe şi-al pruncilor ei.

CRONICA VÂNTULUI

Totul de-aseară e apă: frunza e apă,
însuşi pământul se umflă şi curge
la vale odată cu drumul: văzduhul e apă
dezmălurită;
până ieri a fost numai văzduh, azi e apă
dezmălurită –
ecluzele toate s-au rupt.

Celui ce geme acum
geamătul nu i se-aude.
Ţipătul tău de izbândă cât de nalt poate fi,
bătaia cu pumnul în masă
cât de răzbătătoare?

Marele pinten, pe străzi,
trece de-a lungul, cu sclipăt.
Apele tari care dau peste noi îi acoperă
sunetul clar.
Pintenul intră în coastă şi nu se aude.
Cel ce tresare, străpunsul în coastă, nici el nu-aude.
Nici eu nu-l aud cum mă clatin pe sub
asurzitoarele tone.

Văd o gură deschisă, în schimb;
văd un pinten cum iese din rana
celui mai drept; văd cum frunza sporeşte noianul
iar dezlegatelor ape.

VACARMUL

Niciun cuvânt nu-nţelegi. Să mai spun că prin faţa
caselor noastre
bitumul curge la vale,
magma lui răscolită de sori
să mai spun că se-aude vuind?
Vara e-n iulie. Câinii de câmp, însetaţii,
intră-n oraş, pe tăcute, cu nările-n vânt,
podul numit Al Avarilor sună fierbinte
sub labele lor. Fără greş au simţit,
de trei ori fără greş, de departe, că-n mijlocul pieţei,
leşul celui mai drept dintre noi
creşte şi geme din greu sub movila de pietre.

Câinii de câmp, însetaţii,
chiar pentru el au venit. Cei ce fug de răcoarea
şi umbra pădurii
chiar pentru el au venit.
Pentru el, din iubire,  fac salturi prelungi,
pentru el se opresc şi dau roată statuii din parc,
pentru el au sărit peste ziduri. În câte
feluri se pot sătura din viscerele lui şi din măduva
oaselor lui
în tot atâtea feluri şi urlă. Ştii de pe-acum
cine-l va prinde de gât, 
cine va da să răzbată cu botul spre inima lui,
cine-i va rupe mai repede
coapsa de aur –
urletul lor s-a-nteţit pe-nţelesul oricui. Numai spusa

fratelui tău, cel ce stă peste drum în patratul ferestrei
vrei şi nu poţi s-o-nţelegi. Între tine şi el
bitumul curge la vale,
magma lui răsturnată de-a dreptul din ceruri
poartă corăbii pe roţi de oţel,
cârduri blindate şi turnuri cu toată vederea spre şesuri,
niciun cuvânt nu-nţelegi. Gura
fratelui tău stă deschisă de ieri  –  şi-n lăuntru
limba i-o vezi cum lucrează cu spor,
limba lui, măscăriciul mărunt cu veşmânt stacojiu,
zvârcolindu-se vesel şi fără simbrie între tavanele
gurii şi dinţii
sfărâmători.
DARUL DE NUNTĂ

Mult au vorbit,
mult au cântat la urechea miresei,
mirele mult a tăcut cu privirea-n pământ.
O să vină şi zorii
şi toţi vor dormi, de la sine cu vorbele-n gură;
vinul păstrat în pahar le va fi mai puţin de folos
decât spuma salivei: 
vin au băut pentru ceasul de-apoi al beţiei,
din foarte puţinul salivei lor pururi fierbinţi vor cădea
beţi la picioarele mesei.

Cine-a scris, pe ce zid, cu o umbră de deget că vorba
spusă o dată se-ntoarce-ndoit înapoi, însă nu în gâtlej,
ci de-a dreptul în pântec? 
Asta să-nsemne, mi-am zis, că din vorbele
lor s-au hrănit, că din tot ce-au cântat pentru tine,
soră mireasă,
turmele lor şi-au adaos
straturi de carne şi seu,
taurii – falduri şi-un tremur suav, ca de apă.     

Toţi vor dormi. Mare lucru n-ar fi să se-ntâmple şi zorii,
măcar că strigarea e-n toi şi că vorbele pier
pe măsură ce omul din capătul mesei, 
cântă în loc să plătească. Un singur 
statir dintr-o gură  de peşte n-a scos de la brâu;
un singur statir să fi scos de la brâu
şi-ar fi fost îndeajuns pentru liniştea mirelui. 

Cât despre mine,
ştiu un bărbat despre numele căruia tac.
El a văzut
lanuri călcate de vânt;
frig i-a fost aşteptând între ape
şi margini de câmp să se-arate
demonii muţi care seceră, treieră, 
vântură-n flăcări sămânţa de fier a negarei,
demonii muţi cu aripile ascunse-n cămăşi, 
care-n zorul amiezii se nalţă la cer
părăsind, însă fără durere şi fără-ntristare,
gropi de cenuşă şi mirişte, şire de paie,
movile înalte de pleavă.

SCARA

Te-am auzit ieri vorbind cu privire la scări 
în timp ce lumina lucra
puţina ei umbră
chiar la picioarele tale: din răsputeri, în amiază,
chiar la picioarele tale.

Sunt legi ale scării –
pe cele de vreme cu soare le ştii
dintr-un cuvânt înainte al Cărţii despre amiază.     
Ce poţi să-mi spui pe deasupra?
Cum se cuvine să număr
– acum, că se face-ntuneric –
treptele-acestea pe care încă le văd?
Ce legi ale scării s-au scris pentru vreme de noapte?

Scrie-le tu – şi va fi ca şi cum ţi s-ar da să le scrii pe-ntuneric.
Sunt zile de iarnă când până s-aprinzi
un capăt albastru de flacără,
s-a şi făcut întuneric; 
ştii, aşadar, ce înseamnă să stai neclintit pe-ntuneric,
nu ştii, în schimb, ce înseamnă s-auzi prin desimile beznei
glasul stăpânului, nendurător, poruncindu-ţi 
să scrii de-ntâmplările naşterii tale ceea ce nimeni 
n-ar trebui să citească. Deci: scrii pe-ntuneric –
mâna se-mpiedică, mâna alunecă, mâna,
oarbă cum este, îşi pierde încrederea-n degete, 
nu se mai sprijină-n ele.
– Nu se-nţelege nimic! spune glasul stăpânului,
tot ce scrii se deşiră, ochii tăi sunt
mult prea departe de muncile mâinii,
totuşi, prietene, pune silinţă şi-n fapta aceasta. 

N-ai coborât niciodată o scară pe vreme de noapte? 
Adu-ţi aminte cum pasul se-mpiedică,
adu-ţi aminte cum şovăie.
La ce depărtare se află
treapta ce vine de treapta pe care,
plin de sudoare cum eşti, te mai bizui?

Încă nu ştii să răspunzi – şi cu toate acestea cobori,
cu dreapta te ştergi de sudoare, cu stânga
strîângi balustrada, udă şi ea de sudoare; 
teama de gol născoceşte istorii cu turnuri înalte,
cu trepte smulse anume de-o mână dibace, 
spui în gând un poem strălucit despre treapta
aceea vicleană
– altminteri treaptă ca oricare alta:  
,,o calci fără grijă şi scapi împreună cu ea
într-un gol vuitor şi nu tocmai fără de capăt”,

tu însuţi, cândva, ai văzut în Colchida o scară 
lucrată într-adins cu ocoluri şi multe
liniştitoare meandre,
scara dă spre o uşă tăiată în zid cu pricepere,
doar s-o deschizi şi să ieşi în bătaia
luminii de-afară – ah, dar afară
nu ţi se-aşterne pământul sub tălpi, nici sub umbra arbuştilor
tineri nu intri: afară te-ntâmpină 
udă, suflarea de jos a unui gol de prăpastie –

teama de gol are basmele ei şi poemele ei,
amintiri dătătoare de friguri şi vise urâte – şi, totuşi,
nu încetezi să cobori,
pui silinţă şi-n fapta aceasta nocturnă,

dar fapta aceasta nu e dovada prudenţei, ci semnul
neîndoios al supunerii, de vreme ce gândul
că până la ziuă nu-i veacul 
nu-ţi trece prin minte. Astfel încât nici n-aştepţi
zorii, deşi înţelept ar fi fost să-i aştepţi 
stând pe o treaptă, şi ea cucerită din greu, 
ghemuit, cu genunchii la gură. Cobori –
dai seama de tine în felul
celui ce scrie în beznă. Departe, la marginea însăşi a nopţii
se-mpiedică mâna ta dreaptă; 
dacă se-mpiedică, nimeni n-o vede,
dacă alunecă, nimeni n-o sprijină;
mâna singură scrie: acum un cuvânt, ca să-l uite
pe cel dinainte –
nici tu nu-l citeşti, nici altuia, mâine,
nu-i va fi de folos. Prin urmare, cu bine.

