duminică, 25 iunie 2017

dincolo de umbră



desfac lanțul de după gâtul nopții
mă aplec asupra aceluiași ecran-gigant
luându-mă de mână cu toate umbrele mele
dansăm pe cioburile încă vii
apoi le alint cântându-le
de noapte bună
greierii mă-îngână
le povestesc despre bătrânul far
înfipt în trupul sfârtecat al mării
cum înmuia mâinile în cerneala
zorilor acoperindu-mi cu poeme cerul
despre bătrâna de la ultimul etaj care
lăsa nişte semne ciudate
pe deasupra altor semne
un fel de cicatrici dizgrațioase
ca nişte omizi brusc îngrășate
tronând
peste un zid
foarte înalt:
,,să nu mă uite!,,
zicea ea
,,să nu mă uite!!
spinteca ea
cu ghearele ascuţite 
un alt fel de trup mării
ce poate fi mai trist
decât un om uitat
dincolo de umbra sa

sâmbătă, 24 iunie 2017

Exuberanţă malignă



Fiul meu născut aseară,
Îmi ziceam, ce îndurare,
Să-mi fii pasăre ușoară,
Şi să-mi treci de supărare.


Fiul meu cu trup de munte,
O să-mi aperi fruntea, oare,
Când șacalii mă vor rupe,
Călcând umbra în picioare?

Tu ce strălucești pe cerul
Cel cu apă-învolburată,
O să-mi ţii pe umeri râul
Ce mă-îngroapă şi dezgroapă?

Stau plângând în luntrea vieții
Pumnu’-n gură mi se pune,
Fi-vei, tu, precum pereții,
Un toiag ce nu-mi apune ?

Şi îngenunchi, şi fac metanii,
Fiul meu cel din poveste,
Care-mi duce-n spate ani,
Fiu ce-a fost şi încă-mi este…

metamorfoze





cu picături metalice
morfina se prelinge
în vene cu un
scârțâit secular
furioși trecem o dată și
încă o dată prin fiori de cianură
cu ochii ațintiți peste câmpuri
Dumnezeu ne dă indicii foarte vagi:
un bordei părăsit în care se răstoarnă vinul
o fărâmă de pâine cu gust de amnar
un sat complet
acoperit de ierburi tăioase genunchi înfierbântați oase
tivite cu fire de sânge un cer găurit și
noi-oameni de hârtie atent decupați din ziare scandaloase
cu vorbe ușoare despre referendum
vot sau votanți ne simțim foarte liberi
în cușca de fier
mai roade rugina
zbiară iubirile noastre-nedespărțite  iubiri-un alt bărbat
îmi mână norii spre tine și
eu-de parcă-s alta încremenită în valuri de timp
așteptam  pieptul tău
piatră de vânt decojită
să intru odată și să
să prefac
privirile astea de pasăre imperfectă să îți alunge fricile
în matcă ies oameni întruna și intră în alții
pustiind spații
prefăcându-se în alții 

cu frunțile aprinse

la margine de timp

va fi secetă cruntă în aşternuturi
o seceta cu cămăşile negre înflorate
trestii aplecate s-or adăposti în
florile galbene fără de ceruri
îmi vor acoperi paşii în colbul
unui drum bătătorit cu sânge
deschideţi-mi poarta
gândului să mă plâng
cu lacrimi de toamne tăcute
mestecate în amurguri
neînfricatele mele toamne plăpânde
amare viu colorate cu sânul
prea plin-picături de jad-
aruncate în ultima zăpadă treptat
treptat în mine se mai sting urme de lumini
semnale imprecise ale unui far uitat
la margine de timp
fii bun tu cel de nicăieri fii bun
ca o gură fierbinte
deschisă în lutul alb
ca un pescăruş ce o să
îmbătrânească feţe neobosite
aprinse pe o faleză pustie şi
tac şi tac până
mă umplu fără tăgadă cu lacrimi
icoane vorbitoare şi jumătăţile de gând

La Început

au fost DOAR
aripile flămânde
cutremurate
asupra trupului
strălucind în stele
tăiate adânc din trupul unui munte
fără de cer se auzea răgetul unei alt fel de zile.

așezată anume în genunchi
fetița cea mică a nopții
aduna împrejur trandafiri
întunecați cu ochii bolnavi
în patul suferind
lăcrima bunica nimănui
nu îi mai păsa de scâncetul acela
omul din zid
nu mai cerea îngăduință
pentru încă un supliciu
la marginea gropii şi
groparii ascuțeau lopețile
mușcând din chipul fraged al lunii
degetele lor încă purtau stigmatul de piatră
îmi aduc aminte că ar fi trebuit
să mai surâd candid
înflorind
deasupra cerului
o altă boltă
încăpătoare şi
mult mai înaltă

Ce-i pasă lumii?


