joi, 12 octombrie 2017

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă
trecem printre linii ascuțite în semne literare
trecem peste un pământ de fluturi congelați
tropăim cerându-ne drepturi
până când le vom recunoaște chiar unora
mersul de pitici în paşi de vals
cu buzele lor țuguiate sorbind din aburii infatuării
nopţile mele vor fi mai albe iar ploaia o să îmi răstoarne
şuvoaiele în valuri şi o să încerc
la comanda minții să scriu aceleași
poeme fade tunse de ochii șarpelui
vampe cu stil şi le vor numi ,,subţirele,,
pentru că metafora mea nu mai îngraşă păduchii
rămas aproape singur le voi zice cu aroganța
crescută în pâine: acest secol nu mai există
există doar curve cu fese întărite
adulate şi a-probate de trupurile(timpurile) groase ale unor
oameni de rezervă IATĂ ce numesc eu
o lume mai bună o lume în care poate
să încapă şi poetul ascuţindu-și pana
la ușa poeziei

totuși
dincolo
parcă era loc de mai mult
dar nu mai am nimic de reproșat
sistemului acesta mut
acestui veac numit-Îndeajuns
nu îi mai datorez nimic doar
calc peste cioburi şi nostalgii
trec peste aceleași linii şi semne literare
îmi ascut verbul ca pe un creion uitat
găsit întâmplător într-un sertar al lumii mult
prea-prăfuite de șansa
la o viață mai bună
de forma colților rozând
în viermii zădărniciei

joi, 5 octombrie 2017

Lumina nu se stinge



Păcatele se învârtesc în mine,
Ridic mâinile spre cer şi
desenez o cruce a văzduhului.
Înalț un Te Deum
spre zgomotul lumilor mele.

Cântecul se rotește împrejur amețitor,
amenințător, asemenea unei neînaripate
eliberată-n etern.

Trupul mi se clatină în acordurile 
muzicii femeii-pasăre.

Azi, am dezrobit lumea.
Mâine, oamenii vor zâmbi mai mult
și frăția o să renască
pe deasupra mormintelor
acoperite cu flori putrezite.

Ea va strivi somnul negru
ca pe o năpârcă rotunjită
în sângele smuls iar
Oamenii vor merge
într-un singur pas
peste duhuri flămânde
Vor modela o altă viață,
dincolo de întuneric.
Într-o cale ce agoniza voit,
urmând procesul degradării.

Frumusețea seamănă
cu suspinul Lui Iisus
pentru o lume mai bună.

Lumina nu se stinge niciodată...

sâmbătă, 23 septembrie 2017

miracol

copiii cerului vor moșteni pământul
murdari cu mâinile înmănușate în stele
vor paște oile păstorului
cosind prin umbrele înserării
se vor întoarce în izvoare
cristaline susurând a mirare
glasul țărânei o să-i asculte
copiii pământului vor moșteni cerul
cu mâinile lor curățate
în lut vor modela
stele din coaste adamice
fecioare născute în lujerul florii
atinse de paloarea luminilor
le vor ține calea dăruindu-le
mănunchiuri de prunci
cu fețele sacre scăldate
în lacrimi de soare

duminică, 10 septembrie 2017

Rechemare

Astăzi numele Lui Sfânt
L-am privit cu înfrigurareŞi-am rostit un legământ,
Înălțându-mă spre Soare.

Fiindcă-n zborul meu fierbinte am aflat
Faţa Sa, nemaivăzută, ca un fulger rechemat.

Tresărind, dar fără mască mincinoasă,I-am cerut să mă ierte de păcat.

joi, 31 august 2017

Am vrut

Am vrut să-ți număr coastele din trup
Să văd de n-ai cu una-n plus.
Dar tu te-ai dus în sânge de Apus,
Și încă mai aștept pe ochi
Acel sărut adevărat,
Mă-întreb de te-am pierdut și
Mă înfiori (ne)vinovat
Ca un răvaș ucis

De nemilosul gând 
Ascuns în vis.

Am vrut să te întorci din Rai,
Din trista amintire, pe chip
Cu florile de mai culese
Din povestea de Iubire.

(Dar m-ai închis sau
Poate m-ai ucis în prag
De Paradis)

Și-atâtea nopți te-am așteptat
(Fantomă pietruită în păcat)
Tu n-ai venit, doar m-ai strigat
Şi m-ai stârnit, când pasul meu
A adormit.

Prin stropi de lacrimi m-ai cutremurat,
Te mai întreb şi azi, și-alaltăieri
Te-am întrebat : De ce-ai strigat?
Și mi-ai bătut cu aripa în sânge
De-au început şi stelele a plânge.

