vineri, 18 august 2017

Sfâșietoare nepotrivire



prin tine treceam
inconfundabilă stare
de bine când se numără anii sorții
şi stam cu palmele
încrucișate înapoia ușilor
din piatră sprijinindu-ne umerii
de trupul leilor sculptați
în aburul fierbinte
visurile mele au temelii spun
nesupunerii mele unii mă recomandă
caselor de sănătate-sfâșietoare nepotrivire-
sughițului albastru îi culeg mărăcini
starea de bine persistă
încovoindu-mă zilnic
fixez hipnotic ochii în
lumina necruțătoare
a orașului ascuns doar
Luminii supreme mă voi supune
toate le simt şi le pot înțelege toate
mă nasc şi mă închin somnului
o altă viață
adoarme în mine
prin tine mă trezesc te caut
ah veşnicie poate am vreme
a trece şi umbra
mi se împleticea
printre celelalte unghii abandonate
ah starea de bine insistă-maestră complexă-ca o
solie solitară cu flamura albă
închisă nebunie tăcută
pe-aproape sacră

marți, 15 august 2017

Tot întrebându-mă




Înfiptă într-o nerăbdare
de demult aștept cu tălpile de foc- e
ca şi cum aș avea un bandaj
în jurul capului
amorțită în toți şi în fiecare
în parte caut tulburătorul gând
fixând ochii în ochii fântânilor de dor
,,nimeni nu mă poate ocoli,, zic
abia acum sunt eu în esență pură
abia acum mă mai suport
ca pe un atom care a despicat în două
omenirea-,,sunt eu,, zic acoperindu-mi fața
,,cel fără de urmă fără de glorie sau nimb,,
uitat într-o cratimă
executat într-un ultim cuvânt
port pe umerii întregi
universuri/tandemuri cu mâinile înmuiate
în sânge ne mă și te caută
mă iartă pe când calc
faţa ascuțită a ierburilor amare
TOTîntrebându-mă

Statică



prin mine trec izvoare
tulburate de mugetul cerbilor de argint
şi toate ploile astea îmi zidesc neacceptările
socotindu-mi brațele de lut
cu spaima aceea îngropată de demult
care m-a numit Femeie

şi umbre simt cum îşi trec
mâinile osoase prin mine
ascultă!
cum mă alunecă în tăceri strigate
în cântece vii ecouri mult prea încercate
cu pleoapele de plumb dar
iată! stau iară piatră
îndelung șlefuită
în inima unor statui

luni, 14 august 2017

scriu în cartea vieţii


cu rădăcinile tăiate cu
umbra trupului meu
sângerând
scriu în cartea vieţii
zădărnicia unui chip

observ
e ceva îmi zic
intens
interpus
ca un zid
nemăsurat
pe care nu-l mai
pot controla
aștept să se destrame cerul
în pâlpâiri albastre şi
aripa de stea clipocea nestins
pe când îmi croia veșmântul
cel veșnic tainic
tremurat
ca o ninsoare abstractă

Runa



La mine în cuvinte nu
Mai moare nimeni
S-a închis cimitirul cețurilor
Năluci cu umbrele șoptite
Urcă agale
Pe un alt drum al crucii
Ascuțind glasul răgușit al lunii
Cocoși de tinichea trâmbițează
Întru un alt început
Simpatizând cu depărtările

marți, 8 august 2017

de-a latul sorţii



dar sunt atât de departe
asemenea pământului crăpat
m-au învățat să nu mint să nu fur să nu ucid
să nu jinduiesc şi încerc să mă înalț desculț
dezrobit eliberându-mă din pietre ating
doar valul nestăvilită unduire pe un portativ dezacordat
a nopții umbră îmi lasă murmurul stins peste obraz
şi strig hai lasă hai repede dar hai nu
mă mai suportă nici pietrele nu mai
au limbă fruntea să mi-o înalțe
să-mi tulbure sufletul
nimic din ce nu este al meu a sinelui țarână
nu mă astupă mă cu mâinile cusute
stau lipit aşa de tălpile voastre de parcă nu aş mai
avea putere să mă reclădesc de parcă m-a-înghițit pământul
haide hai inimă colindă cu buzele de foc
urzind în peșteră izvorul va curge
smirnă din plămădeala voastră
abia mă mai suport şi bântui zările albite
ca o nălucă dezlipită din burta fluturelui de mai/
îmi fac din stelele căzute un pat
de-a latul sorții