Ce-i pasă lumii dacă mor?
Şi dacă mai trăiesc, ce-i pasă?
Ce-ți pasă Ție dacă mai plutește-un nor?
Şi dacă rănile mai dor,
Ce-ți pasă?

În lume sunt un spectator
(un trist spectacol la fereastră)
Dar uneori devin actor
În viața nemiloasă.

Cuvinte calde-mi mângâie obrazul,
Priviri de spini îmi biciuie grumazul.
Nu mă mai mir de legea lor.
Sunt spectator/și
Uneori, devin actor,

să te mai caut?



îmi vor pune înapoia ochilor taine
îngeri arhangheli metalici
poleiți cu aur
bolțile înaltelor biserici
se vor apleca-statui putrezite-n lemn-
tu dară
du-te
şi deschide câmpul
mireasă să îi fiu
alergând peste cețuri
voi trece puntea
chiar trupul meu îl
voi da zălog florii
flori peste zori
-domnițe încuiate în rădăcini-

tărie a mea
înfierbântată
mai înaltă decât iarba
mai aprinsă decât apusul
mai verde decât pământul
-Întreg-
să te mai caut?
-albastrul meu/Etern-

duminică, 18 iunie 2017

murmurul viorii


mâinile mele au amorțit
pe arcușul viorii
las murmur de stol
în drumul rătăcirii chiar
glezna mi se frânge
a strigăt înăbușit pe
țărmul mărilor pustii și numai
pescărușii culeg boabele dimineții cu
ciocuri sinistre de hârtie înnegrită
își înfoaie penele
înălțând spre ceruri
țipete ascunse în limbă de stâncă
măcinată de ploile reci
ca niște adâncuri
ce îmi îngroapă numele
departe în valurile surpate

joi, 15 iunie 2017

Mitul lui Sisif


Aud o poveste pe care vântul mi-o deșiră
printre frunzele pictate.
Freamătul mi-o absoarbe
și mi-o cântă.

Ascund între nori o gură iubită,
să ne sfârșim întru întâiul sărut.
Cu mâna ta încui în mine cerului,
cu degetele de oţel zic stelelor să tacă,
să tacă, să tacă...
Îmi treci sărutul în spuma mărilor învolburate,
și gura mea ți-l duce peste ape.
Mitul lui Sisif se împlinea în gura noastră:
Iată, s-a creat Iubirea!
se tot uimește bătrânul obosit.
Pârâiele revarsă în
cântece sublime, se întorc la ceruri,
descuind lacăt spre adânc.
Ne căutăm copilăria zgâriată
în suflet prin codrii pustiiți.
Străine!
Ascultă!
Aud o poveste pe care o înșir
și o deșir şi iar o-`nŞir,
în miez de noapte ți-o șoptesc
sfârșită, în murmur de izvoare,
când tu nu-mi ești aproape
și Umbra sparge Timpul...

Cântec etern



În clipa asta ceasu`-mi
La tine-n frunte s-a mutat
și-ţi ticăie secundele deșarte,
tăcerea mea prea mult te-a așteptat.


Cu palmele de jar aș arde pragul
ce ți-a-nsemnat în ochi uitarea
și numai ție ți-aș cânta de dragul
a tot ce ne cânta odată marea...

Privește-mă în ochiul de mărgean
nu-întoarce iar privirea
coboară de pe soclu-ți marmorean
să-ți pot picta pe frunze Nemurirea.

Sunt eu, pierduta de demult.
găsită-n visul de smarald.
Sunt eu. și pasul ți-l ascult
când mă petreci al înserării prag.

Dar mă agăț,  acum, Etern,
cu umbrele ce vor să te-alinte,
pe chipul tău de zeu m-aștern
ca ploaia nesfârșită în cuvinte.

duminică, 11 iunie 2017

Femeia din oglindă

De ieri, obrazul meu a înflorit în nufăr galben.
Inima a început să muște nesățios din trupul cerului.
Sufletul se va trezi încorsetat în așteptare.

Femeia din oglindă îmi zâmbește prin
chiparoșii de sub frunte.