Ai spus că ochi-mi negri te-au chemat,
Dar eu doar sufletul ți-am adăpat
Cu un surâs pierdut, (cu)tremurat...

duminică, 27 august 2017

strigătul

era o zi însemnată
în calendar să fi vrut
și nu o puteai uita
doar strigătul m-a făcut
să tresar prin somnul de plumb
oarecum vinovată

femeie!!! iată inima ta!
și inima mea se zvârcolea în țărână
arzând împrejurul ei totul
dar nu voia să mă ucidă

femeie iată trupul tău
striga glasul pe care
pentru o fracțiune de secundă
mi s-a părut
că l-aș putea recunoaște dar
trupul îmi zăcea inert
ascuns între coaste ticăia şi
îndrăznea cu un simplu semn
să îmi înflorească
livezile de pruni în care
de la o vreme se sinucideau fluturii
cu boturile pline de sânge

ca la un concert cu rolling stones
aprindem brichetele
murmurăm ceva imperceptibil
lăsând toate cuvintele la soare
a plouat
a plouat doamne îmi zic a doua oară
și trupul meu
pe care acum mi-l recunosc
s-a umplut iarăși de fluturi
de fluturi
de fluturi
cred că măcar acum
o să  le fie îndeajuns

vernisaj

casele subterane au geamurile mici și locatarii nu mi-au văzut vreodată. chipul mă cunosc doar după sunetul metalic al sandalelor albastre cu blacheuri. subțiați de bătrânețe.umblă prin cimitire cu inimile  lor ferecată în steaua de mare de pe faleza necunoscutului aud glasul lor nesigur sau mi se pare că-l aud. oricum eu visez cel mai mult din fortul ăsta blestemat unde mi se percep atâtea taxe, împing umărul somnambulului cu gene lungi:-hai, du-te!cine ți-a zis că vindec nebunia? îmi lustruiesc îndelung cuvintele cu peria de sânge și vreau să cresc puțin cât de puțin firul de sânge mi se încheagă pe bărbie ca un îndemn la fericire şi clovnii uriași pozau în îngeri fără aripi completând colecția de primăvară/vară unui cioclu argintiu

vineri, 18 august 2017

Sfâșietoare nepotrivire



prin tine treceam
inconfundabilă stare
de bine când se numără anii sorții
şi stam cu palmele
încrucișate înapoia ușilor
din piatră sprijinindu-ne umerii
de trupul leilor sculptați
în aburul fierbinte
visurile mele au temelii spun
nesupunerii mele unii mă recomandă
caselor de sănătate-sfâșietoare nepotrivire-
sughițului albastru îi culeg mărăcini
starea de bine persistă
încovoindu-mă zilnic
fixez hipnotic ochii în
lumina necruțătoare
a orașului ascuns doar
Luminii supreme mă voi supune
toate le simt şi le pot înțelege toate
mă nasc şi mă închin somnului
o altă viață
adoarme în mine
prin tine mă trezesc te caut
ah veşnicie poate am vreme
a trece şi umbra
mi se împleticea
printre celelalte unghii abandonate
ah starea de bine insistă-maestră complexă-ca o
solie solitară cu flamura albă
închisă nebunie tăcută
pe-aproape sacră

marți, 15 august 2017

Tot întrebându-mă




Înfiptă într-o nerăbdare
de demult aștept cu tălpile de foc- e
ca şi cum aș avea un bandaj
în jurul capului
amorțită în toți şi în fiecare
în parte caut tulburătorul gând
fixând ochii în ochii fântânilor de dor
,,nimeni nu mă poate ocoli,, zic
abia acum sunt eu în esență pură
abia acum mă mai suport
ca pe un atom care a despicat în două
omenirea-,,sunt eu,, zic acoperindu-mi fața
,,cel fără de urmă fără de glorie sau nimb,,
uitat într-o cratimă
executat într-un ultim cuvânt
port pe umerii întregi
universuri/tandemuri cu mâinile înmuiate
în sânge ne mă și te caută
mă iartă pe când calc
faţa ascuțită a ierburilor amare
TOTîntrebându-mă

Statică



prin mine trec izvoare
tulburate de mugetul cerbilor de argint
şi toate ploile astea îmi zidesc neacceptările
socotindu-mi brațele de lut
cu spaima aceea îngropată de demult
care m-a numit Femeie