duminică, 6 august 2017

refuzul gândului curat




mamele mele nu
își mai strecoară pruncii
prin ușile deschise
fața omului
se va privi
într-un alt neam
o altă religie sau ţară
muntele de foc va scuipa
sângele iubirii
cu pasul legat
bărbații nu vor
mai ști să mintă
în adevăruri crude
le va atârna grumazul
ca într-o săpătură adâncă a șarpelui
culcuș straniu al capului aplecat
printre ierburi de fier
le-a rămas doar urma
ceasului de jad
numărând Clipa
în strigăt sacadat

joi, 3 august 2017

.AM ÎNVĂŢAT MERSUL PE VÂRFURI


calc uneori mai apăsat
inima mea mă îndeamnă
să îţi dau bineţe
mă torn în bronz
şi totuşi
sunt un om bun
zic vecinii 

spun bancuri despre moarte
despre serile senine
ce aş putea să îţi mai povestesc
mâinile trupului meu
viu ţi se vor deschide
mâinile acelea vor înceta
să mai ridice pietrele

în fiecare pas
eşti TU Cel de la începuturi
căutătorule al meu
stai aplecat
îngândurat
că nu aş mai putea zbura

joi, 27 iulie 2017

nostalgii

Străină-i casa fără mine,
Iar satu-mi plânge-n pumni amarul,
Sporadic, ploaia vrea să mă aline,
M-așteaptă iazul să îmi torn în el paharul.

O, gânduri zbuciumate, adormite-n amintire,
În mine plânge-o lumânare,
Ce nu-și mai poate veni-n fire,
Și lacrimile-i arzătoare,în vad,
pornesc spre cimitire.

Doar morții-i simt căldura-rugă,
Și scot o mână descărnată în afară,
lăsând pierdute suflete să fugă,
Să se îmbrace-n noaptea ancestrală.

Simt inima ce mi se umple
Și-mi cântă-n coardă o baladă,
Eh, doar un suflet vrea să se alinte
Și-a început din ea să-mi roadă.

Hai, lasă-mi inima în pace!
Mai sunt atâtea suflete pribege,
Ce-ar vrea doar o secundă de iubire
cu a ta inimă să își închege.
........................................................
Se face iară dimineața,
și sufletele pustiite,
Se adună toate laolaltă,
Pe lângă lacrima fierbinte.


Sweet

Sărman pierdut, rătăcitor,
Pe drumul către casă,
Aș vrea să-ți fiu în nopți de ger
doar haina călduroasă.

Și-n zilele fierbinți , aș vrea
Să te umbrești cu mine.
Să-ți sting clocotitorul dor
Cu razele-mi senine.

Când stai târziu la masa ta,
Și te gândești la mine,
Pe masa ta aş așeza,
Tăceri cu doruri pline...

Şi noapte-n pat,când tu privești,
La urma ce-am lăsat-o,
Am coborât cu pas ușor,
Și gura mea pe ochii tăi am presărat-o

Iar vin

Vântule, ce ai cu mine?
Cuvinte bete, răsfăţate,
De ce nu mai zburaţi şi voi?
ca celelalte...
Şi vă opriţi la mine-n plete??

Mă înotc la tine,vechi prieten,
Precum se-ntoarce ciuta însetată,
Când ea, genunchiul îşi apleacă,
Şi de izvor se lasă sărutată...

Iar vin la tine-n frunte,
Să îţi las semn de doruri grele,
Şi dacă nu ai ce să faci cu ele,
Îţi scriu pe trup scrisoare...
cu degetele mele...

Să te mângâi pe suflet,
O stea să îţi aprind în nopţi senine,
Şi apa vieţii mele,
să curgă peste tine...