Ochii ei sunt oglinzile mele.Imaginile se bifurcă.
Viața se scaldă în apa ochiului, netezindu-și formele.
Noaptea mi se zbate în ochiul stâng, fulgerând.
Vreau să împac lumea toată pentru o eternitate.
Îmi trec peste obraz acele anotimpuri din răscruce.

Gândul...

Doar gândul a mai rămas pe marginea din mine.
Astup urechile cu degetele îndoliate.
Vântul îmi smulge mantia albastră.
Femeia din oglindă îmi face semne să m-acopăr...
Ascult docilă umilința și nimicul...

un loc plăcut

nu se uită niciodată șoapta
metalului rece
mă smulge
şi alunec armonios
pe firul de sânge
zăpada înfierbântată uneori așteaptă
o noapte nebună încuiată dincolo
de ziduri mă îmbracă și
mă taie în linii adânci
peste pădurile de fluturi
topindu-mă în semne de întrebare
ca să îmi facă locul mai plăcut

luni, 5 iunie 2017

predicţii-o poezie nouă



lipește-ţi ochii de inima mea zic
şi coboară grăbit
în acest veac albastru
al Luminii lasă-mă
să îţi vorbesc iară
ca dintr-un imens
templu al uitării
lasă-mă să te ating
ca pe un ochi crescut
pe fruntea mea
ca pe un surâs
cu dalta din piatră des
prins capcanelor le voi face năvoade
pentru că va veni după noi Timpul acela
bătut în piroane şi noi
urma cuielor suspinând
o vom atinge cu mâinile murdare
crăpate pline cu flori galbene şi albe

duminică, 4 iunie 2017



Carpe Diem!

I see everything so clear
Here in grass mowed over
My tender steps fill time
like an fountain of deep darkness
Hear Stars emanates from roots
Gushing from the pale cheek
The Moon my steps free vote passes
Without chains through
Enchanted Forest soon
subjecting
death and
Then I burn the words thousands of shards
Sparking the churches with winged fingers touch you
Knights are heads of Steel
Will unveil the helmets
And the clay banks
Desferecate will quiver
Bringing us meals
Trees of quiet blue: Carpe Diem, souls! I'll scream
Here in dislodging of bones

Trăiește clipa!

Văd totul atât de clar 

Aici, în iarba cosită
Pașii mei buni îți umple timpul 
Ca o fântână de întuneric adânc 
Ascultați stelele emană din rădăcini 
Se mișcă din obrazul palid 
Luna mea trece pasul meu liber 
Fără lanțuri prin 
Pădurea fermecată 
supunând 
Moarte și
 Atunci ard mii de cioburi 
Bătălia bisericilor cu degete înaripate vă atinge
 Cavaleri cu capete de oțel 
Va dezvălui căștile 
Și băncile de lut
 Desferecate se vor trezi 
Adu-ne mese 
Copaci de albastru liniștit: Carpe Diem, suflete! 
 Vreau să țip 
Aici, în dislocarea oaselor

come on

Dorina Neculce Obedeya
Come on, come on!
.
I am an object,, okay
Boxed
No one touches me
The darkness leaves
I was born turned upside down
With Deep veins
Surely in sunset
Ice man I tear the retina
Throw me in the side:
Come on, I say,
In my world blue
Famous mooing hellhounds rises
Literati drinking chill coffee
Playing fate
As the small:
Broken, and say, come, come,
In my world of song
Sparks and swarming
Cemeteries are
In the thread of life
Knitting Illusions.

duminică, 21 mai 2017

dorinte vii


lună, prinde-mi sufletul în palme
cântă-mi simfonia oglinzilor stricate și
aruncă-mi trupul în
câmpul florilor de gânduri să
pot culege roua
boabelor de amintiri.
alungă-mă la ușa mării să-mi
strig peregrinarea
desculță prin iarba
firelor albastre

Casa umbrelor

Aroma mirifica a florilor de umbră
inunda nopțile pierdute
cu gânduri solitare,
agățate nepotrivit,
de alte gânduri.

Candela era aprinsă și își juca
peste trupul dezgolit al nopții
desenele enigmatice .

Când se stingea casa umbrelor se umplea iar și iar
de mirosul rugăciunilor neterminate și
se îmbrăca în colț de rai ca un
cântec solitar de pasăre ibis...

În apele verzui trupul vestejit
lua noi forme de neînaripată.