şi umbre simt cum îşi trec
mâinile osoase prin mine
ascultă!
cum mă alunecă în tăceri strigate
în cântece vii ecouri mult prea încercate
cu pleoapele de plumb dar
iată! stau iară piatră
îndelung șlefuită
în inima unor statui

luni, 14 august 2017

scriu în cartea vieţii


cu rădăcinile tăiate cu
umbra trupului meu
sângerând
scriu în cartea vieţii
zădărnicia unui chip

observ
e ceva îmi zic
intens
interpus
ca un zid
nemăsurat
pe care nu-l mai
pot controla
aștept să se destrame cerul
în pâlpâiri albastre şi
aripa de stea clipocea nestins
pe când îmi croia veșmântul
cel veșnic tainic
tremurat
ca o ninsoare abstractă

Runa



La mine în cuvinte nu
Mai moare nimeni
S-a închis cimitirul cețurilor
Năluci cu umbrele șoptite
Urcă agale
Pe un alt drum al crucii
Ascuțind glasul răgușit al lunii
Cocoși de tinichea trâmbițează
Întru un alt început
Simpatizând cu depărtările

marți, 8 august 2017

de-a latul sorţii



dar sunt atât de departe
asemenea pământului crăpat
m-au învățat să nu mint să nu fur să nu ucid
să nu jinduiesc şi încerc să mă înalț desculț
dezrobit eliberându-mă din pietre ating
doar valul nestăvilită unduire pe un portativ dezacordat
a nopții umbră îmi lasă murmurul stins peste obraz
şi strig hai lasă hai repede dar hai nu
mă mai suportă nici pietrele nu mai
au limbă fruntea să mi-o înalțe
să-mi tulbure sufletul
nimic din ce nu este al meu a sinelui țarână
nu mă astupă mă cu mâinile cusute
stau lipit aşa de tălpile voastre de parcă nu aş mai
avea putere să mă reclădesc de parcă m-a-înghițit pământul
haide hai inimă colindă cu buzele de foc
urzind în peșteră izvorul va curge
smirnă din plămădeala voastră
abia mă mai suport şi bântui zările albite
ca o nălucă dezlipită din burta fluturelui de mai/
îmi fac din stelele căzute un pat
de-a latul sorții

duminică, 6 august 2017

refuzul gândului curat




mamele mele nu
își mai strecoară pruncii
prin ușile deschise
fața omului
se va privi
într-un alt neam
o altă religie sau ţară
muntele de foc va scuipa
sângele iubirii
cu pasul legat
bărbații nu vor
mai ști să mintă
în adevăruri crude
le va atârna grumazul
ca într-o săpătură adâncă a șarpelui
culcuș straniu al capului aplecat
printre ierburi de fier
le-a rămas doar urma
ceasului de jad
numărând Clipa
în strigăt sacadat

joi, 3 august 2017

.AM ÎNVĂŢAT MERSUL PE VÂRFURI


calc uneori mai apăsat
inima mea mă îndeamnă
să îţi dau bineţe
mă torn în bronz
şi totuşi
sunt un om bun
zic vecinii 

spun bancuri despre moarte
despre serile senine
ce aş putea să îţi mai povestesc
mâinile trupului meu
viu ţi se vor deschide
mâinile acelea vor înceta
să mai ridice pietrele

în fiecare pas
eşti TU Cel de la începuturi
căutătorule al meu
stai aplecat
îngândurat
că nu aş mai putea zbura

joi, 27 iulie 2017

nostalgii

Străină-i casa fără mine,
Iar satu-mi plânge-n pumni amarul,
Sporadic, ploaia vrea să mă aline,
M-așteaptă iazul să îmi torn în el paharul.

O, gânduri zbuciumate, adormite-n amintire,
În mine plânge-o lumânare,
Ce nu-și mai poate veni-n fire,
Și lacrimile-i arzătoare,în vad,
pornesc spre cimitire.

Doar morții-i simt căldura-rugă,
Și scot o mână descărnată în afară,
lăsând pierdute suflete să fugă,
Să se îmbrace-n noaptea ancestrală.

Simt inima ce mi se umple
Și-mi cântă-n coardă o baladă,
Eh, doar un suflet vrea să se alinte
Și-a început din ea să-mi roadă.

Hai, lasă-mi inima în pace!
Mai sunt atâtea suflete pribege,
Ce-ar vrea doar o secundă de iubire
cu a ta inimă să își închege.
........................................................
Se face iară dimineața,
și sufletele pustiite,
Se adună toate laolaltă,
Pe lângă lacrima fierbinte.


Sweet

Sărman pierdut, rătăcitor,
Pe drumul către casă,
Aș vrea să-ți fiu în nopți de ger
doar haina călduroasă.

Și-n zilele fierbinți , aș vrea
Să te umbrești cu mine.
Să-ți sting clocotitorul dor
Cu razele-mi senine.

Când stai târziu la masa ta,
Și te gândești la mine,
Pe masa ta aş așeza,
Tăceri cu doruri pline...