ELEGIE

Strada e plină de câini.
Câte pestriţe spinări înspre una şi-aceeaşi
tulbure ţintă.
Zaote. Iată cuvântul mai ieri învăţat,
scris pe genunchi, într-o gară cu forfotă mare.
Ieri aş fi scris: lătrături – însă unde-ar fi stat
înţelesul sonor al lărgimii şi-al umplerii
până departe cu zgomot?

Câini dezlegaţi de curând –
zaotea lor s-a rostit şi-n văzduhul acestui amurg;
capătul lanţului rupt se târăşte în praf,
scrie libere semne.

Liber e, soră, dulăul şi liberă, plină de sânge fierbinte, căţeaua –
unde le sunt, sub  ce stâlpi şi movile stăpânii?
Vii au păzit şi livezi,
case şi turme de oi;
limbile lor se-auzeau de departe golind
vasul cu sfintele resturi de cină – suflarea
lor înfocată păzea aţipirea de ceasul
primejdios al amiezii.
Unde stăpânul sărac, unde robul,
unde soldatul şi unde   
cel ce lucrează-n argint şi aramă,
tăietorii de lut unde sunt? 
Cine-ar şti, coborând cu privirile-n gropi, să răspundă  
care e mâna zugravului? Care mâna şelarului?
Ţeasta mergherului cine-ar mai  şti s-o despartă de ţeasta
marelui meşter de bice?

Mâine, căţeaua cea mai cuminte-o să uite
până şi palma stăpânului,
gustul de fier al sudorilor lui din amurg;
mâine căţeaua aceasta cu nume pierdut o să nască
şi blând o să-şi lingă
puii bălţaţi – până când
nările ei or să dea de mirosul
sângelui cald. Aleluia! De pretutindeni, din lunci,
din răscruci, de prin locuri pietroase şi reci,
de sub ziduri umflate şi umbre de brusturi,
de pretutindeni câţi pui a tot strâns între coastele ei
tot atâţia o să mestece-n tihnă, da,  în chiar patul stăpânilor ei
o să-i mestece-n tihnă.
PARTEA FOCULUI

Versul pe care ar fi vrut să-l închine
ieri, în amiază, şi n-a avut cui,
azi, când afară, sub nor, bate vânt şi bărbaţii
îşi suflă în pumni, şi femeile
nasc în somn
feţi şi ei adormiţi,
versul de ieri,  
versul rămas nenchinat  
în seninul amiezii,  
azi la picioarele cui să-l aşeze? Ca unei lespezi
rupte din munte şi-aduse la şes pentru-aducere-aminte,
ce nume să-i dea mai ales?
De mireasă mâhnită? de iarbă? de fiară cerească? 
Versul de gheaţă, Maria Daleca.
Versul Melisa. Versul de platină, Ursa.  
Dacă n-ar fi umblat pe la uşile
caselor mari, dacă trepte
n-ar fi suit, cu suflarea-mpătrită,
dacă n-ar fi bătut cu piciorul
căile inului, pieţele fierului, halele negrilor faguri,
azi, când e singur, şi sunetul frunzei din sud  
a intrat  pân-la el mai tăios ca oricând,  
n-ar fi spus despre versul acela: ,,E mult prea amar”,
n-ar fi-ndrăznit să-l ridice în dreptul privirii  
cu gândul la ruguri.   
Tu, care-aştepţi la un foşnet de pas să-mi citeşti peste umăr,
soră de-aproape, vezi bine, de-acum înserează.  
Vine din lume
sunetul frunzei purtat din auz în auz – ori e alba,
grea căptuşeală de var ce se scutură-ncet de pe zid
ca o carne bolnavă, la frig, de pe oasele ei?
Cât despre versul numit Partea Focului
fie ca vorbele lui să-şi arunce
sporul abia dobândit de putere-n substanţa  
flăcării mari – însă nu înainte de-al face
încă o dată să cânte din toate-ale sale. Şi repede, soră!  
Ochii tăi să alerge mai grabnic decâ 
undele-ncinse ce trec din silabă-n silabă
până la miez înroşindu-le;  
nu-ngădui să te-ajungă din urmă
cel ce se face stăpân peste vorbe  
fără priceperea legii lui Aleph,
focul bătrân de când lumea, dar tot de când lumea şi gângav,  
cel ce mănâncă şi spune:   
,,Citesc, n-am odihnă nici noaptea’’. Şi spune:
,,Iute la faptă cum sunt, ştiu destule  
şi vreau să mai aflu’’. Şi spune: 
,,Chiar dacă uit, îmi aduc eu aminte’’. Şi spune: 
,,Multe-am uitat în cenuşă, multe-o să uit şi acuma
de dragul luminii’’.
FEBRA (I)

Mâinile fraţilor tăi – le-ai privit mai de-aproape?
Oriunde, în orice capcană,
numai în mâinile lor să nu cazi.
În capcană de şes, în capcană de munte,
luneci şi sorţi de scăpare mai sunt câtă vreme nimic,
nici măcar o unealtă cu gheare, cu dinţi şi cu arcuri la fălci
nu mai scoate priceperea bunului meşter, 
ca-n anii părinţilor noştri. Oriunde, în orice capcană,
fie ea şi proptită sub maluri de apă (cum apa e tot o capcană),
numai în mâinile fraţilor tăi să nu cazi.

Mâinile fraţilor tăi  să tot dormi la dogorile lor,
cum doarme câinele casei, pierdut, azi bătrân şi cu oasele reci,
în adâncul abia părăsit al acelor cuptoare de ars cărămizi,
păstrătoare de pulbere caldă şi somn.
Unde-ar fi mai prielnic să dormi?
Poate-n pântecul maichii, sub inima ei, sub bătăile
inimii ei, în strâmtoarea aceluiaşi loc de plutire,
prins ca-ntr-un miez de bulboană, rotit şi purtat
dintr-o undă într-alta, astăzi şi mâine la fel,
spre un loc de ieşire la mal care pururi se-amână.
             
VEDENIA (I)

Plouă de-aici, de la ţărmuri, şi până departe, în larg.
Dacă plouă, şi dacă în larg s-a făcut şi mai frig de
trei zile, şi dacă asprele ceţuri de-acolo sunt mute
ca însuşi adâncul din care-au ieşit,
cârduri de tineri delfini trag la mal, în prielnice ape.

Din pământ, ca şi noi, au fost luaţi şi făcuţi,
de pământ şi-amintesc. Astfel spui şi adaugi:
Pământul, el însuşi, cândva, n-a fost apă?
Dar apa de-atunci s-a-ndesit, nimeni nimic nu mai vede
prin ea – şi pământul e cald, şi o parte din bezna lui
caldă se scurge în scundele ape, le-nmoaie, le-ntunecă
lin şi le face să lunece.
Plouă – şi-aici, în prielnice ape, vin cârduri de tineri
delfini. Azi numai ei dau şi hrana, şi frica de foamea
celui mai tare pe joc şi pe saltul în aer,
da, dar aici, în prielnice ape, în bărci neclintite
i-aşteaptă pescarii,
ei, cu satâre şi căngi, cu harpoane şi plase de-oţel.
De unealta cu nume ce ştie să-nhaţe, să taie,
să rupă-n bucăţi s-a-ncleştat de la pumn pîn-la cot
şi de-aici pân-la umăr
un braţ care-ar şti să înhaţe, să taie, să rupă-n bucăţi
dacă Domnul, la facerea omului, nu şi-ar fi pus
iscusinţa în carne şi sânge, în vene şi nervi, în tendoane
şi oase, ci poate-n virtutea aluatului negru de fier.

