sâmbătă, 9 decembrie 2017

ermetică

suntem închiși
în cercuri de foc
tăcerile noastre se întretaie
în cuțite de cuvinte
aruncate pe asfalt
încă nu s-a împlinit sorocul Doamne
îngerii tăi trec prin anotimpuri inegale
cu încălțările de fier în mână
nu fac zgomote deșarte nu
ne tulbură visarea
doar pâlpâirea aripilor
ne cutremură obrazul
și noi umpluți de singurătate
privim parada sufletelor alungate
ca pe un straniu sentiment amputat

marți, 5 decembrie 2017

Plouă

Plouă azi ca niciodată,
Ploaie verde și curată,
Trupul ei își pierde timpul,
Când privirea ta s-arată.

Tu, cu spaimă-i mângâi tâmpla,
Picură din cer lumină,
Iar iubita.ţi cea ca sfântă,
Îngenunche fantomatic, în grădină.

Plouă-încet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată.

Plouă. iar, ca niciodată,
Plouă în grădina verde,
Apa lumii-i luminată,
Şi iubirea nu se pierde.

vineri, 1 decembrie 2017

Reverie



Amintiri din viitor
Au înseninat cărarea,
Maci cu lacrimi de amor
În amurg pictează zarea.

O tăcere așteptată
Vine-n vise pe furiș,
O, dar parcă-întâia oară
Văd un rai de aluniș...

Și auzul meu distinge
Susurul din vise ninse,
Pe obrazul meu se stinge
Toată dalba de narcise.

Dragă liniște, din noapte,
Ai venit sau pleci în stele?
Aud mii și mii de șoapte
Peste cerul vieții mele.

Vreau cuvintele să-mi fie
Zori de zi în asfințit,
Glasul lor să-mi fie glasul
Şi ecou neamuțit...

Un pârâu își varsă vadul,
Plânge-o floare-năbușit,
Căci iubirea parc-o arde,
Noaptea-încet a tresărit...

duminică, 26 noiembrie 2017

rugă

mai îngăduie doamne gurii mele
să reverse aburul de lumină
îndreptându-mă spre maluri
trec peste hotarul neputinței
cu pantofii strâmți ai vieții
în mâna dreaptă îmi trag
picioarele arse de liniștea asta
înmugurită care îmi acoperă golul
inimii de dinafară înauntru
brațe îmbătrânite mă cuprind
amăgindu-mi ochii cu aceste
scurse primăveri iertătoare
și cerșetoare
mă supun
cu mâinile săpate
într-o tăcere albastră.

vineri, 24 noiembrie 2017

ermetică

 ermetică

sufletul meu
-pasăre amară-
îmi smulge rădăcinile
printre mâini
prefabricate
din lacrimi de soare
aprinde macii
în lanuri albastre
ca pe o candelă
a tăcerii


 সম্পূর্ণভাবে রূদ্ধ

আমার আত্মা
এটা আমার শিকড় plucks
হাত মধ্যে

সূর্যের অশ্রু থেকে
পপকর্ন হালকা
নীল ক্ষেত্রগুলিতে
একটি মোমবাতি মত
নীরবতা



герметичний

моя душа
дитяча
Це вириває мої коріння
між руками
збірний
від сльози сонця
світло попкорн
в синіх полях
як свічка
тиші


duminică, 12 noiembrie 2017

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă
însetată a obosit
inima nu i se mai deschide
i se zărește numai ceasul
şi eu stau în genunchi
așteptând să treacă trenul nerăbdării
prin haltele murdare câinii hoinari
îmi arată colții: ho viață nebună
sunt doar eu îmi port
peste liniile vieții
trupul răscumpărat
nimeni nu mai suflă
în opaițul nopții
orașul demult a adormit
cu fularul tras peste gură
în venele mele destupate
auziți cum trece timpul ca un
cavaler medieval
înarmat cu armură de ceață.