Şi noapte-n pat,când tu privești,
La urma ce-am lăsat-o,
Am coborât cu pas ușor,
Și gura mea pe ochii tăi am presărat-o

Iar vin

Vântule, ce ai cu mine?
Cuvinte bete, răsfăţate,
De ce nu mai zburaţi şi voi?
ca celelalte...
Şi vă opriţi la mine-n plete??

Mă înotc la tine,vechi prieten,
Precum se-ntoarce ciuta însetată,
Când ea, genunchiul îşi apleacă,
Şi de izvor se lasă sărutată...

Iar vin la tine-n frunte,
Să îţi las semn de doruri grele,
Şi dacă nu ai ce să faci cu ele,
Îţi scriu pe trup scrisoare...
cu degetele mele...

Să te mângâi pe suflet,
O stea să îţi aprind în nopţi senine,
Şi apa vieţii mele,
să curgă peste tine...

Chiar dacă slova ţi-e stingheră,
Eu îţi trimit cu adierea,
Scrisoarea mea ascunsă,
Înăbuşită şi tăcută,
mai tăcută ca însăşi , ea,
Tăcerea.

Dar totu-i trecător,
Și noapte-și cerne-n
veci ploaia de stele,
Iar ciuta moare-adesea însetată,
Pe când izvoru-și varsă vadul
cu plăcere...

Miros de busuioc

În memoria bunicii mele, Maria


Miresme noi de primăvară
Cu pomi plesnind a viață nouă,
Se-încumetă să iasă o bătrână-afară,
Să ia în brațe soarele, cu mâinile amândouă.

Se-apleacă greu spre iarba răsărită,
Dar șalele o încearcă a durere,
Ce prisosință e în astă primăvară,
Când viața din obraji îți piere.

Și sufletu-i de frig i s-a umplut:
-Unde-o fi visul meu de astă seară,
Să-l iau în brațe şi să.l strâng,
Să mă trezesc cu viața-n plină vară?

Nu văd o urmă în ograda mea,
Și vântul cum mai bate-n bătătură,
Copii zglobii prin curte aș mai vrea,
Să-i mai iubesc, cum am iubit și soarele și luna.

Mărunta bătrânică intră-n casă
s-așază iar pe laiță doborâtă
și simte-n piept durerea cum apasă...
*
La ușa ei începe a-concerta un pui de gaie,
Iar cucuvaia-i întărește tonul.
Gândește bătrânica întristată:
-O, Doamne,la ce-ai mai dat pe lume omul?
*
Bătrânul ei, din cimitir,
Îi face semn să nu stea supărată.
*
Miros de busuioc e-n sân și-n casă,
Și bătrânica simte iar, durerea cum o lasă...

Un aer nou de primăvară,
O-îndeamnă să uite de a ei durere,
Să stea cu zâmbetul pe faţă,
Să simtă dor de viață, în tăcere...

Sărutul apei



În zile arzătoare și fierbinți,
Aș vrea sărutul apei,
Pe trupul tău de astru
să îl simți...

*
Să-ți potolească setea
Din suflet și din gând,
Cu tine pe cărarea vieții
Să mă trezesc peregrinând...

Spre locuri neștiute,
Acolo unde, se zăresc adesea flori
cu trupuri nenăscute,
și suflete cu inimi supte...

Și mâini, și ochi, și necuvânt,
Iar soarele-demonic
să uite focu-i ce se stinge
în inimă arzând...

Flori uitate

Singuratici, prin mulţime,
Purtând gândurile noastre,
Nu simţim cum trece timpul,
furând florile din glastre.

Flori de smirnă şi tămăie,
dăruite-n începuturi,
Flori uitate în parfumuri,
regăsite fără trupuri.

Drum în noapte


În tăcerea albă-a nopții,
Chem un spirit să nu uite,
Să m-așeze-n fața sorții,
Umbra...pasul să-mi sărute...

(Gânduri, umbre,visuri pline,
Drum își caută în noapte
Odihnindu-se în tine)

Râuri spumegând în valuri,
Brațele-și cuprind frățește,
Țesând mii de idealuri,
Iar LUMINA-le-însoțește...

Gândul tău coboară iară,
Noaptea sub crâmpei de lună
Culegi roua și răcoarea,
Care-n calea ta se-adună.

Sunt urma ta

Când munții falnici,
Fruntea în pământ
și-or apleca...
În urmă să nu calci,
pentru că eu...
sunt urma ta...

Și de-ți va spune cineva,
de mîine,
că nu mai sunt,
pe-acest pământ,
Tu să nu-l crezi...
și...să mă cauți..
în cuvânt...