Şi nici n-am închis bine ochii,
şi când i-am deschis ce-am văzut?
Am văzut apa toată cu sloiuri de sânge,
roşie toată la mal,
roşie toată şi plină de spume,
roşie, fără-ndoială, şi foarte fierbinte
de vreme ce aburii ceţii şi ei sunt ca purpura vie,
de vreme ce aerul trândav şi gras, vânturat de lopeţi,
îmi aşază pe limbă
gusturi sărate şi dulci de măcel.

VEDENIA (II)

Suflete-al meu, ce se-ntâmplă pe lume?
Suflete-al meu, mai degrabă cu tine ceva s-a-ntâmplat.
Stai liniştit, pe o treaptă de dig, şi eşti singur,
şi până la dunga ce ,,capătul lumii” îi spun şi-nţelepţii,       
şi proastele-n târguri, şi zeii,
până la dunga aceea nimic nu se vede,
doar soarelui vremea, aşa s-ar părea, 
i-a venit să se nască,
doar scama de nor răzleţită de aburii zilei de ieri
se aude umblând printre stânci –
nici vorbă de tineri delfini,
nici urmă de oameni pescari, nicidecum de măcel.

Suflete-al meu, ce se-ntâmplă pe lume?
Suflete-al meu, mai degrabă cu tine ceva s-a-ntâmplat.
Cine-a stat ghemuit sub temeiele tale şi-acolo şezând 
a urzit cu migală această de tot sângeroasă privelişte?
O, de-ai şti pentru care prilej viitor de mâhnire
se-arată unuia blând din născare ca tine
sânge pe ape.

Iată cum soarele nou se desprinde din mare, răcnind
de durere; placenta din care s-a rupt mai pluteşte sub el,
încă nu s-a-necat,
greutatea n-a tras-o la fund,
ea pluteşte, în vreme ce tu îndrăzneşti să ridici de un
colţ cenuşia meninge şi să priveşti înăuntru,
ca printr-o gură de râpă în râpă,
ca printr-un cap de tunel, de curând destupat, în tunel.

Întrucât ţi s-a dat să priveşti ceea ce nu se-ntâmplă
niciunde pe lume,
de-aici înainte cum vei trăi?
Oricum, nu ca ieri; nu ca în clipa de-acum, care trece şi-n
treacăt ţi-ameninţă ochii cu lama
unei aripe de fier.

TRANZIT

Nimeni nimic despre mine,
nici un cuvânt de departe,
nici o scrisoare de-alături,
limba defăimătorului încă se-aude foşnind
de pe celălalt mal.

Tot întrebând: «Ce se-aude?» şi «Ce se mai spune?»
trec ani,
pruncii de ieri cad bătrâni în infern,
noroaiele cresc,
pulberea creşte şi ea,
urmele omului fără prihană se-afundă,

nu se mai ştie de mult dacă sunt ale lui
sau, adânci,
ale fiarei cu aripi
care umblă pe drumuri fără să ştie-ncotro,
nici zburând, nici târându-se. Da,

am ieşit la fereastră să văd ce se-ntâmplă.
Nu se-ntâmplă nimic.
Se-mplineşte doar visul de-aseară:
din pădurea în flăcări
ies vânătorul şi fiicele lui nesătule,
cu blana zbârlită de ură.
Numai atât ai visat –
numai din cât ai visat se-ntocmeşte priveliştea,
n-a fost nevoie decât de răbdare.

Numai atât ţi se-arată.
N-a fost nevoie decât de răbdare. 

AMIAZA NEAGRĂ. NAIUL

Ghearele lui stacojii,
blana lui albă,
privirile lui umezite de-o mare mâhnire
iar le-am văzut.

El era şi nu altul,
el pe de-a-ntregul,
singur ieşea din oraş,
tocmai lăsase în urmă
ultima casă. În ultima casă stam eu
la fereastra de sus.

Se făcuse amiază,
pieriseră marile stoluri,
furtuna trecuse şi ea; la răspântii,
vârtejuri de pulbere neagră
intrau înapoi în pământ.
Luaţi aminte, popoare!
Cum l-am văzut în amiază
aşa l-am visat.
Şi e numai un prunc.

Abia a-nvăţat să păşească,
abia i s-a spus că sub numele lui
o să scriem cu sânge
numele fiilor noştri.

Ascultaţi, voi, jivine!
Cum a plecat tot aşa se va-ntoarce,
şuierul lui de pe-acum se aude în snopul de trestii.
Din fluiere scunde, din fluiere-adânci,
el alege vocala
cea mai de preţ a cuvântului hulă
şi spune cu ea, de trei ori,
rugăciunea domnească.         

CASA MARIEI

Ce trebuia să se-ntâmple
se-ntâmplă acum: cade noaptea,
casa Mariei se umple treptat de-ntuneric.

Uşa altul o-nchide,
altul strecoară sub piatra tăinuitoare
cheile casei,
altul se uită mâhnit peste umăr şi vede cum iarba
astupă cărarea.

În casă firul de praf rătăceşte pe-un rest de oglindă.
Ani la rând au vorbit despre firul de praf –
despre el, într-o zi, va veni să ne spună
cuvinte înalte un om de pe cealaltă lume.

Până atunci, despre firul de praf care tulbură
liniştea casei
spun doar atât: că alunecă, parcă de sine,
pe-un rest de oglindă.

Cât despre sufletul cui a plecat,
spun că se-apleacă încet peste marginea
cănii cu apă.
Apa, din pricina lui, se retrage
pe fundul cănii, adânc.

NOAPTEA (VI)

S-a făcut noapte. Acum
lupul poate să vină şi el,
să dea târcoale caselor noastre,
să urle cu botul la stele.
A şi venit. În grajduri se-aud
caii smucindu-se-n ştreanguri,
lovind cu copita podelele. Ieslea trosneşte,
noduri pe rând se desfac.
Şi dacă tânărul lup a venit din pădure,
fără-ndoială şi lupul bătrân va veni.
Pe urmă se vor arăta şi lupoaicele,
vor mânca, vor nunti, se vor uita pe ferestrele noastre –

ne vor privi de-a dreptul în ochi,
ne vor face semne cu pleoapa. Aseară,
cea mai flămândă lupoaică
a dansat, a dansat pentru unul din noi.

NOAPTEA (X)

Am vorbit, am vorbit despre flacără,
nimeni nimic n-a-nţeles.
Ce-ar fi fost ea fără mine?
Nume i-am pus, i-am vorbit,
şapte zile din şapte
n-am lăsat-o să doarmă –
pentru tine nici somn, nici odihnă,
tu să stai în picioare mereu,
răsuflarea ta să răzbată
până departe.

Am vorbit, am vorbit despre flacără,
nimeni nimic n-a-nţeles.
Am strigat: luaţi aminte,
n-o lăudaţi;
flacăra asta e plină de fum.
Daţi la o parte-nvelişurile ei aurii şi albastre –
veţi vedea că e plină de fum;
vălătuci de funingine deasă
forfotă-n inima ei.
Am vorbit, am vorbit despre flacără,
nimeni nimic n-a-nţeles.

Întrebaţi înţelepţii,
ei să vă spună ce ştiu despre ea –
câtă vreme mănâncă atât şi trăieşte,
o clipă nu ştie să rabde.
Rabdă fiara în crânguri mâncate de secetă,
rabdă omul,
doar flacăra nu.
Daţi-i să mestece-ntruna,
dar n-o lăudaţi, fraţii mei.
Dacă ştiţi că lucrează
mână-n mână cu lemnul şi iarba uscată,
nu vă duceţi la ea
cu mâinile-n sîn.

Nimeni nimic n-a-nţeles. E Duminică,
nici n-au venit bine zorii şi noaptea
iar a căzut.

LAMA DE SCRIS

Scrii de la stânga la dreapta – dar vântul pe urmele
tale nu-şi face tot astfel de lucru,
el, care numele-ntreg şi-l preschimbă când află de
unde-a venit?
Vine din munţi? Cară ceaţa argilelor verzi de Sinope?
Numele lui se împarte cu-al munţilor vineţi,
numele lui tălmăceşte paloarea argilelor verzi.
Iese din mare, ca frigul pe gurile ocnei? Ne-aduce
duhorile purpurei negre de Pont?
Vântul de sare e numele lui în amiază.
Vântul de purpură neagră e numele lui în amurg.