Blestemul Zenitului



Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.
Dar Timpul trece pe lângă mine fluierând a nepăsare și
strig Nimicului, călare pe asinul umilinței, slobozindu-mi din pieptul prea plin, râul de hohote :

-Ning pădurile rănite,
Cu petale de amor,
Spini cu ace oțelite
Au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat,
Ai plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat/
În zadar te-am așteptat...

Răspunzi într-un blestemul tatuat cu flăcări în Zenit:

-Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
Te blestem, nu te ador,
Cu ale tale șoapte moarte,
Liniște să n-ai în noapte,
Să te seci în candid dor,
Vlăguită și pribeagă,
Nimănui să nu-i fii dragă...
Să te stingi încetișor...
Fără apa cea de Taină
Care curge răcoroasă,
la izvor...

Amintirea culmilor aprinse răsucește dimineața vinovată peste
oasele frunții boabele de sânge înfloresc pe degetele tale.
Diamante reci, șlefuite de vreme.
Mâna îți ia forma tulpinilor spinoase.
Spini otrăviți se înghesuie să te locuiască.
Lumea se luminează cu lacrimi înghețate,
strălucind în desfătarea răcoroasă a razelor de lună plină.
Mă și zărești, doar pentru o clipă, prin mulțimea pașilor pierduți îmi reverși în trup tăcerile târzii.
...
Mâini vlăguite reaprind din degete alt întuneric.

duminică, 14 mai 2017

radiografia fenomenului ,,poet,,


sunt un ,,poet,, creat de internet
m-am născut într-o țară în care poezia se cumpără
autorul face rate la vechile C.A.R-uri
și își îmbracă poezia în haine frumoase
apoi o trimite prin ,,lume,, să vadă ce mai este
și cum o mai duc ,,marii literați,,


poeții sunt și ei împărțiți în mai multe ,,caste,,
să nu le zicem găști pentru că suntem poeți
și nu se cade să jignim literatura

în prima castă se află poeții cu barbă
cu ochelari cu privirile stridente
ușor feminizați trăitori prin sferele înalte
ei dețin cheile poeziei și nu vor da niciodată ,,like,,
pentru că toate li se cuvin doar lor
mai țin și cuțitul în mână și împart hălci mari de poezie
domnițelor înlăcrimate robotitoare neobosite pe glia vastă a poeziei

în altă castă se află poeții tineri și neliniștiți
cu organele în gură dezinhibiția lor se confundă cu talentul
dacă așa le vine așa se și duce ei sunt șmecheri aproape ,,șmenari,, nu se dau în lături de la nimic dacă prin asta crește nivelul poeziei dau din coate și alungă din rândul lor cuvântul încărcat de sensuri și dacă le-ai trecut fără să știi pragul poate nu vei mai scrie poezie pentru că după cum am specificat și mai sus EA le aparține lor așa cum le aparține și poeților cu barbă

mai sunt și poeții sensibili care mai cred în Poezie dar aceștia din urmă sunt de mult în burta celor două caste

Îmi înfloresc iar trandafirii




Îmi înfloresc iar trandafirii
Cu nesfârșita catifea la poartă,
Privind iubirile uitate-n legea firii,
Sau lacrima sculptată-n piatră.

Îmi înflorește nufărul în gânduri,
Cu floarea plină de păcat,
Iubirea mea se împleticește
Printre rânduri ca sufletul curmat.

Îmi înflorește crinul de zăpadă
Pe trupul-mi ce s-a desfrunzit,
Și inima a încetat să-l creadă
Dar printre nouri s-a trezit

îmi înflorește primăvara, prin ochii mei,
Doar ție îți închin iubirea
Ce curge, azi, ca o văpaie
Topită-între văpăi...

joi, 11 mai 2017

orizonturi


trăiesc între un da sau nu
strâng la piept
degetul bolnav
am uitat că nu există limite
și mă întreb dacă
nu cumva trăiesc într-o lume
paralelă strig dar nu mă mai puteți auzi
plâng dar lacrimile mele se topesc
toate apusurile îmi trec peste față
îmi descos cu atenție pașii
din glia măreață
şi alerg fără încetare
între doua linii îngroșate