Iar dacă-n nopți tăcute,
Te-ntrebi nedumerit,
de ce-am plecat,
demult..cândva...
Apleacă-ți doar privirea,
În ființa ta...

Și vei afla:
o casa cu chirie
mi-am luat în ea...
Și-oi locui aici...
discret,
Până mă scoți,
cu nepăsare.
din inimă...
din piept...

Dar dacă-ți cântă
sufletul în zori...
E pentru că ființa mea...
îți dă fiori.

Sunt flacără

Sunt flacără ascunsă în cuvânt,
Un susur aspru de izvor,
Și-aduc în cele patru zări răcoare.
Sunt norul tău ascuns după alt nor
Și-aduc în sufletu-ți ninsoare.

Ninsoare-n nopțile de mai
Cu flori de liliac la poartă,
Sau ploi de dor cu stropi de rai
Ce-ți plâng pe trup ca altădată...

Ninsori de gând
Cu raze arzătoare,
Și ploi de flori
Ce-ți cad pe trup,
îmbătătoare...

*

Sunt flacăra albastră din cămin
Şi mă răsfăț amețitor peste ruine,
Iar mâine-n zori de zi, te-oi încălzi
Cu amintirea unui vis frumos...
Doar că e visul cel din mine...

E tristă casa

E tristă casa când îi mor stăpânii,
Și buruienele îi cresc în bătătură,
Tu simţi durerea cum îţi roade osul mâinii
Şi gura ți se umple de arsură.

Spre seară , câinele în cimitir se-ndesă,
Ţărâna-ncepe să o scormonească,
Ar vrea să-şi ia cu el stăpânii,
Să-i ducă iar , pe toţi acasă.

Să-i strige numele uşor,să-l mângâie,
şi el să se aşeze la picioare, jos
Atunci, stăpânii lui , cu voie bună,
Să-l ia în braţe şi să-i dea doritul os...

Să simtă-n piept durerea cum se stinge,
S-audă încetişor un glas duios,
Să creadă că minunea-i săvârşită
doar pentru al lui suflet credincios...

Ești fericită?


Ești frumoasă...
Și păru-ți curge-n valuri ca un râu,
Alesul meu te-a luat aseară-n casă,
Și ochii mi-au secat ca arșița de vară un părău.

Ești mulțumită? Ești aleasă...
Și ochii ți-s o mare nevăzută,
Iubitul meu te-a luat la el acasă
și numai apa mării tale o sărută.

Trimisul meu din altă viață,
Îți pune ție diademe îngerești,
cu ele te răsfață...

*

Și-atunci, eu mai cobor încă o treaptă, în neștire,
Iar chipul tău devine-o amintire...

***

Ți-o mai uita vreodată frumusețea?
Să mă-întâlnesc cu el întâmplător,
Și el să-mi mângâie tristețea,
Să-mi șteargă lacrima îngropată în fior...

Imnul iubirii



Mi-oi aminti în altă viaţă,
Că încă nu te-am sărutat,
Şi apa tulbure-o să-mi strige:
pe EL l-aştepţi, nu l-ai uitat...

Mă voi întoarce-n zorii dimineţii,
În râu-n care m-am născut,
Apoi, în noaptea dintre vise,
Cobor răcoarea mea pe fruntea-ţi
şi cu ardoare gura ţi-o sărut...

E tristă dimineaţa fără tine,
Şi ziua din lumină-şi pierde...Mă cauţi?
Gândul tău se-ndreaptă-ntâmplător spre mine?
Câmpia ce ţi-am desenat-o-i încă verde?

De şi-a pierdut culoarea-n asfinţit,
Aşteaptă-mi iarăşi pasul...
Şi din înaltul cerului de sori
spre tine-mi îndrept glasul...

Şi-ţi cânt cu frunza din copac.
UN IMN PENTRU IUBIRE,
Iar dacă sufletul mi-e prea sărac,
Te chem din amintire.

Așa cânta un menestrel

Mai sufli tu
în floarea ninsă
de puf de păpădii,
pe zări pustii??

Îți mai atârnă dorul
În genele-nghețate?

M-aștepți și acum ,
în nopțile târzii,
Pe căi de nimenea umblate?

***

Așa cânta un menestrel,
Un cântec de iubire...

Iubita lui s-apropie ușor de el,
Conturul buzelor i-l desenează în neștire,
ca pe răspunsul mut,
ce azi se-întruchipează-ntr-un sărut...
Sus In jos

Ceasurile au ticăit

Dansul umbrei focaliza privirile obosite,
Dincolo, mama aprindea lumânări în căldura sufletului,
Lumânările se reaprind și se sting în clipa genelor mele...