Chiar dacă slova ţi-e stingheră,
Eu îţi trimit cu adierea,
Scrisoarea mea ascunsă,
Înăbuşită şi tăcută,
mai tăcută ca însăşi , ea,
Tăcerea.

Dar totu-i trecător,
Și noapte-și cerne-n
veci ploaia de stele,
Iar ciuta moare-adesea însetată,
Pe când izvoru-și varsă vadul
cu plăcere...

Miros de busuioc

În memoria bunicii mele, Maria


Miresme noi de primăvară
Cu pomi plesnind a viață nouă,
Se-încumetă să iasă o bătrână-afară,
Să ia în brațe soarele, cu mâinile amândouă.

Se-apleacă greu spre iarba răsărită,
Dar șalele o încearcă a durere,
Ce prisosință e în astă primăvară,
Când viața din obraji îți piere.

Și sufletu-i de frig i s-a umplut:
-Unde-o fi visul meu de astă seară,
Să-l iau în brațe şi să.l strâng,
Să mă trezesc cu viața-n plină vară?

Nu văd o urmă în ograda mea,
Și vântul cum mai bate-n bătătură,
Copii zglobii prin curte aș mai vrea,
Să-i mai iubesc, cum am iubit și soarele și luna.

Mărunta bătrânică intră-n casă
s-așază iar pe laiță doborâtă
și simte-n piept durerea cum apasă...
*
La ușa ei începe a-concerta un pui de gaie,
Iar cucuvaia-i întărește tonul.
Gândește bătrânica întristată:
-O, Doamne,la ce-ai mai dat pe lume omul?
*
Bătrânul ei, din cimitir,
Îi face semn să nu stea supărată.
*
Miros de busuioc e-n sân și-n casă,
Și bătrânica simte iar, durerea cum o lasă...

Un aer nou de primăvară,
O-îndeamnă să uite de a ei durere,
Să stea cu zâmbetul pe faţă,
Să simtă dor de viață, în tăcere...

Sărutul apei



În zile arzătoare și fierbinți,
Aș vrea sărutul apei,
Pe trupul tău de astru
să îl simți...

*
Să-ți potolească setea
Din suflet și din gând,
Cu tine pe cărarea vieții
Să mă trezesc peregrinând...

Spre locuri neștiute,
Acolo unde, se zăresc adesea flori
cu trupuri nenăscute,
și suflete cu inimi supte...

Și mâini, și ochi, și necuvânt,
Iar soarele-demonic
să uite focu-i ce se stinge
în inimă arzând...

Flori uitate

Singuratici, prin mulţime,
Purtând gândurile noastre,
Nu simţim cum trece timpul,
furând florile din glastre.

Flori de smirnă şi tămăie,
dăruite-n începuturi,
Flori uitate în parfumuri,
regăsite fără trupuri.

Drum în noapte


În tăcerea albă-a nopții,
Chem un spirit să nu uite,
Să m-așeze-n fața sorții,
Umbra...pasul să-mi sărute...

(Gânduri, umbre,visuri pline,
Drum își caută în noapte
Odihnindu-se în tine)

Râuri spumegând în valuri,
Brațele-și cuprind frățește,
Țesând mii de idealuri,
Iar LUMINA-le-însoțește...

Gândul tău coboară iară,
Noaptea sub crâmpei de lună
Culegi roua și răcoarea,
Care-n calea ta se-adună.

Sunt urma ta

Când munții falnici,
Fruntea în pământ
și-or apleca...
În urmă să nu calci,
pentru că eu...
sunt urma ta...

Și de-ți va spune cineva,
de mîine,
că nu mai sunt,
pe-acest pământ,
Tu să nu-l crezi...
și...să mă cauți..
în cuvânt...

Iar dacă-n nopți tăcute,
Te-ntrebi nedumerit,
de ce-am plecat,
demult..cândva...
Apleacă-ți doar privirea,
În ființa ta...

Și vei afla:
o casa cu chirie
mi-am luat în ea...
Și-oi locui aici...
discret,
Până mă scoți,
cu nepăsare.
din inimă...
din piept...

Dar dacă-ți cântă
sufletul în zori...
E pentru că ființa mea...
îți dă fiori.