sâmbătă, 6 mai 2017

în semn de trandafir


iubirea mea a început să vândă fluturi
îngrășați buni de pus în hamuri
de acum pot privi și eu cerul
în semn de trandafir
sălbatic răstignit
l-am amuțit și încerc o fugă
pe lângă caleașca de cristal
dau din aripile întunecului
centaurii își ascuțeau copita
(femeia asta a visat prea mult)
prin răsuflare mea întunecată
făpturi de aer stau suspendate
pe cele 6 picioare caută alt drum
stai Ne-cuprinsule aș putea
să îți decojesc pe margini aura
clipă cu clipă şi ochii mei au frigul încleștat
doar cerul mă mai poate ascunde îmi zic
îndesând zilele pe sub cămașa ruginită
caut umbra turbată a brațelor de gheață
îmi plouă cu cioburi și
simfonia ruginii înnebunește trupul ierbii
sugrumă florile în glastră
donna angelica așterne degetele-n scară
!hai !urcă !privește cerul
aproape
apoteotic:
dor ,,tot,, muribund

sâmbătă, 29 aprilie 2017

reîntregind pământul

o incizie scurtă
de-a stânga pieptului și
pata roșiatică subțire
chema singura clipă
de libertate să mă supună

dar am stat așa cu inima descusută
cu bătăile sacadate încercând să îmi opresc
infuzia de sânge
perfuzându-mi venele
picătură cu picătură
ca pe o poveste care se tot scurgea
acoperind pielea desprinsă
a pământului pustiu

vineri, 28 aprilie 2017

lumea se va limpezi

aerul s-a curbat sub prezența Luminii
oamenii aveau tendința de a se întoarce
la capătul drumurilor înfloreau tufele sălbatice
a mai trecut o zi gândești
în curând până și gândurile ți se vor așeza
treaptă peste treaptă
lumea se va limpezi
un alt soare își va tulbura căldura
peste trupurile uitate
semnul amintirii
se va răzvrăti

dacă aș fi fost
cu adevărat acolo
poate altfel v-aș fi povestit
dar eu am stat o vreme ascunsă
în oasele voastre deși peste trup
îmi treceau clipele umplute cu haos

așteptam să se ridice iar apele
aburul să se prefacă în unde
și pe deasupra apelor retrase
pașii Domnului să recheme ecoul
unor neîntâmplate fapte
din loc în loc să reapară fâșiile albastre
posibilă să ne fie iar liniștea

sâmbătă, 15 aprilie 2017

gând de stele




caut cerul meu de gând,
cerul meu cu mii de stele,
stele, stele, stele,
stele ce s-aprind pe rând,
dar...sunt stele?
sau...doar lacrimi surâzând?
amintiri în pasuri grele?
vad curgând,..
curgând...
curgând...
curgând...
peste visuri efemere,
apunând.

joi, 13 aprilie 2017

simfonii



de sub pana corbului ieșeau
picturile rupestre și se înfigeau
în pereții peșterii stâncoși
apa clipocea a simfonii
sfărâmate în sunet de vioara
-luați!
strig:
,,acesta este trupul meu,,
în curând se va face iară seară
iar morții vor reînvia
ca o amintire săpată
în obraz.

miercuri, 12 aprilie 2017

amintindu-ți despre mine



am gânduri albastre
cu care pot leagă nourii.
mâna dreaptă mi-o cutremur
peste clape iluzorii .
amintindu-ți despre mine
ai sorbit din cupa nopților
cu nuanțe vișinii
ne şi rostogoleam
în strânsoarea
sufletelor adormite
alunecam pe sub orașe cenușii
părtași ai unor taine albe
neclintite într-o ploaie
caldă a valurilor azurii
scuturam din gene pești cu gurile de sticlă.
pluteam în ierburi dezrobind sclavi
din legătoarea însângerată a funiilor
ruginite într-un mănunchi de oase
și eu
și tu
veșnic rătăcitori prin praful putrezit al stelelor
ne căutam unindu-ne aripa
de sufletul neîntregit