Umbra nu înceta să deseneze figuri fantasmagorice pe zidurile tăcerii.

Lumina se ascunde, mereu, jinduind efemerul dans...

Cândva, dansul lor se întrepătrundea într-un arabesc al zilelor și nopților.

Când s-a despărțit umbra de lumină?

Ceasurile au ticăit nebune,
ca niște inimi zbuciumate în căutare de iluzii....
Vlăguite, zac uitate în cascadă umbrelor...

Uneori, tata mai încearcă, în ascuns, să le resusciteze acele ruginite...
Limbile plictisite strigă timpul într-un glas șovăitor, pentru o scurtă vreme...

Mâine, tata o să-și fac din sfoară timp și o să-mi deseneze în culori acrilice viitorul pentru a mă proteja de umbrele negre ale trecutului...
Dar mai pot aștepta până mâine?

***
Păsările văzduhului măsoară, neobosite, timpul cu bătaia aripilor...

Când se face seara, își îndeamnă puii să se hrănească cu mană cerească.

Țipătul îndestulat vestește prezența Creatorului prin apropierea luminii.

Zilele capătă detalii nebănuite.
Ele-și opresc zborul și ne întreabă pe fiecare, în parte, la ce număr vrem să ne oprim...

Lumina încă se ascunde în colțul gândului poftind mijlocul sacru al umbrei.

În noapte, un stol bine hrănit ne înalță „prizonieri” în albastrul nesfârșit,
acolo unde cerul îmbrățișează pătimaș zarea...

Eu îți pot zări chipul în lumină...
Tu îmi poți desluși sufletul în umbră...

A câta oară chipul tău îmi acoperă sufletul dezgolit???

Tata îmi șterge cu mâna stângă fruntea îmbrobodită de sudorile trecerii,
cu dreapta nu încetează să-mi deseneze viitorul...

Povestea cu „a fost odată,,



Când întunericul din cer
Ca o fantasmă se coboară,
Eu mă întreb a nu știu câta oară:

-De ce când mă privești,
Se sparg în cioburi durerile omenești
Şi de-mi zâmbești, trezești o mie de povești
Cu feți frumoși și zâne împărătești?

De ce când te ating, păcatele se sting,
Şi-n inimi rugăciunile se aprind?
Iar candele pe cer de ard văpăi,
Eu tot mai cred că-s ochii tăi?

De ce când după umeri mă cuprinzi,
Ne oglindim în nepătrunsele oglinzi
Şi pasărea din suflet se înalță
Până de dincolo de grinzi?

De ce când am fugit pe flori de piatră,
Am retrăit povestea cu ,,a fost odată,,
Ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?
Și tot așa m-aș întreba mereu
De dragul tău...
De dragul tău...

Aievea

Din cupa străvezie de cleștar,
La umbra teilor de ceară,
Ne bem nestingheriți,
Iubirea de odinioară.

Iar vii ce muri-vor mâine,
Beau vin celest
În cinstea morților de ieri,
Şi mușcă dintr-o pâine.

Acum am obosit
Şi-aș vrea să dorm,
Uitată, sub castani,
Departe de cei vii
Măcar un pumn de ani...

La pieptu-i să mă strângă
Amețitorul somn...
Și ajunsă prea devreme,
La ușa liniștii să dorm.
Să dorm.

Dar gura ta cea pătimașă
Trezește ochii mei,
Şi-n brațul somnului
Nu mă mai lasă...

Aievea, trista-ţi mână
De cavaler medieval,
Nu prididește să-mi însemne
Păsări de legendă
Pe obrazu-mi
Veșnic pal...

,, Ți-s ochii așa de negri,,

Motto:
Hei, inimă de-a-pururea pustie,
Ți-atârnă doru-n gene,
Azi, zarea-îmbracă haina purpurie
Și sufletul tău geme...

***
,,Ți-s ochii așa de negri,,
și-o umbră diafană
îmbracă chipul tău...

Ca șarpele ce-și caută culcușul
printre frunzele uscate,
așa te caută,
prin vise,
gândul meu...

Dar nu-mi privi paloarea
de moartă dezgropată...
Sunt vie ,astăzi,
pentru tine,
chiar dacă viața
îmi pare-acum uitată.

Am genele din frunze arămii
și buzele de piatră.

Am brațele
din ramuri
uscate și târzii...
și pieptul
mi-e ca scoarța de copac
striată...

Întinde mâna
și îmi netezește fruntea
încărunțită...

Prefă-te într-o
mare-înspumegată
și lasă-mă
să-ți fiu iubită...

E jertfa iubirii


O lume de ape
inundă simțirea.
În inimi de jar,
o rază ca de foc,
aprinde iubirea.