Sunt flacără

Sunt flacără ascunsă în cuvânt,
Un susur aspru de izvor,
Și-aduc în cele patru zări răcoare...

Sunt norul tău, ascuns după alt nor,
Și-aduc în sufletu-ți ninsoare...

Ninsoare-n nopțile de mai,
cu liliac la poartă,
Sau ploi de dor cu stropi de rai,
Ce-ți plâng pe trup ca altădată...


Ninsori de gând cu raze arzătoare,
Și ploi de flori,
Ce-ți cad pe trup, îmbătătoare...

*

Sunt flacăra albastră din cămin
și mă răsfăț în tine,
Iar mâine-n zori de zi, te-oi încălzi
cu-n vis frumos...
Doar că e visul cel din mine...

E tristă casa

E tristă casa când îi mor stăpânii,
Și buruienele îi cresc în bătătură,
Tu simţi durerea cum îţi roade osul mâinii
Şi gura ți se umple de arsură.

Spre seară , câinele în cimitir se-ndesă,
Ţărâna-ncepe să o scormonească,
Ar vrea să-şi ia cu el stăpânii,
Să-i ducă iar , pe toţi acasă.

Să-i strige numele uşor,să-l mângâie,
şi el să se aşeze la picioare, jos
Atunci, stăpânii lui , cu voie bună,
Să-l ia în braţe şi să-i dea doritul os...

Să simtă-n piept durerea cum se stinge,
S-audă încetişor un glas duios,
Să creadă că minunea-i săvârşită
doar pentru al lui suflet credincios...

Ești fericită?


Ești frumoasă...
Și păru-ți curge-n valuri ca un râu,
Alesul meu te-a luat aseară-n casă,
Și ochii mi-au secat ca arșița de vară un părău.

Ești mulțumită? Ești aleasă...
Și ochii ți-s o mare nevăzută,
Iubitul meu te-a luat la el acasă
și numai apa mării tale o sărută.

Trimisul meu din altă viață,
Îți pune ție diademe îngerești,
cu ele te răsfață...

*

Și-atunci, eu mai cobor încă o treaptă, în neștire,
Iar chipul tău devine-o amintire...

***

Ți-o mai uita vreodată frumusețea?
Să mă-întâlnesc cu el întâmplător,
Și el să-mi mângâie tristețea,
Să-mi șteargă lacrima îngropată în fior...

Imnul iubirii



Mi-oi aminti în altă viaţă,
Că încă nu te-am sărutat,
Şi apa tulbure-o să-mi strige:
pe EL l-aştepţi, nu l-ai uitat...

Mă voi întoarce-n zorii dimineţii,
În râu-n care m-am născut,
Apoi, în noaptea dintre vise,
Cobor răcoarea mea pe fruntea-ţi
şi cu ardoare gura ţi-o sărut...

E tristă dimineaţa fără tine,
Şi ziua din lumină-şi pierde...Mă cauţi?
Gândul tău se-ndreaptă-ntâmplător spre mine?
Câmpia ce ţi-am desenat-o-i încă verde?

De şi-a pierdut culoarea-n asfinţit,
Aşteaptă-mi iarăşi pasul...
Şi din înaltul cerului de sori
spre tine-mi îndrept glasul...

Şi-ţi cânt cu frunza din copac.
UN IMN PENTRU IUBIRE,
Iar dacă sufletul mi-e prea sărac,
Te chem din amintire.

Așa cânta un menestrel

Mai sufli tu
în floarea ninsă
de puf de păpădii,
pe zări pustii??

Îți mai atârnă dorul
În genele-nghețate?

M-aștepți și acum ,
în nopțile târzii,
Pe căi de nimenea umblate?

***

Așa cânta un menestrel,
Un cântec de iubire...

Iubita lui s-apropie ușor de el,
Conturul buzelor i-l desenează în neștire,
ca pe răspunsul mut,
ce azi se-întruchipează-ntr-un sărut...
Sus In jos

Ceasurile au ticăit

Dansul umbrei focaliza privirile obosite,
Dincolo, mama aprindea lumânări în căldura sufletului,
Lumânările se reaprind și se sting în clipa genelor mele...