«Şteargă-se tot de pe cugetul pietrei!»
Astfel striga
încă pe când era prunc şi-şi spunea Auson.  
Azi Tăvălugul şi-a spus şi pe unde petrece
doar netezimea rămâne, ca liniştea-n lume
după porunca nătângului.  
«Şteargă-se tot!» – şi din pricina lui
rând pe rând cad ecluzele, chiar din pricina lui  
râul scoate capete reci din adânc – chiar din pricina lui
peştii bătrâni îşi arată o clipă spinările  
bune de jug şi se-ntorc înapoi între mâluri. Şi chiar
să nu fie nimeni pe-aproape?
Nimeni să nu-şi amintească nimic despre zgomotul
lamei de scris, care scapă din arcuri şi, scurt,
fără să stea la-ndoială şi fără-ntristare 
umple scriptoriul cu sclipătul ei?
Vântul acesta cu toţi şi-a făcut datoria?  
Nu numai blândul nisip îşi arată ca-n palmă nescrisa?

Scrii de la stânga la dreapta – dar nu ca şi cum  
ai fugi de bătăile inimii tale? –
sunete greu de-nţeles, o vorbire vicleană,
limba ţinutului tău părăsit şi de zei, şi de oameni.
Vântul a stat. Pe deasupra pădurii cad plasele unui
mare păianjen de toamnă. Sub plasele-acelea
eu am avut o vedenie – am aşteptat-o-ndelung.

UN SINGUR CUVÂNT

Mi-au ascuns
locul şi vremea
naşterii lor; sunt bătrâni, trag să moară,
azi aici, la o poală de zid,
mâine sub malul de lut, unde îngerii
vin să cadă-n leşin la bătaia
soarelui lânced al toamnei;

ei se-apropie lin, dinspre mlaştini, odată cu aburii nopţii,
trec printre trifoişti, se-aşază la porţi,
pâinea n-o mai ating,
apa ce-o beau fiii omului ei o răsfiră încet printre degete
ca pe un lucru cu noima pierdută,
intră-n somn cu tăcerea pe faţă,
cu tăcerea pe faţă mă caută-n lungul privirii –
nu mi-au spus nici acum din ce loc au venit.
Dintre ape? De sus, de pe streaşina lumii?
Din prunduri uscate? Din baştina dulcilor friguri?
Nu mi-au spus nici acum pe ce cai au venit,
câtă sămânţă de aur le-au dus pe samare catârii,
câte neamuri de spini au trecut peste munţi  
turmele-n lâna lor laie,
berbecii-n tălăngi cât argint.

Faptele lor nu le ştiu nici acum;
sunt aproape bătrân şi nu ştiu dincotro,
dinspre care tărâmuri cu umbră puţină
aud câteodată, în somn,
nu cântec, aşa cum crezusem cândva, ci un strigăt
şi parcă nici strigăt, ci bocet, şi parcă nici bocet,
poruncă mă tem că aud
şi de-această poruncă se face, supus,
că-mi şterg faţa de sânge.

Faptele voastre cele de ieri care sunt? Ca să caut un nume
faptelor mele, pe care nu le-nţeleg.
Şi spuneaţi altădată că-mi sunteţi părinţi,
zei bătrâni şi zgârciţi,
zei cu gura cusută.

SUDOAREA DE AUR

E aproape bătrân. La un capăt de carte, cândva,
chiar pe albul rămas nesfinţit de priceperea bunului scrib,
mâna lui de ţărână scrisese: ,,Născutu-m-am astfel,
dar asta nu-i pricină
nici de întristare şi nici de trufie.”
Acum e aproape bătrân – în oglindă
nu se mai uită de mult; dar nici tânăr
nu s-a lăsat ispitit de vicleanul
zeu al răsfrângerii lui, 
mutul şi surdul care se face la timp nevăzut
pe sub cea mai subţire
pânză de ceaţă şi frig,
mutul mereu temător, însă gata oricând să-l sărute pe gură,
să-i ia răsuflarea.

Azi, ca să scoată securea din mâluri
şi altul s-o vadă plutind,
cheltuieşte puţine cuvinte;
ca să legene pâlcul de trestii
nu mai cuvântă deloc, doar se uită cu milă spre mal.
E aproape bătrân;
mult mai grăbit decât însăşi puterea de fugă a undei era.

Vremuri din cealaltă vreme. Prin cugetul său au trecut
leneşe, duse de aburii sudului,
vorbe cu două înţelesuri, palavre mărunte.
Din nord l-au ajuns calomnii.
De pe drumul mătăsii – ocări.
Murmure-ncete de hulă şi râs de pe-ntinsul,
gângavei mări. De pe drumul silitrei şi celălalt drum,
al postavului negru –
doar defăimare, doar şoapte ponegre, doar clévete rare;
până şi veştile rele aduse de oameni
fraţilor lui ce-ar fi vrut să-l ucidă  pe-ncetul
prin cugetul său au trecut,
una măcar n-a căzut, să se piardă, pe-alături,
nici sărăturile nu s-au hrănit, nici nisipul cu ele;
toate prin cugetul său au trecut.

Dar şi cugetul său, ce cuptor! Ce dogoare sub
arcele-ncinse ale lui, câte unghiuri
izvorâtoare de flăcări! Din tot ce-a pătruns înăuntru
nimic n-a ieşit preschimbat în cenuşă.
Cei ce le-au spus le ascultă şi nu-şi mai audc aminte de ele:
ca şi cum n-ar fi fost ale lor,
ca şi cum n-ar fi fost ale inimii lor.
Ce auzi? Vorbe-ntregi, ale unui surâs.
Ce ţi se pare că-atingi? Pietre tari, cu tăişuri pe fiece muche,
oţeluri de preţ, azurii uneori, alteori transparente,
arginturi mai reci decât gheaţa.
Fără-ncetare zgura lui dă în clocot şi fără încetare
scoate pe margini sudoare de aur.

Trei cuvinte-au fost luate şi-mpinse în dogorile lui,
paznicul patru-a găsit răsunînd,
când s-a dus să le măture scrumul:
trei răsunând neîmpăcat – şi pe-al patrulea
cele trei ca pe unul mai mare-l slujeau.

FAUST ŞI MARGARETA

Şi cum spuneam? Că n-am găsit din suta
de ani, care-a trecut, un an cu zile
mai repezi decât zilele acestui
noiembrie târziu şi ceas de seară
mai rău decât acum să dau de tine?
An rău, ceas rău. Şi cum spuneam? Că tocmai
acum a fost, când frigul intră-n pietre,
să te despoi cu mâna mea, când fierul
se strânge-n miezul lui, posac, şi umbra
cadranelor se-ascunde ca să iasă
abia, şi nici atunci de tot, la vară?
Aşa spuneam. Şi cum spuneam aceste
cuvinte, într-o piaţă, printre stive
de lăzi şi funii, a-nceput să ningă.
Negoţul meu a stat şi umblă zvonuri;
prin rafturi vântul fluieră şi praful
se-adună prin ungherele cămării;
bătrâni desculţi prin târguri dau târcoale,
răsar ca din pământ şi proorocesc
pe limba lor gângavă că la iarnă
vor fi mai multe umbre decât lucruri,
şi eu tocmai acum, în gura iernii
să-ţi cer pe rând marama şi cămaşa –
aşa spuneam râzând: ,,Ca la răspântii,
ca-n zi de jaf, ca-n codru des, ca-n locuri
de unde strigi şi nu te-aude nimeni!” –
în loc să-ţi umplu podul gol cu poame
şi pivniţa cu vin. Mai mare plânsul.

DUPĂ RISIPĂ

Şi oamenii aceştia, unii rude
de-a şaptea spiţă, alţii mai de-aproape,
vecini destui, prieteni, fraţi de sânge,
mai mari de ani, mai tineri, câte vorbe  
aruncă-n aer, surâzând! ce largă
e mâna celui care-i împrumută,
ce mici dobânzi le cere – dacă mâna
cu pricina le cere vreo dobândă 
şi nu cumva la plata datoriei
surâsul ţine loc de-acel adaos
ce face zi de jaf din ziua plăţii. 