sâmbătă, 28 octombrie 2017

ars poetica


ars poetica

mi se îngăduie să trec
prin râuri de iluzii
,,născut, iar nu făcut,,
captiv pe un tărâm
al marilor înfrângeri
mi se permit uitările
în oase sugrumând tăceri
și acest miracol
supranumit Poezia
încă îmi ridică pleoapa
în care nu
ar mai încape
Nimeni
înaintează sufletu-mi
cu mâinile legate
de un perete trans(lucid
trupul meu cald
anume
jertfă
atârnând

erotică


în mine se odihnesc fluturii fierbinți
mă întind pe feliile de pâine comunistă
şi eu nu ripostez alunec de-a dreapta
de-a stânga inimii ca o pendulă atârnată
între cele două lumi
,,sunt doar o fabrică
de sânge,, le strig: sunt
doar o fabrică
de oase pustiită
părăsită dezmembrată
tăiată şi vândută
bucată cu bucată
amintire prăfuită
a unui vechi regim
îmi rup şi acum trecătorii
trupul pe ascuns
sub ruine mă
împart până la
ultimul cuvânt
îmbrăcat în sârmă
cenușă
şi scrum


joi, 12 octombrie 2017

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă
trecem printre linii ascuțite în semne literare
trecem peste un pământ de fluturi congelați
tropăim cerându-ne drepturi
până când le vom recunoaște chiar unora
mersul de pitici în paşi de vals
cu buzele lor țuguiate sorbind din aburii infatuării
nopţile mele vor fi mai albe iar ploaia o să îmi răstoarne
şuvoaiele în valuri şi o să încerc
la comanda minții să scriu aceleași
poeme fade tunse de ochii șarpelui
vampe cu stil şi le vor numi ,,subţirele,,
pentru că metafora mea nu mai îngraşă păduchii
rămas aproape singur le voi zice cu aroganța
crescută în pâine: acest secol nu mai există
există doar curve cu fese întărite
adulate şi a-probate de trupurile(timpurile) groase ale unor
oameni de rezervă IATĂ ce numesc eu
o lume mai bună o lume în care poate
să încapă şi poetul ascuţindu-și pana
la ușa poeziei

totuși
dincolo
parcă era loc de mai mult
dar nu mai am nimic de reproșat
sistemului acesta mut
acestui veac numit-Îndeajuns
nu îi mai datorez nimic doar
calc peste cioburi şi nostalgii
trec peste aceleași linii şi semne literare
îmi ascut verbul ca pe un creion uitat
găsit întâmplător într-un sertar al lumii mult
prea-prăfuite de șansa
la o viață mai bună
de forma colților rozând
în viermii zădărniciei

joi, 5 octombrie 2017

Lumina nu se stinge



Păcatele se învârtesc în mine,
Ridic mâinile spre cer şi
desenez o cruce a văzduhului.
Înalț un Te Deum
spre zgomotul lumilor mele.

Cântecul se rotește împrejur amețitor,
amenințător, asemenea unei neînaripate
eliberată-n etern.

Trupul mi se clatină în acordurile 
muzicii femeii-pasăre.

Azi, am dezrobit lumea.
Mâine, oamenii vor zâmbi mai mult
și frăția o să renască
pe deasupra mormintelor
acoperite cu flori putrezite.

Ea va strivi somnul negru
ca pe o năpârcă rotunjită
în sângele smuls iar
Oamenii vor merge
într-un singur pas
peste duhuri flămânde
Vor modela o altă viață,
dincolo de întuneric.
Într-o cale ce agoniza voit,
urmând procesul degradării.

Frumusețea seamănă
cu suspinul Lui Iisus
pentru o lume mai bună.

Lumina nu se stinge niciodată...

sâmbătă, 23 septembrie 2017

miracol

copiii cerului vor moșteni pământul
murdari cu mâinile înmănușate în stele
vor paște oile păstorului
cosind prin umbrele înserării
se vor întoarce în izvoare
cristaline susurând a mirare
glasul țărânei o să-i asculte
copiii pământului vor moșteni cerul
cu mâinile lor curățate
în lut vor modela
stele din coaste adamice
fecioare născute în lujerul florii
atinse de paloarea luminilor
le vor ține calea dăruindu-le
mănunchiuri de prunci
cu fețele sacre scăldate
în lacrimi de soare

duminică, 10 septembrie 2017

Rechemare

Astăzi numele Lui Sfânt
L-am privit cu înfrigurareŞi-am rostit un legământ,
Înălțându-mă spre Soare.