Umbra nu înceta să deseneze figuri fantasmagorice pe zidurile tăcerii.

Lumina se ascunde, mereu, jinduind efemerul dans...

Cândva, dansul lor se întrepătrundea într-un arabesc al zilelor și nopților.

Când s-a despărțit umbra de lumină?

Ceasurile au ticăit nebune,
ca niște inimi zbuciumate în căutare de iluzii....
Vlăguite, zac uitate în cascadă umbrelor...

Uneori, tata mai încearcă, în ascuns, să le resusciteze acele ruginite...
Limbile plictisite strigă timpul într-un glas șovăitor, pentru o scurtă vreme...

Mâine, tata o să-și fac din sfoară timp și o să-mi deseneze în culori acrilice viitorul pentru a mă proteja de umbrele negre ale trecutului...
Dar mai pot aștepta până mâine?

***
Păsările văzduhului măsoară, neobosite, timpul cu bătaia aripilor...

Când se face seara, își îndeamnă puii să se hrănească cu mană cerească.

Țipătul îndestulat vestește prezența Creatorului prin apropierea luminii.

Zilele capătă detalii nebănuite.
Ele-și opresc zborul și ne întreabă pe fiecare, în parte, la ce număr vrem să ne oprim...

Lumina încă se ascunde în colțul gândului poftind mijlocul sacru al umbrei.

În noapte, un stol bine hrănit ne înalță „prizonieri” în albastrul nesfârșit,
acolo unde cerul îmbrățișează pătimaș zarea...

Eu îți pot zări chipul în lumină...
Tu îmi poți desluși sufletul în umbră...

A câta oară chipul tău îmi acoperă sufletul dezgolit???

Tata îmi șterge cu mâna stângă fruntea îmbrobodită de sudorile trecerii,
cu dreapta nu încetează să-mi deseneze viitorul...

Povestea cu „a fost odată,,

Când întunericul ca o fantasmă din înalt coboară,
eu mă întreb a nu știu câta oară:

De ce când mă privești ,
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine o mie de povești
cu feți frumoși și zâne-mpărătești?

De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se aprind?

De ce când mă cuprinzi,
ne oglindim în nepătrunsele oglinzi
și pasărea din suflet se înalță
până de dincolo de grinzi?

De ce când candele s-aprind în cer văpăi
eu tot mai cred că-s ochii tăi?

De ce când am fugit pe flori de piatră,
să nu ne vindecăm
de rănile adânc săpate-n talpă?

Dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu lacrima curată...

De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu sufletul strivit în dinți?

De ce aceeași despletită nimfă întristată
ne șoptește în surdină
povestea toată.
Povestea cu „a fost odată
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?


Și tot așa m-aș întreba mereu
de dragul tău...
de dragul tău...

Aievea

Din cupa străvezie de cleștar,
La umbra teilor de ceară,
Ne bem nestingheriți,
Iubirea de odinioară.

Iar vii ce muri-vor mâine,
Beau vin celest
În cinstea morților de ieri,
Şi mușcă dintr-o pâine.

Acum am obosit
Şi-aș vrea să dorm,
Uitată, sub castani,
Departe de cei vii
Măcar un pumn de ani...

La pieptu-i să mă strângă
Amețitorul somn...
Și ajunsă prea devreme,
La ușa liniștii să dorm.
Să dorm.

Dar gura ta cea pătimașă
Trezește ochii mei,
Şi-n brațul somnului
Nu mă mai lasă...

Aievea, trista-ţi mână
De cavaler medieval,
Nu prididește să-mi însemne
Păsări de legendă
Pe obrazu-mi
Veșnic pal...

,, Ți-s ochii așa de negri,,

Motto:
Hei, inimă de-a-pururea pustie,
Ți-atârnă doru-n gene,
Azi, zarea-mbracă haina purpurie
Și sufletul tău geme...

***
,,Ți-s ochii așa de negri,,
și-o umbră diafană
îmbracă chipul tău...

Ca șarpele ce-și caută culcușul
printre frunzele uscate,
așa te caută,
prin vise,
trupul meu...