Doar eu sunt, iar, sărac şi gol de vorbe,
doar mie, iar, mi-au mai rămas în palmă
vreo două-trei, şi-acelea vechi, de-acasă,
din anii când şi eu eram o vorbă
măruntă printre vorbele mărunte 
de care mama şi-aducea aminte.
Doar eu le sun; doar eu le-aud – încolo
nu-i  nimeni la ananghie, ca mine,
încât  să-mi dea cu inima uşoară
alt preţ, în schimbul lor, decât ecoul.

O, vorbe mici de-acasă, vorbe limpezi
ca unghia copilului, o, vorbe
cu-un singur înţeles şi fără umbră
ca flăcările sferice-ale-amiezii.

În rest – altminteri zis: ce-am pus deoparte
pierdui de tot. Şi, Doamne-al muncii grele,
ce răi stăpâni mi-ai dat, ce strânşi la mână,
din cei ce vor să secere de-acolo
de unde n-au arat şi vor s-adune
de unde nimeni n-a-ngropat sămânţă.
Prea mult n-am strâns. Cu cât am strâns o viaţă
aş fi putut, oricum, să ies din iarnă
şi-n primăvară iar să-mi caut lucru.

FINAL

Acum e tăcere.
Cel ce-a vorbit nu mai spune
nici un cuvânt.
Fiţi fericiţi. El se-apleacă şi scrie
cu degetul său pe nisip.
Şase zile la rând
scrie fără-ncetare. A şaptea, 
vine un vânt din afara oraşului –
tocmai când jură nici foc să nu facă,
nici să se apere,
vine un vânt din afara oraşului,
chiar din căldura gheenei, de-acolo.

Fiţi fericiţi,
vântul acesta e bun.
Cu marea lui bunătate el şterge
şi-acoperă totul.

MÂINILE GOALE

Mâinile goale
stau în bătaia
vântului cel mai sărac. În sfârşit,
Domnul ţi-a luat chiar şi pielea din podul bătrânelor palme:
poţi acum să vorbeşti.

Cei trei prieteni se văd dispărând la capătul străzii.
Poţi acum să vorbeşti.
Femeia consolatoare
te-nvaţă să blestemi şi caută solzul de aur în sita
prin care strecoară cenuşile casei.
Cărţile câte le-ai scris s-au rotit
pe deasupra capului tău
cu-aripile flăcări, ţipând
şi-au zburat mai departe,
câinele latră sub streaşina
altui stăpân.

A trecut viaţa.
Poţi acum să vorbeşti.

REPLICA

Fie ca tine, am spus,
împrăştie tu cu suflarea
nărilor tale  
pulberea drumului, neagră,
spintecă tu
văzduhul cu coarnele.

Eu nu mai spun un cuvânt.
Fac pasul alături,
ca-n vremuri bune;
scot pălăria,
pun, dacă vrei, şi-un genunchi în pământ;

ia şi cămaşa aceasta pe care
până mai ieri o numiseră piele –

nu mai e piele de mult,
e o pânză de in oarecare
mâncată de răni.

VEAC DOUĂZECI...

Veac douăzeci, la capăt, pe sub norii
noiemvriei de plumb şi frunză neagră –
şi tu care asculţi cu-nfiorare
de-aici, din casa ta, cum se răreşte
la marginea oraşului suflarea
unei făpturi pierind de răul febrei –

veac păcătos, cu demoni stând la pândă,
cu tineri delatori păşind agale
pe urmele bătrânilor lor dascăli.

«Ai fost la Roma?» «Nu», răspund. «Mai bine.
Rămâi de tot acasă, trage uşa,
ascunde cheia şi coboară storul.
Fă ce-ai făcut şi-acum un veac, adică.»

Pe uliţele roşii cade omul.
Nici îngerul, nici omul nu-l ridică.



NOAPTEA

Zarva poeţilor scade.
Puţină lumină –
atât au cerut,
şi puţină lumină le-au dat.

Dinspre casele lor se propagă
murmurul stingerii.

Eu desluşit-am oftatul novicelui,
blândul îndemn la tăcere al marelui meşter;
vorbele lor i-au hrănit cu o pâine amară –
destul pentru o viaţă de-o zi.

AMINTIRI DIN SAMARIA

Vine un val de la mari depărtări.
Nimeni nu ştie când s-a născut
şi de când şi-a-nceput pribegia.
Ştie bătrâna din capătul străzii   
                                că-n anii ei buni, când intra-n aşternuturi săracă
                                şi-n zori, tot de-acolo, ieşea învelită cu aur,
ştie bătrâna că-n anii ei buni se vorbea despre el
                                cu evlavie-n glas şi cu spaimă.

Marea  făcuse în dreptul ostroavelor ei de la norduri o cută
încă de-atunci, doar o cută pe toată lărgimea,
naltă zidire, nebiruită, de apă.
Valul acesta, c-un singur perete, nu altul
                                m-ajunge din urmă,
n-apuc din apă să urc împreună cu crabul
                                şi sfânta moluscă,
                şi el mă loveşte din spate, urlând, şi m-aruncă pe ţărmuri.

Cade el, cad şi eu cu obrazu-n pietriş, sub averile
                lui de-ntuneric;
funii şi lanţuri de spumă,
astfel de funii şi lanţuri mă prind de picioare,
                mă leagă de mâini şi mi-astupă suflarea.

Valul s-a rupt, însă nu se mai trage-napoi
                după legea învinselor valuri.
Unde s-a rupt tot acolo rămâne, vuind
                şi pe-acolo se varsă-n adâncuri
ca printr-o mare spărtură –

fără-ndoială acum rătăceşte
                pe sub pământ, umflă apele
cele de jos şi le mână din urmă,
iată de ce, când privirea-mi înalţ pe deasupra
                surpatelor ţărmuri,

văd cum fântânile-aruncă pe gură
ceţuri şi ape fierbinţi,
iată de ce din oraş se aude
strigătul Samaritencei:
,,Domnule, bea, dar e foarte amară!”
Ştiu şi eu că e foarte amară,
n-am uitat că e foarte amară,
verdele ei se usucă la soare pe hainele mele.     

DE CÂND

De când printre voi am venit
vorbele cui le-am rostit?
O, de-ar fi fost ale mele
nu le-aş fi spus;
le-aş fi ţinut
pe toate ascunse
în cugetul meu ca nişte
lucruri de preţ,
nici sorei tăinuitoare,
nici fratelui drept
nu le-aş fi dat
să le ţină la piept;

pe mări de-ar fi fost
să-mi caut pieirea,
pe mări împreună cu ele
aş fi pierit;

în foc de-ar fi fost
să mă mistui,
în foc împreună cu ele
m-aş fi lăsat mistuit,

împreună cu ele
în ceasul temut
al morţii la cer m-aş fi întors
bogat, cum am fost, şi tăcut.

CUVÂNTUL ACELA

Cuvântul acela pe care l-ai spus
şi toţi l-am uitat
de la el ni se trage tot răul.
Avem nevoie de el,
ţi-l cerem întreg şi fără cusur.
Pentru el am lucrat, am postit, am dat sânge,
fii şi fiice am pierdut pentru el,
pentru el am ţinut zi şi noapte aprinsă o flacară naltă –
flăcării casă cu turn i-am făcut şi silozuri,
om am plătit s-o păzească.

Eşti bogat,
eşti mai greu decît Cresus,
nu vrem de la tine nimic,
numai cuvântul acela doar trei silabe
pe care l-ai spus înainte ca vântul să-nceapă.

Spune-l din nou şi-mprejurul
lui vor veni să se-nchine
toate cuvintele,
câte se ştiu adunate la câte se spun,
câte se-ascund adunate la câte-au pierit
şi-şi aşteaptă-nvierea la ziua mâniei.

VÂNTUL AHAB

Am fost poet în vremea lui Ahab.
Vântul trecea pe deasupra,
îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam.
Stam între dune, scriam pe nisip
doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui
neştiutoare de semne.

Vântul Ahab se numea.
Stam între dune, la poarta cetăţii.
Ziua-n amiaza cea mare
pe ziduri dansa o femeie –
eşarfa-ntre pulpele ei
flutura, flutura ca un şarpe plăpând.