Fiindcă-n zborul meu fierbinte am aflat
Faţa Sa, nemaivăzută, ca un fulger rechemat.

Tresărind, dar fără mască mincinoasă,I-am cerut să mă ierte de păcat.

joi, 31 august 2017

Am vrut

Am vrut să-ți număr coastele din trup
Să văd de n-ai cu una-n plus.
Dar tu te-ai dus în sânge de Apus,
Și încă mai aștept pe ochi
Acel sărut adevărat,
Mă-întreb de te-am pierdut și
Mă înfiori (ne)vinovat
Ca un răvaș ucis

De nemilosul gând 
Ascuns în vis.

Am vrut să te întorci din Rai,
Din trista amintire, pe chip
Cu florile de mai culese
Din povestea de Iubire.

(Dar m-ai închis sau
Poate m-ai ucis în prag
De Paradis)

Și-atâtea nopți te-am așteptat
(Fantomă pietruită în păcat)
Tu n-ai venit, doar m-ai strigat
Şi m-ai stârnit, când pasul meu
A adormit.

Prin stropi de lacrimi m-ai cutremurat,
Te mai întreb şi azi, și-alaltăieri
Te-am întrebat : De ce-ai strigat?
Și mi-ai bătut cu aripa în sânge
De-au început şi stelele a plânge.

Ai spus că ochi-mi negri te-au chemat,
Dar eu doar sufletul ți-am adăpat
Cu un surâs pierdut, (cu)tremurat...

duminică, 27 august 2017

strigătul

era o zi însemnată
în calendar să fi vrut
și nu o puteai uita
doar strigătul m-a făcut
să tresar prin somnul de plumb
oarecum vinovată

femeie!!! iată inima ta!
și inima mea se zvârcolea în țărână
arzând împrejurul ei totul
dar nu voia să mă ucidă

femeie iată trupul tău
striga glasul pe care
pentru o fracțiune de secundă
mi s-a părut
că l-aș putea recunoaște dar
trupul îmi zăcea inert
ascuns între coaste ticăia şi
îndrăznea cu un simplu semn
să îmi înflorească
livezile de pruni în care
de la o vreme se sinucideau fluturii
cu boturile pline de sânge

ca la un concert cu rolling stones
aprindem brichetele
murmurăm ceva imperceptibil
lăsând toate cuvintele la soare
a plouat
a plouat doamne îmi zic a doua oară
și trupul meu
pe care acum mi-l recunosc
s-a umplut iarăși de fluturi
de fluturi
de fluturi
cred că măcar acum
o să  le fie îndeajuns

vernisaj

casele subterane au geamurile mici și locatarii nu mi-au văzut vreodată. chipul mă cunosc doar după sunetul metalic al sandalelor albastre cu blacheuri. subțiați de bătrânețe.umblă prin cimitire cu inimile  lor ferecată în steaua de mare de pe faleza necunoscutului aud glasul lor nesigur sau mi se pare că-l aud. oricum eu visez cel mai mult din fortul ăsta blestemat unde mi se percep atâtea taxe, împing umărul somnambulului cu gene lungi:-hai, du-te!cine ți-a zis că vindec nebunia? îmi lustruiesc îndelung cuvintele cu peria de sânge și vreau să cresc puțin cât de puțin firul de sânge mi se încheagă pe bărbie ca un îndemn la fericire şi clovnii uriași pozau în îngeri fără aripi completând colecția de primăvară/vară unui cioclu argintiu

vineri, 18 august 2017

Sfâșietoare nepotrivire



prin tine treceam
inconfundabilă stare
de bine când se numără anii sorții
şi stam cu palmele
încrucișate înapoia ușilor
din piatră sprijinindu-ne umerii
de trupul leilor sculptați
în aburul fierbinte
visurile mele au temelii spun
nesupunerii mele unii mă recomandă
caselor de sănătate-sfâșietoare nepotrivire-
sughițului albastru îi culeg mărăcini
starea de bine persistă
încovoindu-mă zilnic
fixez hipnotic ochii în
lumina necruțătoare
a orașului ascuns doar
Luminii supreme mă voi supune
toate le simt şi le pot înțelege toate
mă nasc şi mă închin somnului
o altă viață
adoarme în mine
prin tine mă trezesc te caut
ah veşnicie poate am vreme
a trece şi umbra
mi se împleticea
printre celelalte unghii abandonate
ah starea de bine insistă-maestră complexă-ca o
solie solitară cu flamura albă
închisă nebunie tăcută
pe-aproape sacră