marți, 11 aprilie 2017

Cu oamenii Lui Dumnezeu

Din colțul umbrit al copilăriei mele apar, adeseori, oamenii aceia de demult pe care i-am păstrat în suflet, pe unii cu cele bune și curate din sufletul lor, alții cu păcatele lor. Nici eu nu sunt un om perfect, multe se pot spune și despre mine dacă aș fi trecută prin sita sufletelor voastre.
Scriu toate astea pentru a-mi liniști sufletul. Nu cer nimănui să citească ceea ce scriu, dar un lucru mă nemulțumește, și anume acela că unii își permit să coboare în sufletul meu și să scuipe acolo. Atunci, nu mă interesează dacă ești un simplu trecător pe aici sau ești mare literat, cu postări filozofice pe blogul tău. Te voi trimite la o mică-mare plimbare prin virtual și ți-aș cere să nu mai arunci ochii pe aici.
Scriu din pasiune și vreau să dăruiesc cele scrise celor care vor să asculte, să simtă și să citească. O mare parte din vedere mi-am pierdut-o aplecându-mă peste aceste taste și storcând picături din sufletul meu, aș aprecia dacă ai aprecia și tu asta, dragă cititorule de dincolo de ecran.
Suntem într-un spațiu necunoscut, pe care nu îl poți atinge cu mâna, nu îl poți zgâlțâi, dar nu îți permite să treci cu bocancul peste inima mea.
.........................................................................................................................................................
De mult timp în pânza amintirilor mele apare chipul unei femei despre care nu pot spune dacă era frumoasă sau urâtă, bună sau rea. Mătușa Grapina era o femeie singuratică, fără copii, fără de rude. Nimeni nu știa de unde apăruse în căsuța văruită de pe coama dealului satului, aproape de Holmul care se întindea deasupra satului, verde ca o mare de smarald.
Mătușa Grapina nu vizita pe nimeni din sat în afară de mama. Și îmi plăcea să o primim în vizită pe femeia aceea stranie care se ferea de toată lumea de parcă cineva ar fi strat mereu la pândă să îi facă vreun rău fără de motiv.
Discuțiile cu mama se legau ușor și femeia venea să cumpere câte ceva de ale mâncării sau să îl roage pe tata să o ducă și pe ea la târg la Săveni așa cum ducea atâția oameni, duminica sau în alte zile de sărbătoare.
Nici mama nu știa prea multe despre viața ei de dinainte de a se stabili în căsuța mereu proaspăt văruită în care am intrat cu frică și cu emoție într-una din zile în care mama mă trimisese să îi duc niște lapte.
Mătușa Grapina nu era pe afară și eu stăteam cu găleata de lapte în mână ne-îndrăznind să o strig sau să scot vreun sunet. Și am stat așa vreo câteva clipe bune până ce femeia a ieșit din întâmplare din casa și a dat de mine. 
M-a chemat în casa doar cât să pună laptele într-un ceaun și am intrat în liniștea casei ei ca într-o biserică veche cu ușile închise. Frica mă învăluia în mrejele ei pentru că treceam printr-un hol întunecos care părea că nu se mai sfârșește, apoi am ajuns într-o cămăruță minusculă dar foarte îngrijită, cu un pat atât de mic de mă întrebam cum se poate ghemui pe patul acela care semăna cu patul piticilor din Albă ca Zăpada, iar lipit de pat era soba văruită în albastru strident și lângă soba își deschidea ochiul obosit un gemuleț care își mai amintea că nu sunt într-o lume de poveste. Pereții, minusculi și ei, erau îmbrăcați în lăicere înflorate.  Mirosea a lavanda, a busuioc și a tămâie arsă.