Ce s-a-ntâmplat mai apoi,
domnule, nu mai ţin minte.
Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri,
nu mai ţin minte nimic.
Ştiu că e frig şi c-am fost,
sub Ahab, vinovat de trufie.
De mânia lui, ah, n-am cântat,
de tristeţea lui n-am scris o vorbă. 
Domnule, cum se numea
dansatoarea cu pulpe de aramă
dacă vântul Ahab se numea?
Dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea
mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi?



DE PROFUNDIS

De trei ori, când am vrut să vă cânt, de trei ori
glasul meu n-a deschis decât sterpe silabe.
Sunet mărunt lângă sunet mărunt,
numărat şi-mpărţit glasul meu  
de trei ori – şerpi avari la vedere! – trecu
pe sub numele vostru bătrân,
pe sub sfintele voastre obârşii.  
E timpul, iată e timpul: rob vârstei,
sunt deopotrivă cu voi,
fie şi numai prin vrerea de-a sta
singur sub soarele greu de otrăvi al amurgului,
singur, cu tâmpla zvâcnind, la un miez de răscruce
în treacătul tuturor carelor.

Cât de departe veniţi – din deşerturi,
din grote cu fulgi de silitră, din leagănul apei,
din preajma fântânilor, putredă,
cât de departe veniţi la soboarele voastre –
voi, dezlegându-vă limba fierbinte de ugerul
vacilor sacre,
voi, coborând şi pornind spre soboarele voastre
la-ntâia-ngropare a frunzei.

Eu v-am văzut mai demult, într-o toamnă,
pornind spre o vale demult părăsită,
uitată de zei şi de ape,
eu v-am văzut lunecând într-acolo
ca negre şi verzi şi albastre
şiruri de ploaie: pe coastele văii,
şiruri prelungi, sute de mii adunându-vă
toate pe fundul aceleiaşi văi părăsite,
şiruri în gură cu clopote mici şi cu fluiere,
nemaisfârşite oştiri închinate lui Aspis,
eu v-am văzut mai demult, într-o latură-ascunsă a lumii.

Valea cu lanuri de pir se umplea de oştirile voastre
aşa cum se umple de clocot
– cu toate peceţile secetei rupte – un loc de paragină.
Aerul cald altădată, de-un veac
neclintit între maluri rotunde,
aerul cald şi stătut s-a răcit într-o singură clipă.

Frig să adie-ncepuse din fundul
pâlniei pline de ghemele voastre până la gură.
Negru, un sloi învechit am crezut că se află acolo,  
se dezgheţa într-o clipă şi-apoi, închegându-se iarăşi,
valuri de frig şi de frig arunca în văzduh.

Un şuier de mare rotire în loc se pornise;
undele frigului largi izbucneau în văzduh,
cercuri pulsau, înălţându-se unul din altul,
pîână la cercul de margine-al văii,
cercul de sus, dintr-o-dată-nvelit de răcoarea şi scapărul brumei;
pe când jos, pe când jos auzeam
solzii, mulţimile lor răsculate,
freamătul lor de aramă, de zinc şi de frunză.
Solzii picau veştejindu-se;
zale de-aramă, de zinc şi de frunză picau şi frunzarul de zale
strat se făcuse, amar, sub desimea
voastră-ncleştată.

Ah, v-am văzut despuiaţi!
Sânge puţin izvora sub tăişele
colţilor: sânge puţin şi trei părţi de răcoare.
Reci, prin canalele colţilor
guşile pline zvârleau la răstimpuri otravă,
scumpe otrăvuri,
acizi îndelung pregătiţi în retorte,
aspre lichide-adunate
picur cu picur din grea tescuirea
sfintelor pietre,
rouă devoratoare de calcar,
sevă de plumb,
brumă de-amar hidrargir,
ceaţă-nchegată din beznele verzi ale cuprului.

Sânge puţin izvora sub tăişele colţilor,
sânge puţin şi trei părţi de răcoare:
sânge, venin – şi pe urmă sudorile
celei mai lungi agonii dintre câte ştiam că petrec
înspre moarte fiinţa.

Da, de sudorile voastre
frigul sporise. Prin porii deschişi,
apele tari, leşioasele ape-nteţiseră
numărul undelor largi ale frigului –
sânge, venin şi sudoare:
amarul amestec de ape creştea,
lac se făcea, dar cu mult mai amar decât numele fierei.


Un năvod aş fi vrut să arunc
în lacul de fiere, ah, un năvod – şi ce freamăt
sub volbura apei amare! O mie
ele roţi se-nvârteau dedesubt,
roţi se-nvârteau dedesubt înspumând suprafeţele-amare,
valuri de spumă,
spornică spumă, noian mişcător înălţându-se
viu şi răzbind peste marginea văii.

Până la glezne stam însumi în spuma amară,
soarele rece şi el asfinţea peste foşnetul spumei amare,
frică mi-era să n-adorm, pe când umbra
mea unduia pe deasupra noianelor,
unul ca mine cum sta
până la glezne şi până la brâ, mai apoi, între valuri
tot mai domoale, valuri amare de spumă.

Frică mi-era să n-adorm,
să nu văd cum se-ncheie,
iarăşi şi iarăşi, povestea soboarelor voastre,
când, într-o linişte mare,-am văzut cum se nalţă din mijlocul
albei întinderi şi cum se alege,  
singură, verde şi-azur, cu o mie de feţe,
piatra soboarelor,
miezul compact al otrăvii,
inima ei netezită, cu muchii şi-o mie de feţe.

Frică mi-era să n-adorm. Era noapte,
singur pe-o margine rece de vale m-aflam;
foşnetul spumelor da înapoi spre adâncul acelei
văi părăsite –
da, şi-n adâncul geros al acelei
văi părăsite,-am privit şi-am văzut  
un număr de ţeste turtite,
un număr de oase rotunde mai mare
decât numărul ţestelor,
şi-n mijlocul marelui număr de oase şi ţeste –
piatra soboarelor,
miezul compact al otrăvii,
inima ei netezită, cu muchii şi-o mie de feţe. Stam singur,

tânăr eram şi bolnav de ispita veciei,
teama de somn mă-nvrăjbise cu tihna şi somnul,
tot ce-ntâlneam era dreaptă vedenie,
tot ce-atingeam ca să fie al meu
luneca printre degete risipitoare.
Un năvod aş fi vrut să întind pe deasupra
tuturor celor văzute şi-atinse,
un năvod, ca şi-ncolo, în Valea mulţimii lui Aspis,
gol pe când stam pe un mal şi priveam cum movila
marelui număr de oase şi ţeste
ţine la mijloc, pulsând dintr-o mie de feţe,
piatra cu nume tăios, ucigaşă.
Fiece faţă a pietrei, ştiam, închidea între şase
laturi tăiose oglinda în care, privindu-mă,
până la os ar fi spus despre mine, până la măduvă –
eu: vinovatul de-a şti ce se află-n oglinda cu şase
laturi tăioase, în aria fără-ndoielii,
în nemaisfârşit de afundă cetatea uitării de sine.

Iată, e frig, ar fi vremea soboarelor voastre.
Fii ai nisipului – nisipul încet se răceşte,
fii ai albastrelor mâluri – ah, mâlul aruncă
din adâncime miasme de frig,
fii ai bătrânelor ape – bătrânele ape
vin amorţite-ntre diguri
de la izvoare, şi nu mai sunt tânăr:
sunt deopotrivă cu voi
fie şi numai prin vrerea de-a sta
singur, sub soarele greu de otrăvi al amurgului,
singur, cu tâmpla zvâcnind ia un miez de răscruce
în treacătul tuturor carelor,
singur, demult ocolit de vedenii,
abia aducâdu-mi aminte
când v-am văzut, în ce vale
piatra soboarelor voastre-am lăsat-o să scapere.

Astăzi v-aştept pe o margine stearpă de râpă –
mulţi, iară număr, cu solzii mai albi ca zăpada,
grei şi bătrâni, de prin umede, leneşe câmpuri,
fără vedere şi surzi, de prin grote,
limpezi asceţi de prin dune şi crânguri de laur.
Ştiu că veniţi, vă aud înspre marginea
râpii acesteia-n turme răsunătoare,
dornici de moarte.
Vântul a stat, o iernatică boare
bate la marginea râpii,
văzduhul senin se preschimbă-n ninsoare şi-mi cade
pe creştet şi-n palme.