marți, 15 august 2017

Tot întrebându-mă




Înfiptă într-o nerăbdare
de demult aștept cu tălpile de foc- e
ca şi cum aș avea un bandaj
în jurul capului
amorțită în toți şi în fiecare
în parte caut tulburătorul gând
fixând ochii în ochii fântânilor de dor
,,nimeni nu mă poate ocoli,, zic
abia acum sunt eu în esență pură
abia acum mă mai suport
ca pe un atom care a despicat în două
omenirea-,,sunt eu,, zic acoperindu-mi fața
,,cel fără de urmă fără de glorie sau nimb,,
uitat într-o cratimă
executat într-un ultim cuvânt
port pe umerii întregi
universuri/tandemuri cu mâinile înmuiate
în sânge ne mă și te caută
mă iartă pe când calc
faţa ascuțită a ierburilor amare
TOTîntrebându-mă

Statică



prin mine trec izvoare
tulburate de mugetul cerbilor de argint
şi toate ploile astea îmi zidesc neacceptările
socotindu-mi brațele de lut
cu spaima aceea îngropată de demult
care m-a numit Femeie

şi umbre simt cum îşi trec
mâinile osoase prin mine
ascultă!
cum mă alunecă în tăceri strigate
în cântece vii ecouri mult prea încercate
cu pleoapele de plumb dar
iată! stau iară piatră
îndelung șlefuită
în inima unor statui

luni, 14 august 2017

scriu în cartea vieţii


cu rădăcinile tăiate cu
umbra trupului meu
sângerând
scriu în cartea vieţii
zădărnicia unui chip

observ
e ceva îmi zic
intens
interpus
ca un zid
nemăsurat
pe care nu-l mai
pot controla
aștept să se destrame cerul
în pâlpâiri albastre şi
aripa de stea clipocea nestins
pe când îmi croia veșmântul
cel veșnic tainic
tremurat
ca o ninsoare abstractă

Runa



La mine în cuvinte nu
Mai moare nimeni
S-a închis cimitirul cețurilor
Năluci cu umbrele șoptite
Urcă agale
Pe un alt drum al crucii
Ascuțind glasul răgușit al lunii
Cocoși de tinichea trâmbițează
Întru un alt început
Simpatizând cu depărtările

marți, 8 august 2017

de-a latul sorţii



dar sunt atât de departe
asemenea pământului crăpat
m-au învățat să nu mint să nu fur să nu ucid
să nu jinduiesc şi încerc să mă înalț desculț
dezrobit eliberându-mă din pietre ating
doar valul nestăvilită unduire pe un portativ dezacordat
a nopții umbră îmi lasă murmurul stins peste obraz
şi strig hai lasă hai repede dar hai nu
mă mai suportă nici pietrele nu mai
au limbă fruntea să mi-o înalțe
să-mi tulbure sufletul
nimic din ce nu este al meu a sinelui țarână
nu mă astupă mă cu mâinile cusute
stau lipit aşa de tălpile voastre de parcă nu aş mai
avea putere să mă reclădesc de parcă m-a-înghițit pământul
haide hai inimă colindă cu buzele de foc
urzind în peșteră izvorul va curge
smirnă din plămădeala voastră
abia mă mai suport şi bântui zările albite
ca o nălucă dezlipită din burta fluturelui de mai/
îmi fac din stelele căzute un pat
de-a latul sorții

duminică, 6 august 2017

refuzul gândului curat




mamele mele nu
își mai strecoară pruncii
prin ușile deschise
fața omului
se va privi
într-un alt neam
o altă religie sau ţară
muntele de foc va scuipa
sângele iubirii
cu pasul legat
bărbații nu vor
mai ști să mintă
în adevăruri crude
le va atârna grumazul
ca într-o săpătură adâncă a șarpelui
culcuș straniu al capului aplecat
printre ierburi de fier
le-a rămas doar urma
ceasului de jad
numărând Clipa
în strigăt sacadat

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...