Dar nu-mi privi paloarea
de moartă dezgropată...
Sunt vie ,astăzi,
pentru tine,
chiar dacă viața
îmi pare-acum uitată.

Am genele din frunze arămii
și buzele de piatră.

Am brațele
din ramuri
uscate și târzii...
și pieptul
mi-e ca scoarța de copac
striată...

Întinde mâna
și îmi netezește fruntea
încărunțită...

Prefă-te într-o
mare-nspumegată
și lasă-mă
să-ți fiu pe veci iubită...

E jertfa iubirii


O lume de ape
inundă simțirea.
În inimi de jar,
o rază ca de foc,
aprinde iubirea.

Atunci, îmi trec și eu
trupul prin apă,
O ploaie eternă
din trupul mi s-adapă.

Și îmi aplec fruntea
în țărână,
de-mi simt prin coaste,
cum ea, iubita-ți albastră
îmi strecoară o mână...

Și-mi pipăie gândul,
și-n mine se rotește.
Vrea culmea nebună
Spre tine s-o plece.

Să strige spre tine:
-Privește! Sunt eu,
iubita din stele.
Credeai despre mine
că sunt azalee.

Alergi pe câmpie
cu pieptul desfăcut,
calci peste vreascuri 
Şi crezi că e prea mult...

E jertfa iubirii!
Mai las-o să crească...
În noi, ieri s-a născut...
și aripile-n lacrimi
Încep să umezească

Îmi simt tristețea

Îmi simt tristețea-n astă seară,
ca pe-o carte
ce își deschide fila
mereu în altă parte.

Aș vrea să stea o clipă
să mă privească-n față,
să-mi spună dacă o carte poate
cuprinde-n file o altă viață.

Să fie viața mea de vină
că n-are nici o filă?
Sau cartea mea stă-n gânduri
și se inundă de lumină?

Ar vrea să iasă din sertare
să se înghesuie-n tipare,
când aurul o crește în câmpie
și inima o să reînvie...

Și...stau așa hai-hui
cu sufletul pe față,
tot întrebându-mă mereu:
în care viață...
în care viață?

Dar tu mă-întrebi, Tristețe:
de câte ori ai plâns
în astă seară?

Eu număr filele din altă carte
și îți răspund: am plâns și prima...
și-a doua...și a treia oară...

Tu îmi apeși pe gură
bomboanele amare
și îmi zâmbești perfidă...

Îmi spui: sunt poame,
aseară  le-am cules
din pomul vieții tale...
pe-alt ram îți crește
poama cea sărată...

Tristețea blestemată.
Ridică mâna-i fadă
și floarea pomului
mi-arată...

De aceea-s tristă iar în astă seară
precum i-o catedrală părăsită....
Caut cuvântul printre rime...
Mi l-ai găsit chiar tu?
Să fie el,„iubită”?,,,

Este noapte


Iar o fee-și plimbă trena
Prin grădina fermecată,
Cu bagheta lucitoare,
Floarea crinului mi-arată.

Și cu mâna sidefie
Îmi dezmiardă fruntea albă,
Draga fee, diafană,
I-a crescut în păr o nalbă.

Dar de trupul ei subțire
I s-agață iedera,
Plânge macul în neștire,
Vrea să-i aibă inima.

Și-înrt-o caldă îmbrățișare,
Ea pe toate le adună,
Ţi le-aduce-n astă seară,
La fereastră să le pună.

 Eu le iau pe fiecare
Și le strâng la piept cu drag,
Le sărut cu a mea candoare,
Şi ţi le trimit în prag.

Vorbe

Vorbe bune, vorbe rele,
Supte-n gând de lacrimi grele.
Vorbe coapte sau ne-coapte,
Spuse-n șoaptă, nu în șoapte.

Vorbe care-ați fost uitate,
Îngropate, dezgropate...
Vorbe tandre de iubire,
Adormite-n amintire
Şi țesute fire, fire.
Ce-au urzit multe minciuni
Şi pe cap au pus cununi.