Femeia mă privea și îmi punea fel de fel de întrebări pe care nu le înțelegeam. O zăream ca prin ceață și mă lăsam copleșită de frumusețea aceea de care nu aș fi vrut să mă mai despart. Pacea și liniștea domnea în căsuța mătușii Grapina. Copilăria mea se cuibărise pentru câteva clipe la picioarele pătuțului minuscul, odihnindu-și clipele zbuciumate care aveau să-mi urmeze.
-Ce face mamă-ta? auzeam ca prin vis dar gura mea refuza să tulbure magia căsuței și buzele se încăpățânau să se încleșteze.
M-a privit îngăduitoare femeia aceea rece care privea lumea cu frică și parcă frica mea se înrudea cu frica ei încercând să ofere vieții un pic de echilibru.
Am plecat cu frica și cu pacea atârnând în urma mea și mă gândeam că e frumos să trăiești așa ca mătușa Grapina, fără de griji, într-o căsuță de poveste, iar oamenii să te privească indiferenți de parcă nici nu ai exista. Așa gândeam atunci cu gând de copil.
Într-o iarnă nu a mai rezistat ispitei de a avea pe cineva alături și s-a întovărășit cu moș Pânzaru, preferatul băieților din sat, care fuma întruna și venea pe la tata în vizită ca la propriul lui fiu mirându-se mereu de netrebnicia unor oameni: măi, Nică, măi, nu mai poți trăi de hoții aiștea, iar mi-au mai furat niște găini cât am fost pe la Firman să îmi cumpăr niște Naționale din astea de afumat plămânii. Se afuma moș Pânzaru dar îi învăța și pe băieții de 12, 13 sau 14 ani să se afume. Mulți băieți ar fi dorit să ajungă pe lavița lui moș Pânzaru, dar moșu era ca un milițian care vânează puști mai mici de 12 ani. Dacă nu aveai 12 ani bătuți pe muchie nu prea puteai să te strecori să pufăi din Naționalele lui.
Seara, porneau cu toții să mai discute ceva pe la moș Pânzaru, dar discuțiile se țineau învăluite în nori albaștri de fum.
În iarna aceea tare s-au mai întristat băieții satului pentru că nu mai aveau unde ieși, dar întristarea lor nu a durat mult pentru că moșu` nu a rezistat mai mult de două luni de conviețuire alături de mătușa Grapina pe care s-a supărat tare într-o zi pentru ca nu prea făcea focul în minuscula sobiță pe care o admirasem eu în vara aceea și nu a mai putut răbda.
A răbufnit deodată, nevrotic: ,,Lasă-mă, femeie, să mor la casa mea, nu aicea la tine, înghețat de frig,,. și dus a fost, dar nici bătrâna nu l-a mai oprit, poate ușurată c a scăpat de pacoste.
Apoi, moșu` le tot povestea băieților cum mătușa aducea un ciot de lemn în casă pe care îl punea în sobă și când începea să ardă îl uda cu apă ca să aibă și cealaltă noapte ce pune pe foc.
Băieții se amuzau și povesteau, amuzați nevoie mare, pe acasă ce a pățit moș Pânzaru cu mătușa Grapina și cum era să moară de frig. În același timp se bucurau pentru că poarta moșului le rămăsese deschisă. 
Nu a murit niciunul dintre ei de frig, au murit de boală și de bătrânețe.
Dar peste timp nu am mai găsit nici căsuța de pe dealul Holmului și nici pe cele două personaje atât de pitorești care au întregit, cândva, tabloul copilăriei mele.
Mătușa Grapina își văruiește căsuța într-o altă lume mai albastră și mai binevoitoare, iar moș Pânzaru își caută Timp pentru a-și mai răsuci o ultimă țigară. Băieții satului încremeniți în liniștea unor nopți de iarnă bat în poarta care nu li se mai deschide..................................