Atunci, îmi trec și eu
trupul prin apă,
O ploaie eternă
din trupul mi s-adapă.

Și îmi aplec fruntea
în țărână,
de-mi simt prin coaste,
cum ea, iubita-ți albastră
îmi strecoară o mână...

Și-mi pipăie gândul,
și-n mine se rotește.
Vrea culmea nebună
Spre tine s-o plece.

Să strige spre tine:
-Privește! Sunt eu,
iubita din stele.
Credeai despre mine
că sunt azalee.

Alergi pe câmpie
cu pieptul desfăcut,
calci peste vreascuri 
Şi crezi că e prea mult...

E jertfa iubirii!
Mai las-o să crească...
În noi, ieri s-a născut...
și aripile-n lacrimi
Încep să umezească

Îmi simt tristețea

Îmi simt tristețea-n astă seară,
ca pe-o carte
ce își deschide fila
mereu în altă parte.

Aș vrea să stea o clipă
să mă privească-n față,
să-mi spună dacă o carte poate
cuprinde-n file o altă viață.

Să fie viața mea de vină
că n-are nici o filă?
Sau cartea mea stă-n gânduri
și se inundă de lumină?

Ar vrea să iasă din sertare
să se înghesuie-n tipare,
când aurul o crește în câmpie
și inima o să reînvie...

Și...stau așa hai-hui
cu sufletul pe față,
tot întrebându-mă mereu:
în care viață...
în care viață?

Dar tu mă-întrebi, Tristețe:
de câte ori ai plâns
în astă seară?

Eu număr filele din altă carte
și îți răspund: am plâns și prima...
și-a doua...și a treia oară...

Tu îmi apeși pe gură
bomboanele amare
și îmi zâmbești perfidă...

Îmi spui: sunt poame,
aseară  le-am cules
din pomul vieții tale...
pe-alt ram îți crește
poama cea sărată...

Tristețea blestemată.
Ridică mâna-i fadă
și floarea pomului
mi-arată...

De aceea-s tristă iar în astă seară
precum i-o catedrală părăsită....
Caut cuvântul printre rime...
Mi l-ai găsit chiar tu?
Să fie el,„iubită”?,,,

Este noapte


Iar o fee-și plimbă trena
Prin grădina fermecată,
Cu bagheta lucitoare,
Floarea crinului mi-arată.

Și cu mâna sidefie
Îmi dezmiardă fruntea albă,
Draga fee, diafană,
I-a crescut în păr o nalbă.

Dar de trupul ei subțire
I s-agață iedera,
Plânge macul în neștire,
Vrea să-i aibă inima.

Și-înrt-o caldă îmbrățișare,
Ea pe toate le adună,
Ţi le-aduce-n astă seară,
La fereastră să le pună.

 Eu le iau pe fiecare
Și le strâng la piept cu drag,
Le sărut cu a mea candoare,
Şi ţi le trimit în prag.

Vorbe

Vorbe bune, vorbe rele,
Supte-n gând de lacrimi grele.
Vorbe coapte sau ne-coapte,
Spuse-n șoaptă, nu în șoapte.

Vorbe care-ați fost uitate,
Îngropate, dezgropate...
Vorbe tandre de iubire,
Adormite-n amintire
Şi țesute fire, fire.
Ce-au urzit multe minciuni
Şi pe cap au pus cununi.

Vorbe pline, vorbe goale,
Vorbe strânse din cărare,
Ce așteaptă pana fină
Care vorba ta alină
Ca iubirea cea senină.

Tot mereu legați de gânduri,
Scrise-n rânduri, alte rânduri:
Rânduri-gânduri,
Gânduri-rânduri...

Vorbe calde, vorbe reci,
Întinzi mâna, apoi pleci,
Doar cu visul mă petreci,
Când prin gânduri îmi mai treci...

Dar eu nu-mi ascund mesajul,
Nici în vorbe preafrumoase,
Şi nu îmi îmbăt cuvântul
Cu spoială de petale luminoase.

Ci doar vorba mea din rând
O înalț acum spre tine,
Să te însoțească-n timp,
Chiar și-n nopțile senine.

În Edenul pregătit



Urc o treptă,
înc-o treaptă,
zâna, ce-o aștept
de veacuri, îmi presară
flori de nalbă...

peste piept,
peste mormânt.

Simt bucățile din trupu-mi
cum se înalță
rând pe rând,
și se așază peste tine.

Noaptea albă ce-o aștepți
s-a pornit acum,
revine...
Lacrima din ochii tăi
se revarsă
peste lume .

Lumea lumii de lumină,
Mie luna-n astă seară,
mi-este luna cea mai plină.