Unde sunt, strig,
micile clopote?
bunele fluiere, unde, cântându-şi la ora-nserării
cântecul doar dintr-un singur, de laudă, sunet?
Nu se aude crescând înspre marginea râpii decât
zgomotul solzilor,
marea lor limpede răzmeriţă,
trosnetul sloiului clar care este văzduhul
deasupra pământului viu. Şi pământul
mişună alb, din aproape-n aproape,
însuşi pământul şi turma bătrânilor şerpi aţinându-se-n urma
Sugrumătorului mare de Saba.

Unde sunt, strig, sărbătorile, sferele lor de cristal
cântând şi cântând peste ţigle şi turnuri,
ce sunt azi undele străveziilor clopote,
foaia de-argint a chimvalelor,
tobele largi, aşezate anume la porţi
să cadă ninsoarea deasupra
pieilor bine întinse, să cânte zăpada?
Solii vestind despre naştere unde-au pierit?

Spun acum un cuvânt despre moarte,
cum îl îngaim pe o margine stearpă de râpă,
cum mi se-arată
turma bătrânilor şerpi – şi e frig, şi ninsoarea
iarăşi se-aude – şi iarăşi, mâhnit şi cu fălcile strânse,
cel mai bătrân dintre toţi, mi se-arată
Sugrumătorul de Saba.  
El se aruncă întâiul în râpă,
el mai întâi, dintre miile lui de inele, şi-apoi răzvrătitul Uraeus,
neamul Atheris şi neamul fierbintelui Naga,
Naga de-aramă şi Naga cu ceafa de aur,
Efa, pletoasa, Maura şi fiicele ei nărăvite la păsări,
Atrox şi cetele lui ucigaşe,
orbi cântăreţii din sistru, fugarii de stepă,
Halis, născutul în purpură, şarpele zis Cărbunarul,
surdul Kamudi şi celălalt surd, Epikrates,
oaspete bun în scriptorii şi-n case de jale,
fiii Nehuştei şi fiii saharicei Lefa,
magii Carintiei, iuţi, dansatorii de Stiria,
soţii plăpândei, deprinsă cu iarba, Ophedry Vernalis,
vipera cârnă şi soaţele ei levantine,
da, dar naintea acestei mulţimi,
dar mâhnit şi cu flăcările strânse, dar mut mi se-arată
Sugrumătorul de Saba.
El se aruncă întâiul în râpă,
el mai întâi, dintre miile lui de inele – şi lânced ecoul căderii  
urcă la mine abia, ca un semn pe lumea cealaltă.


Doamne, mulţimea căruntă-nchinată lui Aspis
cade-n prăpastie.
Doamne, m-aplec şi se-aude
zvon de cădere – şi zvonul ajunge la mine târziu,
şi e frig, şi ninsorile iar se-nteţiră deasupra
albelor unde de lut care mişună-ncoace,
ah, care mişună până la dunga prăpastiei.

Numai o vreme şi numai
cât o bătaie de pleoapă a fost întuneric pe lume,
numai o vreme auzul şi pânda-mi slujiră de văz şi-nţelegere:
beznă afară era şi tot beznă în gura prăpastiei –
eu auzeam cum zvâcnesc de pe margini
lungi târâtoare de mâl, de nisip şi de apă,
reci mâncătoare de scrum şi ţărână;
ah, şi pe când le-auzeam, din adâncul prăpastiei,
chiar din adâncul acelei prăpăstii
întâi o lumină de fosfor şi-apoi ca de varuri
fără-ndurare- ncepu să se nalţe
până la mine –

da, şi-n bătaia luminii văzui cum de-a lungul căderii
cresc pe sub solzii-nţeleptelor fiare,
lor, purtătoarelor, cum am ştiut altădată, de nouri şi grindini,
umede umbre de pene, încă din aer,
umede umbre de pene şi muguri de aripi
încă din aerul aspru de-atâta lumină.
Şirul inelelor lor l-auzeam despicându-se-n coaste,
pielea spinărilor lor aurie
se unduia, la vedere, deasupra
unor păreri de vertebre.

Numai căderea pe muchii, numai răsunetul
cărnii zdrobindu-se-n părţi contenea preschimbarea
oaselor reci de sub guşă în pliscuri pietroase,
numai căderea-ntre colţii de silex,
numai căderea de tot contenea despuierea
oarbelor fiare-nchinate lui Aspis
până la, vii, rădăcinile ghearei,
pân’la tăişul carenei.

Să n-adorm! am strigat, şi de susurul
lunecătoarelor turme de şerpi adormeam,
împietrit înaintea ispitei de-a trece
lin şi lin peste margine. Ah, dar în clipa
celui din urmă gând treaz am văzut  
din grămada de leşuri cum suie spre mine
de-a lungul luminii, pulsând printre leşuri, o pasăre,  
Doamne, o pasăre neagră zbătându-se-n crudele
piei ale naşterii ei.

Aripi subţiri, despăturite din teci străvezii
se zvântau la fiece grea sprijinire de aer,  
la fiece largă bătaie spre mine – o pasăre
foarte bătrână,
astfel născută, bătrână, cu oasele grele,  
cu creştetul gol, o pasăre prevestitoare
nu de zbor, ci de frig şi de vuiet de ape.
Laudă acestei bătrâne făpturi! am strigat.

Laudă naşterii ei pentru-un singur
ceas de plutire-n văzduh! –
astfel gemeam adormind,
adormind pe dunga prăpastiei. Laudă
purtătoarei de veşti,
zburătoarei cu ţipăt de om care piere sub ape.



DIN VOLUMUL CELE CE SUNT

ÎN PUTEREA CLEPSIDREI





Lung a ţipa de la margine; vuietul cară


umbra pătratelor lucruri, de-a dura le-ncearcă.


Linia dreaptă, a lor, a bătut-o risipa,


restul risipei alunecă-n gropile văii.


Oh, în puterea clepsidrei, ştiam, e măsura.


Cerul cu numele cupei-de-sus e-n rotire.

Sună pe umeri, de-acolo, pe streaşina lumii

arsă rugina şi pulberea stelei oprite.
Creşte movila ca fruct unde cernerea lasă
negre dovezile vremii: odată cu pasul,
capătul pantei se-amână şi roasele site
leagănă zgură-n orbitele cui o strecoară.
Roţile uruie-n ornice – zimţii cu zimţii
macină fier pentru roţile liberei osii.

OSTATEC

Turnul se ştie-n declin; la-mbinările arse,
scara se-nşiră; pe scară, hrănit cu-ntuneric,
îngerul numără treptele – nu-şi mai aduce aminte
câte au fost la suire: când una-i dă reazim
cealaltă întârzie, talpa o-ngaimă cu teamă.
Mâine aceluiaşi loc va rămâne ostatec;
noaptea în zori aşteptând şi lumina-n lumină,
treptei din urmă căderea va sta să-i asculte.
Păsări cu oase de lemn s-au desprins – îşi răspunde;
fâlfâie liber şi vremuri străbat înspre mâlul
unei fântâni care însăşi coboară-n adâncuri;
păsări bătrâne de-acum o tăcere măsoară
frica de gol şi dau birul în veştede ape,
sunet de sunet legând cu adaos de sunet.

LACUL

Lacul oprit, unde păcura insulă-ntinde,
orb e la stol, sub uleiuri adună-ntuneric.
Scad, înşelate cu nori, îndesitele ape,
straturi adaugă iarba topită-n adâncuri.
Undele groase urnind şi lăsatele ceţuri,
trecem înot cu suflarea-ndoită. Pe umeri
stuf de lignit ni se năruie, lujere crapă,
palmele goale înlătură resturi de nufăr.
Ţărmul aproape se taie. Pe-ncinsele grinduri
lebăda iar ni se-arată de sine bolnavă.
Dâra de gheară privind îşi dă roată şi ţipă,
n-o mai ajunge şi-n vânt i se scutură umbra.
Aripa-i spânzură: câtă se pierde, sudoarea
dulce se face şi hrană, dar peştilor negri.  