Tăcerea

se gudură tăcerea
la ușă
îngrămădindu-se
ca un câine
zdrențăros cu inima scoasă
prin ochiul de suflet
tăcerea mieilor
e mult mai tulburată
astăzi
când li s-ascut
cuțitele în grumazi

Mantra-„Om Mani Padme Hum,,

Cred că aveam vreo 12 ani. Tata nu mai era printre noi, plecase undeva pe un drum necunoscut și nu îi mai puteam auzi pașii. Pașii lui molcomi de om așezat au tăcut pentru totdeauna dar urechile mele refuzau asta și clipă de clipă așteptam glasul lor, mâinile lui tămăduitoare care învârteau cu grijă în carnea tălpilor mele pentru a-mi scoate spinii. Tata mă lua în brațe și îmi căuta tălpile. Tălpile mele erau bătătorite de spini ca de niște cuie ruginite. -N-are să te doară, îmi zicea el, dar lacrimile mele se scurgeau pe obrazul biciuit de soare. Acum soarele răsărea și apune, la fel ca altădată dar umbra pașilor tatălui meu nu se mai făcea văzută. ........................................................................................................................................................ -Bădie Ncă, traeaaba matale, da”eu nu mă mai dau jos de aicea, de pe sobă la matali, auzeam din burta mamei glasul Ilenei, femeia care îi făcea zile negre mamei și altor neveste de bărbați însurați. Aprig era sângele femeii și nu și-l putea stâmpăra decât cu sânge de om însurat. Zilele mohorâte coborau cu fâlfâiri sinistre asupra casei noastre și tata din om blând și așezat începea a arunca cu tot ce apuca în mână prin ograda vastă, plimbându-se cu mâinile la spate prin livada cu salcâmi, plantată, cândva, de mâinile bătătorite ale lui moș Paladi. -Trăsnească-o s-o trăsnească de ea, viață, scrâșnea el printre dinți, vrând să scape din farmecele femeii înfocate! Dar femeia nu se lăsa cu una cu două, îi aținea calea de fiecare dată. -Numai bădia Nică are mersul așa de drept, și de așezat, îl cunosc dintr-o mie, se lăuda ea, uitându-se de pe movila lui Paladi înspre Tătărășeni. Și eu fug înaintea tatei și fug și fug de îmi tună pământul sub picioare. Când ajung lângă el, sunt gata să îmi dau duhul. Îl strâng la piept și încep a plânge cu lacrimi amare de copil trădat. -Dar ce ai, că doar nu am murit încă? -Femeia aceea a zis că te cunoaște, tată, și eu nu vreau să te cunoască, zice lumea că ea cunoaște așa de mulți oameni...și nu mai pot să îndrug nici o vorbă. Căldura brațelor lui mă liniștește.
-Haide, haide, da` liniștește-te, știi că pe mine mă cunosc așa de mulți oameni.
Și era adevărat, pentru că oamenii pe care i-am întâlnit după mulți ani își aminteau toate lucrurile bune pe care le făcea tata prin bunătatea lui sinceră, ne-așteptând ceva în schimb. Îmi e rușine de slăbiciunea mea de copil alintat . ...................................................................................................................................................... -Ce aveți măi, cu fata mea, îi certa el pe toți cei care mă porecleau ,,Driga,,. uneori îi mai și altoia în glumă ca să mă facă să îmi treacă supărarea). Hai, mai spune, cum era când erai tu mare? mă întreba el ca să audă ce năzbâtii îmi mai trec prin minte. Și poveștile mele nu se lăsau așteptate. Ne așezam la masă pe o rogojină în curte. Mâncarea aceea mirosea a povești de altădată și eu le povesteam și ei ascultau cu atenție și cu mirare de parcă eram coborâtă de undeva din altă lume, venită să le mângâi serile acelea senine, cu lună strălucitoare. ...................................................................................................................................................... -Credeau ei că scapă așa repede? bombănea femeia aceea bătrână, cu părul sârmos ieșindu-i mereu de sub baticul înflorat care o crescu-se pe Ileana. Când oi bate eu și ultimul cui, praful s-o alege din el...Ileana mea o plecat de acasă, prin lume, că n-o vrut s-o ia pi ea, ci dacă are 4 copchii? Parcă aud scrâșnitura cuiului cum sfârâie în trupul tatei. ....................................................................................................................................................... Într-o dimineață de august, niște copii se trezesc speriați de strigătele mamei. Totul se amestecă în sufletul și inima mea. Observ că tata lipsește și încep să îl caut cu o disperare de copil pierdut. Casa lui moș Paladi parcă îmi face din ochi prin ferestrele sinistre. Intru grăbită și mă bucur copleșită de frica aceea uriașă care mi se încleștase în trup ca o pasăre din fier.. ,,Nu e aici,, îmi zic și privesc prin podul casei aceleia vechi prin care găseam bănuți de demult, fără valoare, pahare din lemn, frumos lustruite, acte de vânzare, chitanțe și alte și alte lucruri pe care le răscoleam toată ziua. Cobor de pe scară și caut prin camere. Strigătul meu a cutremurat satul. În una din camerele care mă îngrozea și în care nu puteam intra aproape niciodată pentru că, de fiecare dată, un fior rece mă cuprindea de spate, zăcea trupul neînsuflețit al tatălui meu. ....................................................................................................................................................... Sunt elevă la Liceul Pedagogic din Botoșani și pentru a putea plăti internatul mi se sugerează să aduc de la comună o anchetă socială.
Ancheta i-a fost dată mamei în plic, iar eu trebuia să o dau dirigintei mele. De curiozitate, deschid cu atenție plicul pentru a-l putea lipi la loc: citesc și plâng, asistentul social folosise cuvinte dure și copleșitoare în anchetă. Retrăiesc cu ochii minții dimineața aceea halucinantă de 22 august 1976 ,,mort prin spânzurare,, scrisese neglijent și încâlcit angajatul statului și un potop de lacrimi umple până la refuz sufletul meu..................................................................................................................O, tu, giuvaer din floare de lotus........îmi vine să recit acel ,mmmmmmm,, care să reașeze puzzle-ul în ordinea de mai Înainte.

dincolo de umbră

desfac lanțul de după gâtul nopții mă aplec asupra aceluiași ecran-gigant luându-mă de mână cu toate umbrele mele da...