Și aștept
doar trupu-ți dulce,
fără lacrimi,
În Edenul pregătit,
să-l pot duce,
fără patimi.

Să ne pregătim în taină,
fiecare,
câte-o cruce.

Apoi,
viii să se-închine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate,
mâna dreaptă de cea stângă,
lacrima să nu mai plângă,
să se curățe prin rouă,
gânduri,
ce se împreună
astăzi, două.

Trupul nostru,
refăcut acum, de mine
îl trimit, în dar spre tine,
ca pe un duh necunoscut
ce alăturea ne ține:
eu, cu umbra ta de gând...
tu, cu mine.

Și-om trăi nedespărțiți,
până cerul ne mai ține:
tu, ascuns la mine-n gând,
eu , ascunsă-n gând la tine.

Un înger

Un înger, iată,
a murit,
în adormire.
Iar altu-i plânge somnul liniștii
și-ar vrea să-și vină-n fire.

Un înger astăzi,
a murit,
în amintire.
Și eu îi caut trupul liniștit,
țesut cu zeci de mii de fire.




Un înger
aripa și-a rupt
la tine-n poartă.
Și te întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
o nouă soartă...


ca pe o haină de-mprumut
pe care nimeni n-o mai poatră.

Să-i fie haina lui,
de sărbătoare,
să-și apere doar oasele cu ea
și poate,,
lutul,
să-i mai simtă...
a ei răcoare

&&&

Un înger,
dimineață, s-a trezit.
Și te întreabă
de-ai gândit
că el,
aseară,
în miez de noapte,
a murit...

Reverie


Priveşte, iubite! E macul iar in floare,
Îsi strânge sângele-n obraz
Şi roua în petale.

Iar bobu-i cristalin de rouă
Te îndeamnă să mai ai răbdare,
O să-ti aduc în prag iubire nouaă

O să culeg din stele o floare a iubirii,
Îmbătată, astăzi, de-aroma fericirii.

Iar noaptea asta- noaptea noastră,
Și-a îmbrăcat doar pentru noi haina-i albastra.

Și-o lira rătăcită de-un vestic trubadur,
În drumu-i spre iubirea-i casta,
Iți cântă, azi, în piept, iubirea noastră.

Dar tu mă întrebi mereu
De ce nu simt ce e amorul,
Vreau să mă crezi, aseară,
Ţi-am răsădit în inima fiorul,
Nu ca pe un cuvânt anost,
De-o mână fadă tatuat,
Ci sacru,  aşa cum tu în mine l-ai uitat.

Și-acum aștept un semn de nemurire,
Să ştiu ca încă n-ai plecat,
Ci doar te-ai depărtat o vreme,
Să-ți strig eterna mea iubire
Cu sufletul și gând curat...

Şi mă întorc din drum,
Când însetezi de dor,
Să-ţi umezesc rănita gură
Ce tandrul meu fior.

Privește! E macul iar ăn floare
Şi îsi tremură pe fruntea noastră,
Umbra încărcată de răcoare...

Nu sunt doar vechea amintire ce-a plecat,
Sunt eu, iubita-ți neschimbată,
Ce tot te-am așteptat,

miercuri, 26 iulie 2017

-----------Din clipa aceea


În nopțile senine şi târzii
Te-ntreb mereu dacă ți-e bine
Şi mă îndemni în dezrobitul gând
Să fiu la ceas de taină iar cu tine
 
Te-ntreb şi-acum înduioșată
De-ai vrea să luăm de la-început
Povestea mea, povestea toată,
Din clipa-aceea -îndepărtată,
 
Când mâna îmi străngeai măgulitor
Şi îmi șopteai cu chip de piatră
Că-s giuvaer strălucitor,
Aprins în lumea mată.
 

Şi vorbele mi-s stele căzătoare
Pe lumea ta sau lumea toată...
Şi-ai vrea să luăm de la-început
Povestea de-unde firul ei s-a rupt
...Şi am tăcut și ai tăcut, deodată...

De ce?



De ce e noaptea-întunecată?
De ce doar ziua luminează universul?
De ce am fost atâtea nopți plecată?
De ce n-am reușit măcar o dată
Clepsidrei să îi opresc mersul?
 
De ce conduru-mi de pribeagă
Își iuțește pasul spre zarea ta albastră
Ce îmi rănește talpa cea beteagă?
 
De ce nu ai deschide-odată poarta
Să-mi leg doar rănile şi-apoi,
Să îmi oblojesc și talpa.

Să ne unim odată soarta
Cu fila, testamentul, cartea
Sau cu cerneala nesecată
Eu să-ți fiu pana, tu să-mi fii pasărea 
Ce-am fost odată...

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...