PLATA LUCRĂRII

Nu mi se-arată în foc şi mă biruie miezul
nopţii a treia de pândă. Cu ochii la flăcări
până în zori voi rămâne şi fără-ndoială
zgurii voi lua de la capăt să-i vântur în site
partea nerodnică: umbra cu pânze şi suluri
suie în jurul lucrării ca singură plată.
Groapa de calcar s-a-ncins şi, pe margini, sudoarea
fierbe vedenii de sare. O dată şi iarăşi
văzul mi-adoarme, dar numele celuilalt n-are
nume să-l chem, dar cuvântul îi geme departe,
n-are cuvinte să-mi spună. Auzul mi-adoarme,
tremură stins la pământ dacă-n visul ce vine
aflu cum trece deasupra uneltelor mele
aburul roşu sub aripi şi ros de rugină.

STEARPA

Goală e-ntinsă, de-a lungul albitelor drumuri;
şira ca mal i s-a ros de cât umblet şi-nclină
rară priveliştea; doarme sub ceruri învinse,
însăşi învinsă, cu scrumul şi pietrele-n pântec.
Vântul o sapă şi-i caută-n dâre leşia,
praful ales de cu zori o petrece la ziduri;
pânze fierbinţi, dezvelind-o, aud cum astupa
treapa sub care amân de mânia solară.
Şeasă va fi până mâine! În coapsa ei mare,
rodnicul spin a-nlemnit şi seminţele-n cârduri
n-au mai ajuns, de departe, să-i rumege carnea;
palidă umbra de lapte a turmei o teme,
trece pe-alături cu tremur – sobolii o lasă,
vin înspre mine şi-i duc rădăcinile-n gură.

CÂMP ÎN ROTIRE

Lume de lume desparte şi surpă amurgul,
marginii margini i-aşază-mpotrivă şi vremii
vreme i-asmute asupra. Apune; or câmpul,
capăt având, peste marginea lui să mă-ncumet.
Iarba cu brumă şi miriştea, piatra-nflorită
când le-am trecut am uitat, şi eram de-a călare.
Zarea cu pieptul apăs: mi se-ntunecă pleoapa.
Caii mi-i pierd: îi aud prăbuşindu-se-n râpă.
Sunete mari, de cădere în iazuri, se nalţă;
până la mine ajung şi arama topită
clatină cercuri, aruncă-n afară dogoare.
Seară de seară m-apropii de capăt, or câmpul
roată e-n osie lină – şi roata clintind-o,
strig după reazim deasupra cuptorului veşnic.

CELE CE SUNT

Cele ce sunt şi la malul avar (unde lemnul
tufelor seacă la vânt) se arată ca pietre,
cele ce sunt se deşteaptă-n amiază şi cântă.
Umede-au fost şi hrănite cu var altădată,
râul de preţ le-mbina după chip şi măsură,
trainice-au fost şi, cum ard, li se aude unimea
parte cu parte vibrând sub ţestoasele feţe.
Teme-te, nu le urni; mai amână în seama
celor ce sunt şi-nmulţindu-se spus despre moarte,
lânceda lor odrăslire la soarele spornic
n-o dezlega cu suflarea şi-atingerea mâinii:
alb aşternut  li s-a dat, fericite să nască
pietre cât pietrele-ntâi şi,-n amurgul acestei
zile pierdute, pietriş pentru marea clepsidră.

PUNTE

Ziua vestită, a tuturor zilelor, vine.
Marea se trage la diguri – sărate văzduhuri
trec, o încearcă de-a rândul şi n-o mai ridică;
dreaptă se ţine sub alba membrană şi, oarbă,  
nu mă răsfrânge, deşi, când m-aplec, i se vede
faţa oglinzii: dar astfel întoarce lumina  
urma, în stratul de humă, a lamei de spadă,
astfel şi pleoapa închisă preface amiaza!
Vântul stârnit e de sus pentru oasele mele:  
scoase-n răspântii le-acoperă stolul de presuri,
raza le vremuie rece. Nisipul se-ncheagă,  
rar îl ating şi-mi răspunde ca piatra; nisipul
punte s-a-ntins şi cirezile nu-şi mai urneşte –
fără sămânţă  de lacrimă, iată, mă lasă.  

ÎNTRE CHEIURI

Albe dovezi dacă am şi m-acoperă, una
seamănă lanuri cu vânt şi culege vârtejul
altor dovezi, înzecită-mpotriva ei însăşi.
Spune-le tu cum în frig irosindu-ne umbra,
prinşi între cheiuri mânam cu povara de smirnă
cai aurii; după dârele viperei sfinte
drum alegeam, după undele ei înţelepte
tălpile noastre călcau din lumină-n lumină.
Marele şarpe v-aşteaptă. La sânul femeii
tinerii solzi i se-aprind şi răsună când aspru
lunecă-n jurul izvoarelor; creştet înalţă,
binecuvântă cu limba şi-ascultă spre locul
unde rămân – şi rămân unde piere vederea
porţilor trei care spun de hotarul Efratei.  

MARELE SCRIB

Ore deasupra rotesc şi trecute frunzare.
Sunt pe sub arborii mari ca-ntr-o temniţă verde.
Cariul e liber şi tânăr pătrunde în scoarţă,
prinde-n mandibule fibra, o mistuie crudă,
reci, ale sevei, leşiile-i satură setea –
da, spre izvoarele sevei răzbate şi semne
fără-nţeles, pentru vremea dulgherilor, scrie.
Seceră nume şi vorbe măsoară-n secunde,
spune pe limba duratei –  şi trunchiul se cheamă
ornic înalt cu bătaia pieirii-nlăuntru.
Galbenă frunza pădurii să tremure, soră,
vântul cu fiere de sus când o fluieră-n dungă –
cariul să urce-n meandrele sale, să cearnă
pulbere caldă de lemn pentru pâinile morţii.


MIRCEA CIOBANU
(13 mai 1940–22 aprilie 1996)

BOLGIA DE APĂ

Câte-n văzduh se-ntretaie şi tremură, câte
sunt între aripi ca varul şi numele-mi strigă,
iată-le cad şi cum veştede cad le dizolvă
apele tari şi răşinile verzi ale mării.
Teama de maluri m-aduce pe şubrede maluri.
Intru la veghe-ndelungă în unghiul capcanei.
Spun: La cetate s-alerg! Dar amân ca sub streşini
rob al vederii şi-al pasului celui din urmă.
Piară-n adâncuri făptura cu solzi, răpitoarea,
unda ce-mi lunecă palma când pietrele umple
până la gură, vuind, şi le-ascultă deşerte:
gropi căptuşite cu straturi de limpede carne,
carcere moi pentru crabii bolnavi, pentru zvonul
fără curmare al bolgiei mele de apă.

ŢINUTUL PIERDUT

Miaza de zi părăsind-o sunt unul şi palid;
vorbe aştept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă şi singure vin, că a lor e
taina rostirii acum şi-n aşternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,
ceaţa le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descreşte, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung şi mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde şi până la râu pălămidă.
Verde ţinutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroşi îndemnam şi păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre  şi turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.

INVOCAŢIE

Intră sub legile frigului, ceaţa-l cuprinde,
capătă umbră şi nume când trece tărâmul.
Uns în deşert, ar privi peste umăr pădurea,
praf de vechime cernută şi-ar lua de pe umeri.
Luntrea l-a dus de la sine, scăpată din funii;
luntrea şi-aude – s-a-nchis asuprită-ntre gheţuri:
jos părăsită, ca apa s-o poarte spre ape,
gerul îi pune vertebrele reci la-ncercare.
Duh al opririi, al morilor prinse-n capcană,
piază a-ntinderii vinete, pricină albă!,
taie-n văzduh, pentru cel ce-a strigat, coridoare,
vorbelor lui împreună-le sunetul singur –
vorbelor lui, care-l pierd, să le schimbe răspunsul
zarea zidită cu nouă-ntreite ecouri.

dincolo de umbră

desfac lanțul de după gâtul nopții mă aplec asupra aceluiași ecran-gigant luându-mă de mână cu toate umbrele mele da...