Vorbe pline, vorbe goale,
Vorbe strânse din cărare,
Ce așteaptă pana fină
Care vorba ta alină
Ca iubirea cea senină.

Tot mereu legați de gânduri,
Scrise-n rânduri, alte rânduri:
Rânduri-gânduri,
Gânduri-rânduri...

Vorbe calde, vorbe reci,
Întinzi mâna, apoi pleci,
Doar cu visul mă petreci,
Când prin gânduri îmi mai treci...

Dar eu nu-mi ascund mesajul,
Nici în vorbe preafrumoase,
Şi nu îmi îmbăt cuvântul
Cu spoială de petale luminoase.

Ci doar vorba mea din rând
O înalț acum spre tine,
Să te însoțească-n timp,
Chiar și-n nopțile senine.

În Edenul pregătit

Urc o treptă,
înc-o treaptă,
zâna, ce-o aștept
de veacuri, îmi presară
flori de nalbă...

peste piept,
peste mormânt.

Simt bucățile din trupu-mi
cum se înalță
rând pe rând,
și se așază peste tine.

Noaptea albă ce-o aștepți
s-a pornit acum,
revine...
Lacrima din ochii tăi
se revarsă
peste lume .

Lumea lumii de lumină,
Mie luna-n astă seară,
mi-este luna cea mai plină.

Și aștept
doar trupu-ți dulce,
fără lacrimi,
În Edenul pregătit,
să-l pot duce,
fără patimi.

Să ne pregătim în taină,
fiecare,
câte-o cruce.

Apoi,
viii să se-nchine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate,
mâna dreaptă de cea stângă,
lacrima să nu mai plângă,
să se curățe prin rouă,
gânduri,
ce se împreună
astăzi, două.

Trupul nostru,
refăcut acum, de mine
îl trimit, în dar spre tine,
ca pe un duh necunoscut
ce alăturea ne ține:
eu, cu umbra ta de gând...
tu, cu mine.

Și-om trăi nedespărțiți,
până cerul ne mai ține:
tu, ascuns la mine-n gând,
eu , ascunsă-n gând la tine.

Un înger

Un înger, iată,
a murit,
în adormire.
Iar altu-i plânge somnul liniștii
și-ar vrea să-și vină-n fire.

Un înger astăzi,
a murit,
în amintire.
Și eu îi caut trupul liniștit,
țesut cu zeci de mii de fire.




Un înger
aripa și-a rupt
la tine-n poartă.
Și te întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
o nouă soartă...


ca pe o haină de-mprumut
pe care nimeni n-o mai poatră.

Să-i fie haina lui,
de sărbătoare,
să-și apere doar oasele cu ea
și poate,,
lutul,
să-i mai simtă...
a ei răcoare

&&&

Un înger,
dimineață, s-a trezit.
Și te întreabă
de-ai gândit
că el,
aseară,
în miez de noapte,
a murit...

Reverie


Priveşte, iubite! E macul iar in floare,
Îsi strânge sângele-n obraz
Şi roua în petale.

Iar bobu-i cristalin de rouă
Te îndeamnă să mai ai răbdare,
O să-ti aduc în prag iubire nouaă

O să culeg din stele o floare a iubirii,
Îmbătată, astăzi, de-aroma fericirii.

Iar noaptea asta- noaptea noastră,
Și-a îmbrăcat doar pentru noi haina-i albastra.

Și-o lira rătăcită de-un vestic trubadur,
În drumu-i spre iubirea-i casta,
Iți cântă, azi, în piept, iubirea noastră.

Dar tu mă întrebi mereu
De ce nu simt ce e amorul,
Vreau să mă crezi, aseară,
Ţi-am răsădit în inima fiorul,
Nu ca pe un cuvânt anost,
De-o mână fadă tatuat,
Ci sacru,  aşa cum tu în mine l-ai uitat.

Și-acum aștept un semn de nemurire,
Să ştiu ca încă n-ai plecat,
Ci doar te-ai depărtat o vreme,
Să-ți strig eterna mea iubire
Cu sufletul și gând curat...

Şi mă întorc din drum,
Când însetezi de dor,
Să-ţi umezesc rănita gură
Ce tandrul meu fior.

Privește! E macul iar ăn floare
Şi îsi tremură pe fruntea noastră,
Umbra încărcată de răcoare...

Nu sunt doar vechea amintire ce-a plecat,
Sunt eu, iubita-ți neschimbată,
Ce tot te-am așteptat,

miercuri, 26 iulie 2017

-----------Din clipa aceea


În nopțile senine şi târzii
Te-ntreb mereu dacă ți-e bine
Şi mă îndemni în dezrobitul gând
Să fiu la ceas de taină iar cu tine
 
Te-ntreb şi-acum înduioșată
De-ai vrea să luăm de la-început
Povestea mea, povestea toată,
Din clipa-aceea -îndepărtată,
 
Când mâna îmi străngeai măgulitor
Şi îmi șopteai cu chip de piatră
Că-s giuvaer strălucitor,
Aprins în lumea mată.
 

Şi vorbele mi-s stele căzătoare
Pe lumea ta sau lumea toată...
Şi-ai vrea să luăm de la-început
Povestea de-unde firul ei s-a rupt
...Şi am tăcut și ai tăcut, deodată...

De ce?



De ce e noaptea-întunecată?
De ce doar ziua luminează universul?
De ce am fost atâtea nopți plecată?
De ce n-am reușit măcar o dată
Clepsidrei să îi opresc mersul?
 
De ce conduru-mi de pribeagă
Își iuțește pasul spre zarea ta albastră
Ce îmi rănește talpa cea beteagă?
 
De ce nu ai deschide-odată poarta
Să-mi leg doar rănile şi-apoi,
Să îmi oblojesc și talpa.

Să ne unim odată soarta
Cu fila, testamentul, cartea
Sau cu cerneala nesecată
Eu să-ți fiu pana, tu să-mi fii pasărea 
Ce-am fost odată...

Dragă Lume

Dragă Lume

Dragă Lume, poți tu, oare,
Peste sufletu-mi de dor,
Să-mi mai ningi ca altă dată,
Mari troiene de fior?

Să-mi aduci o iarnă dalbă,
Cu zăpadă argintie,
Să-mi cobori un înger palid,
În cămașa-i aurie?

Diadema lui de ceruri
Peste mine să o scuturi,
Ziua-n vis și noaptea-n gânduri,
Am s-alerg s-aduc săruturi...

Şi cu mâna-mi de caise,
Flori de vis şi flori de nor
Pentru cei cu inimi ninse,
Le voi răsădi cu spor.


Firul sorţii

Bate ceasul înserării,
Gând ascuns se zbate-n tâmplă,
Vreau să scap de taina nopții
Dar minunea iar se-întâmplă.

Eu spun : nu, mâna de piatră
Scut o fac în fața lunii.
Mă îndeamnă spre visare
Tot ce n-au trăit străbunii.

Zbuciumate asfințituri
Ardeți suflete pierdute,
În tăcerea albă a nopții
Gânduri vin să se sărute...

Doar iluzii se frământă,
Căutând un loc sub soare,
Viața ta de mine-ascultă,
Și m-așteaptă răbdătoare...

Am spus nu, dar vorba simplă
Se topea-n acorduri fine,
Şi așteptai ca firul sorții
Să mă depene spre tine.

peregrinii de mătase




au început să cadă brusc îngeri răsculați
peste cerul meu tulburat ca o ninsoare abstractă
nourii luau forma inimii tale crescute
din adânc mă preschimbam în femeie de mătase
clovnul îi face cu mâna Lui Dumnezeu:lasă-I
să treacă spre orașul iluzoriu
iar noi chiar treceam timizi
ca niște gheomotoace prin care
se imprimau ploile de curcubeu
ne clătinam de la atâta lumină albă cerească
încadrându-ne buzele într-un unghi perfect
cusut cu sforile de primăveri izvorâte din a ta coastă
-topește-ne Doamne curcubeul sub ochiul stâng strig și
plouă-ne fruntea cu flacără de argint
și se făcea că era zi
și se făcea că este noapte
și se făcea...

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor ...