vineri, 28 aprilie 2017

lumea se va limpezi

aerul s-a curbat sub prezența Luminii
oamenii aveau tendința de a se întoarce
la capătul drumurilor înfloreau tufele sălbatice
a mai trecut o zi gândești
în curând până și gândurile ți se vor așeza
treaptă peste treaptă
lumea se va limpezi
un alt soare își va tulbura căldura
peste trupurile uitate
semnul amintirii
se va răzvrăti

dacă aș fi fost
cu adevărat acolo
poate altfel v-aș fi povestit
dar eu am stat o vreme ascunsă
în oasele voastre deși peste trup
îmi treceau clipele umplute cu haos

așteptam să se ridice iar apele
aburul să se prefacă în unde
și pe deasupra apelor retrase
pașii Domnului să recheme ecoul
unor neîntâmplate fapte
din loc în loc să reapară fâșiile albastre
posibilă să ne fie iar liniștea

sâmbătă, 15 aprilie 2017

gând de stele




caut cerul meu de gând,
cerul meu cu mii de stele,
stele, stele, stele,
stele ce s-aprind pe rând,
dar...sunt stele?
sau...doar lacrimi surâzând?
amintiri în pasuri grele?
vad curgând,..
curgând...
curgând...
curgând...
peste visuri efemere,
apunând.

joi, 13 aprilie 2017

simfonii



de sub pana corbului ieșeau
picturile rupestre și se înfigeau
în pereții peșterii stâncoși
apa clipocea a simfonii
sfărâmate în sunet de vioara
-luați!
strig:
,,acesta este trupul meu,,
în curând se va face iară seară
iar morții vor reînvia
ca o amintire săpată
în obraz.

miercuri, 12 aprilie 2017

amintindu-ți despre mine



am gânduri albastre
cu care pot leagă nourii.
mâna dreaptă mi-o cutremur
peste clape iluzorii .
amintindu-ți despre mine
ai sorbit din cupa nopților
cu nuanțe vișinii
ne şi rostogoleam
în strânsoarea
sufletelor adormite
alunecam pe sub orașe cenușii
părtași ai unor taine albe
neclintite într-o ploaie
caldă a valurilor azurii
scuturam din gene pești cu gurile de sticlă.
pluteam în ierburi dezrobind sclavi
din legătoarea însângerată a funiilor
ruginite într-un mănunchi de oase
și eu
și tu
veșnic rătăcitori prin praful putrezit al stelelor
ne căutam unindu-ne aripa
de sufletul neîntregit

marți, 11 aprilie 2017

Cu oamenii Lui Dumnezeu

Din colțul umbrit al copilăriei mele apar, adeseori, oamenii aceia de demult pe care i-am păstrat în suflet, pe unii cu cele bune și curate din sufletul lor, alții cu păcatele lor. Nici eu nu sunt un om perfect, multe se pot spune și despre mine dacă aș fi trecută prin sita sufletelor voastre.
Scriu toate astea pentru a-mi liniști sufletul. Nu cer nimănui să citească ceea ce scriu, dar un lucru mă nemulțumește, și anume acela că unii își permit să coboare în sufletul meu și să scuipe acolo. Atunci, nu mă interesează dacă ești un simplu trecător pe aici sau ești mare literat, cu postări filozofice pe blogul tău. Te voi trimite la o mică-mare plimbare prin virtual și ți-aș cere să nu mai arunci ochii pe aici.
Scriu din pasiune și vreau să dăruiesc cele scrise celor care vor să asculte, să simtă și să citească. O mare parte din vedere mi-am pierdut-o aplecându-mă peste aceste taste și storcând picături din sufletul meu, aș aprecia dacă ai aprecia și tu asta, dragă cititorule de dincolo de ecran.
Suntem într-un spațiu necunoscut, pe care nu îl poți atinge cu mâna, nu îl poți zgâlțâi, dar nu îți permite să treci cu bocancul peste inima mea.
.........................................................................................................................................................
De mult timp în pânza amintirilor mele apare chipul unei femei despre care nu pot spune dacă era frumoasă sau urâtă, bună sau rea. Mătușa Grapina era o femeie singuratică, fără copii, fără de rude. Nimeni nu știa de unde apăruse în căsuța văruită de pe coama dealului satului, aproape de Holmul care se întindea deasupra satului, verde ca o mare de smarald.
Mătușa Grapina nu vizita pe nimeni din sat în afară de mama. Și îmi plăcea să o primim în vizită pe femeia aceea stranie care se ferea de toată lumea de parcă cineva ar fi strat mereu la pândă să îi facă vreun rău fără de motiv.
Discuțiile cu mama se legau ușor și femeia venea să cumpere câte ceva de ale mâncării sau să îl roage pe tata să o ducă și pe ea la târg la Săveni așa cum ducea atâția oameni, duminica sau în alte zile de sărbătoare.
Nici mama nu știa prea multe despre viața ei de dinainte de a se stabili în căsuța mereu proaspăt văruită în care am intrat cu frică și cu emoție într-una din zile în care mama mă trimisese să îi duc niște lapte.
Mătușa Grapina nu era pe afară și eu stăteam cu găleata de lapte în mână ne-îndrăznind să o strig sau să scot vreun sunet. Și am stat așa vreo câteva clipe bune până ce femeia a ieșit din întâmplare din casa și a dat de mine. 
M-a chemat în casa doar cât să pună laptele într-un ceaun și am intrat în liniștea casei ei ca într-o biserică veche cu ușile închise. Frica mă învăluia în mrejele ei pentru că treceam printr-un hol întunecos care părea că nu se mai sfârșește, apoi am ajuns într-o cămăruță minusculă dar foarte îngrijită, cu un pat atât de mic de mă întrebam cum se poate ghemui pe patul acela care semăna cu patul piticilor din Albă ca Zăpada, iar lipit de pat era soba văruită în albastru strident și lângă soba își deschidea ochiul obosit un gemuleț care își mai amintea că nu sunt într-o lume de poveste. Pereții, minusculi și ei, erau îmbrăcați în lăicere înflorate.  Mirosea a lavanda, a busuioc și a tămâie arsă.
Femeia mă privea și îmi punea fel de fel de întrebări pe care nu le înțelegeam. O zăream ca prin ceață și mă lăsam copleșită de frumusețea aceea de care nu aș fi vrut să mă mai despart. Pacea și liniștea domnea în căsuța mătușii Grapina. Copilăria mea se cuibărise pentru câteva clipe la picioarele pătuțului minuscul, odihnindu-și clipele zbuciumate care aveau să-mi urmeze.
-Ce face mamă-ta? auzeam ca prin vis dar gura mea refuza să tulbure magia căsuței și buzele se încăpățânau să se încleșteze.
M-a privit îngăduitoare femeia aceea rece care privea lumea cu frică și parcă frica mea se înrudea cu frica ei încercând să ofere vieții un pic de echilibru.
Am plecat cu frica și cu pacea atârnând în urma mea și mă gândeam că e frumos să trăiești așa ca mătușa Grapina, fără de griji, într-o căsuță de poveste, iar oamenii să te privească indiferenți de parcă nici nu ai exista. Așa gândeam atunci cu gând de copil.
Într-o iarnă nu a mai rezistat ispitei de a avea pe cineva alături și s-a întovărășit cu moș Pânzaru, preferatul băieților din sat, care fuma întruna și venea pe la tata în vizită ca la propriul lui fiu mirându-se mereu de netrebnicia unor oameni: măi, Nică, măi, nu mai poți trăi de hoții aiștea, iar mi-au mai furat niște găini cât am fost pe la Firman să îmi cumpăr niște Naționale din astea de afumat plămânii. Se afuma moș Pânzaru dar îi învăța și pe băieții de 12, 13 sau 14 ani să se afume. Mulți băieți ar fi dorit să ajungă pe lavița lui moș Pânzaru, dar moșu era ca un milițian care vânează puști mai mici de 12 ani. Dacă nu aveai 12 ani bătuți pe muchie nu prea puteai să te strecori să pufăi din Naționalele lui.
Seara, porneau cu toții să mai discute ceva pe la moș Pânzaru, dar discuțiile se țineau învăluite în nori albaștri de fum.
În iarna aceea tare s-au mai întristat băieții satului pentru că nu mai aveau unde ieși, dar întristarea lor nu a durat mult pentru că moșu` nu a rezistat mai mult de două luni de conviețuire alături de mătușa Grapina pe care s-a supărat tare într-o zi pentru ca nu prea făcea focul în minuscula sobiță pe care o admirasem eu în vara aceea și nu a mai putut răbda.
A răbufnit deodată, nevrotic: ,,Lasă-mă, femeie, să mor la casa mea, nu aicea la tine, înghețat de frig,,. și dus a fost, dar nici bătrâna nu l-a mai oprit, poate ușurată c a scăpat de pacoste.
Apoi, moșu` le tot povestea băieților cum mătușa aducea un ciot de lemn în casă pe care îl punea în sobă și când începea să ardă îl uda cu apă ca să aibă și cealaltă noapte ce pune pe foc.
Băieții se amuzau și povesteau, amuzați nevoie mare, pe acasă ce a pățit moș Pânzaru cu mătușa Grapina și cum era să moară de frig. În același timp se bucurau pentru că poarta moșului le rămăsese deschisă. 
Nu a murit niciunul dintre ei de frig, au murit de boală și de bătrânețe.
Dar peste timp nu am mai găsit nici căsuța de pe dealul Holmului și nici pe cele două personaje atât de pitorești care au întregit, cândva, tabloul copilăriei mele.
Mătușa Grapina își văruiește căsuța într-o altă lume mai albastră și mai binevoitoare, iar moș Pânzaru își caută Timp pentru a-și mai răsuci o ultimă țigară. Băieții satului încremeniți în liniștea unor nopți de iarnă bat în poarta care nu li se mai deschide..................................

Tăcerea

se gudură tăcerea
la ușă
îngrămădindu-se
ca un câine
zdrențăros cu inima scoasă
prin ochiul de suflet
tăcerea mieilor
e mult mai tulburată
astăzi
când li s-ascut
cuțitele în grumazi

Mantra-„Om Mani Padme Hum,,

Cred că aveam vreo 12 ani. Tata nu mai era printre noi, plecase undeva pe un drum necunoscut și nu îi mai puteam auzi pașii. Pașii lui molcomi de om așezat au tăcut pentru totdeauna dar urechile mele refuzau asta și clipă de clipă așteptam glasul lor, mâinile lui tămăduitoare care învârteau cu grijă în carnea tălpilor mele pentru a-mi scoate spinii. Tata mă lua în brațe și îmi căuta tălpile. Tălpile mele erau bătătorite de spini ca de niște cuie ruginite. -N-are să te doară, îmi zicea el, dar lacrimile mele se scurgeau pe obrazul biciuit de soare. Acum soarele răsărea și apune, la fel ca altădată dar umbra pașilor tatălui meu nu se mai făcea văzută. ........................................................................................................................................................ -Bădie Ncă, traeaaba matale, da”eu nu mă mai dau jos de aicea, de pe sobă la matali, auzeam din burta mamei glasul Ilenei, femeia care îi făcea zile negre mamei și altor neveste de bărbați însurați. Aprig era sângele femeii și nu și-l putea stâmpăra decât cu sânge de om însurat. Zilele mohorâte coborau cu fâlfâiri sinistre asupra casei noastre și tata din om blând și așezat începea a arunca cu tot ce apuca în mână prin ograda vastă, plimbându-se cu mâinile la spate prin livada cu salcâmi, plantată, cândva, de mâinile bătătorite ale lui moș Paladi. -Trăsnească-o s-o trăsnească de ea, viață, scrâșnea el printre dinți, vrând să scape din farmecele femeii înfocate! Dar femeia nu se lăsa cu una cu două, îi aținea calea de fiecare dată. -Numai bădia Nică are mersul așa de drept, și de așezat, îl cunosc dintr-o mie, se lăuda ea, uitându-se de pe movila lui Paladi înspre Tătărășeni. Și eu fug înaintea tatei și fug și fug de îmi tună pământul sub picioare. Când ajung lângă el, sunt gata să îmi dau duhul. Îl strâng la piept și încep a plânge cu lacrimi amare de copil trădat. -Dar ce ai, că doar nu am murit încă? -Femeia aceea a zis că te cunoaște, tată, și eu nu vreau să te cunoască, zice lumea că ea cunoaște așa de mulți oameni...și nu mai pot să îndrug nici o vorbă. Căldura brațelor lui mă liniștește.
-Haide, haide, da` liniștește-te, știi că pe mine mă cunosc așa de mulți oameni.
Și era adevărat, pentru că oamenii pe care i-am întâlnit după mulți ani își aminteau toate lucrurile bune pe care le făcea tata prin bunătatea lui sinceră, ne-așteptând ceva în schimb. Îmi e rușine de slăbiciunea mea de copil alintat . ...................................................................................................................................................... -Ce aveți măi, cu fata mea, îi certa el pe toți cei care mă porecleau ,,Driga,,. uneori îi mai și altoia în glumă ca să mă facă să îmi treacă supărarea). Hai, mai spune, cum era când erai tu mare? mă întreba el ca să audă ce năzbâtii îmi mai trec prin minte. Și poveștile mele nu se lăsau așteptate. Ne așezam la masă pe o rogojină în curte. Mâncarea aceea mirosea a povești de altădată și eu le povesteam și ei ascultau cu atenție și cu mirare de parcă eram coborâtă de undeva din altă lume, venită să le mângâi serile acelea senine, cu lună strălucitoare. ...................................................................................................................................................... -Credeau ei că scapă așa repede? bombănea femeia aceea bătrână, cu părul sârmos ieșindu-i mereu de sub baticul înflorat care o crescu-se pe Ileana. Când oi bate eu și ultimul cui, praful s-o alege din el...Ileana mea o plecat de acasă, prin lume, că n-o vrut s-o ia pi ea, ci dacă are 4 copchii? Parcă aud scrâșnitura cuiului cum sfârâie în trupul tatei. ....................................................................................................................................................... Într-o dimineață de august, niște copii se trezesc speriați de strigătele mamei. Totul se amestecă în sufletul și inima mea. Observ că tata lipsește și încep să îl caut cu o disperare de copil pierdut. Casa lui moș Paladi parcă îmi face din ochi prin ferestrele sinistre. Intru grăbită și mă bucur copleșită de frica aceea uriașă care mi se încleștase în trup ca o pasăre din fier.. ,,Nu e aici,, îmi zic și privesc prin podul casei aceleia vechi prin care găseam bănuți de demult, fără valoare, pahare din lemn, frumos lustruite, acte de vânzare, chitanțe și alte și alte lucruri pe care le răscoleam toată ziua. Cobor de pe scară și caut prin camere. Strigătul meu a cutremurat satul. În una din camerele care mă îngrozea și în care nu puteam intra aproape niciodată pentru că, de fiecare dată, un fior rece mă cuprindea de spate, zăcea trupul neînsuflețit al tatălui meu. ....................................................................................................................................................... Sunt elevă la Liceul Pedagogic din Botoșani și pentru a putea plăti internatul mi se sugerează să aduc de la comună o anchetă socială.
Ancheta i-a fost dată mamei în plic, iar eu trebuia să o dau dirigintei mele. De curiozitate, deschid cu atenție plicul pentru a-l putea lipi la loc: citesc și plâng, asistentul social folosise cuvinte dure și copleșitoare în anchetă. Retrăiesc cu ochii minții dimineața aceea halucinantă de 22 august 1976 ,,mort prin spânzurare,, scrisese neglijent și încâlcit angajatul statului și un potop de lacrimi umple până la refuz sufletul meu..................................................................................................................O, tu, giuvaer din floare de lotus........îmi vine să recit acel ,mmmmmmm,, care să reașeze puzzle-ul în ordinea de mai Înainte.

duminică, 9 aprilie 2017

numărătoarea



port în mine o mare adâncă și
tulburată privesc fotografiile alb-negru
din perete o lume necunoscută
mă îndeamnă să-adorm pe o altă coastă.

„haide, dezleagă-ți brațele din mal,îmi strigi!”
nu tresar pentru că mi-ai și uitat
numele pe o margine de piatră...

nici nu mai plâng, dar tu te înfurii
îngropi cuțitul și spargi oglinzile în
palmele însângerate ții trupul meu/frescă
rezemat la căpătâiul crucii unui necunoscut.

asta e clar. nu îmi plac ușile când se închid.

și ca un răspuns neașteptat pe sub umbrele cenușii ale așteptării se contura vag tabloul misterelor de epoci neuitate
copii cu zâmbete achiziționate
sar coarda și numără din patru-n patru
fără să clipească

joi, 23 martie 2017

prenaşterea




mi-au răsărit stele în talpă şi
aștept inima însângerată
a orașului de ceară să bată aritmic
cu pumnul în piept şi
să îmi găsească oamenii
cu obrazul amestecat

voi trece prin cercul lor de foc lăsând
neîntunericul să mă cuprindă
întrecându-mi trupul
ochii mei vor curge în fire subţiri
lasere pârjolitoare scurtcircuitând
câte o cărămidă din burta lor imensă şi sticloasă
se vor auzi aplauze prelungi

cu mâinile ridicate
va muri un popor şi ni
se va cere să respirăm ușor şă pășim cadențat
cu mâinile la spate în ropot de timp să ne pierdem
ca şi cum am lasă doar pământul atârnând ghirlande
de hohote

aerul va pătrunde asfixiind cu dragostea lui
ceea ce a mai rămas în
veșmântul de lut
(sunet impudic de caval) şi
balul mascat din dosul măștilor vlăguite
ne va purta în ritmul frunzelor moarte

acum încă gândesc
limpede şi lin
prin trupul desprins
prefăcându-mă drum aspru prăfuit
aşa acum mă şi
puteţi călca într-o formă incipientă până
voi avea mâini şi picioare

luni, 20 martie 2017

străină din fire


adun gândurile mele în
cete cu îngeri rătăciți
prin rai e liniște dar
ni se vând iluzii din carne ia
și tu și tu și tu ne tot îmbie
femeia vânzătorului de umbre
tresar ca o fiică risipitoare
pe deasupra norilor
îl și vedeam pe adam ștergând
lacrimile evei cred că am greșit
printr-o repetabilă întoarcere
înspre locul din care
inima mea izbucnea în timp
ca un vulcan peste care se lăsase întunericul
dezvelind pustiul altui neam
undeva trebuia să învățăm și noi
norocul literă cu literă
treaptă cu treaptă
ecran peste ecran

duminică, 19 martie 2017

vremea zborului înecat





voi săpa sub adâncuri o secetă
prin mărăcini mă voi pierde
ca într-o tristețe cu mâinile legate,
cu buze aftoase şi defectul sânilor astupat
când nu mă mai cunoaște nimeni la marginea
liniștilor de argint din care mă voi desprinde peste
zările albastre știind că
nu
se vor mai întoarce acele bucurii uitate
-depozit al copilăriei mele- şi
nu voi putea trage spini
din pieptul iubirii
n-ai să mai poţi auzi glasul
tot mai stins ochiul se va zbate aritmic
ticăind a întuneric în inima pământului
numai tăcerea mea te va chema
strângând părerile de rău
străfulgerând prin goluri
numele strivit sub un alt adăpost
căci iată
a venit vremea zborului
înecat în trup de pasăre mută


peregrin


mă țin lipită de buza cerului,
ca un timbru imaginat
pe fața timpului
îndemn inima la pas.

mă pierd printre ruine
las loc fluturelui împietrit
să mă locuiască și
să îmi hrănească zorii
cu fărâme purpurii
în ceasul cu limba otrăvită
moare secunda şi reînviază
dar venele noastre se deschid în
corul pruncilor de curcubeu
ne îmbată vrerea arsă
în strălucirea acestei zilei
amestecată cu pulberea de gânduri

în trecere

Resemnările, toate, se fac ghem: 
fir de păianjen descântat; 
de strigi, vocea ţi se pierde în hău fără margini... 
mai rămâne doar sărutul uitat pe frunze de arţar. 
 
Priveşti şi taci, -
pleoapa se zbate în oglindă. 
În râul spumegat de nuferi, 
eternul sugrumă țesut cu fire de mătase. 
 
Pe lângă trup se şterge un gând de înserare 
şi mă aprind, clepsidră, să dorm..., să număr..., să tac... 
 
Tu treci. Tu treci şi strângi àripa 
în pumnul îngheţat – trofeu albastru fără mal... (Dorina Neculce)

sâmbătă, 18 martie 2017

tablou fără de margini



cavalerii zornăie alămuri ruginite
tabloul se desface şi se încrustează-n stâncă
dar iată
dau foc icoanelor şi reclădesc imperii cu gustul de cenuşă
efigia unui sacerdot se oglindește
în catedrala somptuoasă
se face iar lumină

torțele întunericului ard preotese

şi eu te strig

pe creastă valul mă încorsetează
şi îmi auzi doar gândul  ca pe
un praf stelar de ghiocei striviți 
sub un genunche de rugă terminată
căci gura mea uscată nu poate să atingă nici
umbra tabloului fără de margini

răscruce



cmul însetat de viaţă
îşi toarnă dimineaţa de lumină
pe hârtie
cu tact
mă îneacă-n umbre fulgerate
de raze strălucite .

aşa arată nemurirea
uitată în drumul primăverilor târzii.

şi-n mine stâncile adorm
strângându-şi de pe soclu
paşii împietriţi.

dar dimineţile mă scriu în trup
cu litere din piatră şlefuită ...

simfonii

am atins trupul lunii
aplecat ca pe o cenuşă
înscânteiată
am cerşit liniştea
care ne legăna cuvinte
într-un balansoar al amintirilor

e nevoie de amiezi coapte
în umbre adânci
săpate pe obraz
de sub pana corbului ieșeau
picturile rupestre se înfigeau
în pereții stâncoși
apa clipocea a simfonii
vioara albastră
strângea un curcubeu uitat
..............................................
-luaţi! ne tot îndemna bătrâna cerului
în curând se lasă ceaţă...

iubirea mea a început...



iubirea mea a început să
crească hrănindu-se cu aripi
smulse dintr-o pasăre uscată
de undeva
se înălța un fel 
de cântec/suspin/des
prins din gâtul cerului

geană plumbuită stoarsă-n întuneric-iubirea mea
a pornit înspre cetatea albă
să îți culeagă fructe proaspete din
copacul fericirii
cu chipuri de madone dăltuite
în sanctuarele preoteselor cernite

sunt trează în paradisul verde
orbii mai pot înlocui din timp
clipele bolnave
 
mă destăinui bătrânului
care își deapănă firul
pe lângă ochii mei alunecă
o întâmplare neîntâmplată şi
las mâna ta să-mi mângăie genunchiul 
să  traversăm de mână cerul
privindu-l de departe

linişte



...și câtă liniște am cules
din întunericul acela parțial
mi-am făcut plasă de suflete
unul ție unul mie
număram cu ochii încleștați
pe cadranul fierbinte
umbrele dansau
împrejurul nostru
ca niște tablouri
sperietori ale morții
pășim pe colțul umbrelor
ne întindem pieile la soare
desenându-ne în trup
florile mării
și gândim că dimineața nu e
decât o iluzie

în pasul de fugară


în paginile evangheliei
îmbrăcată în piele de șarpe
apostolii reînviază
arhanghelii se desprind ușor
din vitralii
ascultăm cântări angeline
în palmele noastre sudate
vorbește tăcerea altor veacuri

oameni umbriți cu gene țesute
culeg rugăciuni pe un alt drum al crucii
nu mai urcă nimeni
în ei îmi fac un culcuș mai cald
să îmi adorm copiii
cu glas de sclavă
murmur imperceptibil
cântecul nopților până aud tropotul zilei
cu potcoave ruginite
suspin apoi plânsetul meu
ia formă de șoaptă
sub talpa cerului respir

te caut în pasul de fugară
ca pe o piesa de puzzle
care mi-ar întregi tabloul
care se conturează
în cercuri de foc

ca într-o pagină de carte


am uitat de zidul plângerii
și de metăniile tale
îngerii nu mi-au primit azi răvașul
spada mea s-a tocit
zidul îmi calcă apăsat pe spinare

surâsul tău mă întoarce pe cealaltă parte
femeile își privesc una alteia semnul
prin care li se arată câmpiile virgine
războinici cu mâinile îndoliate
și un alt soare zimțat de care s-au agățat copiii cerului
ca de un balansoar al umbrelor
râd își fac vânt se lovesc cu picioarele în coaste
se plictisesc repede
iau arcul  se încruntă încordează braţelee
țintesc adânc
sprijinind pe umeri pilonii uriași
se întristează şi
se închid în ei
ca într-o pagină de carte

pe drumul de niciunde

zidesc o cruce în nisip
din trup îmi iese umbra unui șarpe
cu ochi de rubin
ca o liană mă încolăcește
mă strânge la rându-i
zidește în mine o scară
iacab privește
urcă prin măruntaiele mele sprijinindu-și bastonul
în ochi, în creier, în gândul meu cristalizat
urcă spre altarul catedralei neamului meu
săgețile curg
curge şi apa oglindind brațele mele
crescute ca niște ramuri verzi îmbibate cu alge doar
săgețile mai luminează văzduhul
şi mă simt nedreaptă
în lupta asta corp la corp
care se naște în venele mele
nepieritoare

vineri, 17 martie 2017

în vechea-mi cămașă de zale




mă preling pe sub ruine
ca o umbră sculptată
pe obrazul timpului de piatră
prind rădăcini adânci
ierburi tăioase îmi cresc sub unghii
simt vestigiile unor imperii ne
apuse

am amorțit în vechea cămașă de zale
paloșul meu e oglindă mincinoasă
mă trădează când mâna-mi împlătoșată
se ridică războinic
în chip de pasăre măreață
din care a început să curgă lichid gelatinos
ca o capcană vie

acvila non capit muscas

în trupul meu crește alt trup
cu mantie prelungă
și cerul mi-e un evantai
de curcubeie crescute-n arcul de culori

de azi
sunt werowance
adepta unui neam fără de scut
în fort m-așteaptă băștinașii

din volumul ,,Surâsul meu gothic,,

craterele nopţii



privești prin craterele nopții
vezi moartea ca pe o fecioară despletită
piaptănă copilul nenăscut
cu degetele descărnate trasează linii negre
desenând cărările vieții
îmi stropește așternutul cu sânge
de la un capăt până la celălalt într-o tăietură adâncă
împrejurul grumazului meu se ivește o formă perfectă
concentrică
pic...pic...
se scurge viața prin ochiul nopții îmi spui cu mâinile așezate în cruce peste fruntea mea treci
eu te strig pe un nume demult uitat
îți caut gura asprită de vânt
şi de toate neliniștile mele

............................................................
în zi de sabat îmi umplu obrajii cu fum
suflu în răs(timpuri) ca un animal înjunghiat vreau
să aprind iar focul unui alt prometeu
............................................................
oamenii mă fixează din dosul măștilor de ceară
prin același ochi bulbucat străbatem întunericul lăptos
care s-a scurs pe ferestre pe când nu se mai arătau zorii
îmi înfigeai degetele în urechi
așteptai ca un pândalnic tensionat
să mi se desprindă nufărul din coapsa
hrănită cu lacrima de cer

auzi?
grumazul meu a început să plângă
pic...pic...
boabe de rouă se scurg aritmic prin craterele nopții
(ah craterele astea blestemate care îmi brăzdează chipul condamnându-l despotic la veșnică uitare)

marți, 14 martie 2017

hai sa nu murim



i-am zis desprinzându-mă cu greu din
furnicarul acela cenușiu fără de aripi
hai sa încercăm măcar o dată să nu mai murim așa prostește în fotografiile astea întunecate unde lumina nu mai răsare
din lumină te rog să te concentrezi și să strălucești măcar acum la apus ca un adevărat soare
am nevoie chiar și pentru o clipă de o adiere ușoară

și el m-a prins de mână și am stat așa amândoi
lumină în lumină
suflet în suflet și
am desenat plictisiți cercuri
mii și mii de cercuri
iar în fiecare trasam câte o față zâmbitoare imensă cu ochii inundați de mare

trecuse o vreme
mirosea țipător a zi și a noapte
fețele mele se descrețeau
fețele lui se încruntau

fotografiile tresăreau
se îngălbeneau
se îngălbeneau
în-ceeeet fără să spună nimănui

„poezia nu se scrie din minte”zicea cărtărescu și am călcat toate mințile în picioare
cioburi îmi curgeau în vene îmi alunecau în creier
„să vrei până la mie, să poți până la șase! ne striga de departe arghezi
udându-și florile de mucegai

atunci am obosit
și-am adormit într-un colț de tavan
cu cioburi în mâini și în picioare dar
niciodată nu m-am putut ține strâns de povestea aceea

colţi


deschid niște ferestre
în Timp
pelerin pe deasupra
razelor înflorite în caisul dalb
fildeșul se-înfige în umărul zilei
elefanții își caută trup
violent
ah violent
stelele încolțesc
într-o savană demult uitată
împietresc
om și trup ochi rubinii
azur presărat în venele mele
împletite cu fire de zare albastră
larvele plesnesc
degete de cleștar
încă mai fixează colți
într-un cimitir stelar

joi, 9 martie 2017

alea jacta est



o caut pe mama și palmele ei reci
din care să beau apă cristalină
apa aceea a uitării
dar mama a plecat într-o seară prin
râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors
decât pasărea cu aripile despicate
îmi numără zilele din trei în trei
s-așază în umărul meu stâng
înfige gheara adânc
să îmi culeagă de pe buze urmele de rouă

pe chipul meu se prăvălesc multe cuvinte
stârnite de o durerea ascuțită
ca o primăvară strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită
de mantia înserării

și mă fac ghem
strâng pasărea în mine
acolo îi jumulesc penajul
mă umplu și dau pe dinafară
scuip penele de vultur

fixez obsesiv toate crucile din
cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est!
strigă cineva
iar am pierdut Doamne

bărbatul din coaste îmi ticăie
bătrânul chronos își strânge la piept ceasul
ca pe-un copil
lăsând doar umbra prin care
o văd pe mama în râul rece din oglindă
întinde palmele și sorb după mult timp
apa iertării.

miercuri, 8 martie 2017

urmează-mă!




e mâna mea de fum
(sau poate e același drum)
ce-adună șoaptele amare,
uitate neîntrebat, în clipa de vis(are).


eu iarăși mă petrec
lăsând blestemele să amorțească
în arzătorul cerc.

înspre apus se-îneacă marea tulburată,
din cioburi te refac
s-asculți povestea toată,
povestea noastră cu „a fost odată...”.

nu asculta sirenele năuce
sau vântul care suflă din răscruce.

auzi?
sunt eu, te strig și poate plâng,
sau vocea mea ascunsă în adânc.
deschide ochii! dă-mi mâinile!
sau vorbele, pe rând!

nu te-îndoi de mine ,
ai să vezi, doar numele o să-l retez,
și, poate fruntea ți-o păstrez.

privește!
icoanele de aseară
au chipuri de zăpezi,
Nu te-îndoi,
a nu știu câta oară,
doar trebuie să crezi.

duminică, 5 martie 2017

prin livada nucilor veșnici

primăvara îşi subțiază gleznele
de argint astăzi
vom trece până şi
de ultimul val zic ,,astăzi,,
şi simt o sufocare albastră crescând
pieptul îmi încolăcește
în strânsuri de sărbătoare
scăldate în lumini

tu veşmânt al trudei
tu primăvară haotică sevă
copacii colorând
desculț alergând prin râuri de umbre
cu lacrimi de soare în plete
valuri de petale strecurând
prin livada nucilor veşnici
coboară-n adâncuri așterne-mi trupul
iubitul în trepte cu gene fremătătoare
când vor foșni cocori-n mătăsuri alese
cu palmele sale de doruri amare
să îmi cuprinză umerii arzând
.................................
şi eu am să-l pândesc
alunecându-mă pe stropii de sânge
ascunzându-mi în pumni nerăbdările
absența lui va luci
ca o imagine strălucitoare în
ploile de ceruri explodând

sâmbătă, 4 martie 2017

epopee într-un gând


strig- dar glasul nu m-aude
și nici gura nu mă vede,
ochiul lumii mă apune și
țărâna-mi lasă semne.

cânt- dar cântul
nu-mi vibrează,
degetele-mi scapă firul
și-ascultarea nu mi-e trează .
sap- dar groapa nu se-nalță
aud cântec din adânc
peste inimi sângerează
acel strigăt de demult.
aș săpa lumini sub gene,
aș striga de sub pământ,
dar n-am urme
am doar semne
și m-ascund
într-un cuvânt.

joi, 2 martie 2017

şi nu mă pot vindeca



simţământul persistă
de parcă aş avea nisipuri mişcătoare în talpă
adăpătoare de flururi
galbeni mi-s ochii
desparte-mă iarnă de vânturi şi
de ploi-usturătoare sentimente
pe deasupra memoriei mele închircite
firul de plumb nu mai pătrunde. sunt un amurg deşertat
sunt o tristeţe scursă pe un obraz de ceară
sunt o firidă crescută în creştetul palmelor tale
îngroşământ al nervurilor. zale frunzoase
verde verde pal verde strident întunecat
uitată sunt în umărul pădurilor
îndoielnica mea cămaşă
ţesută în nourii de fum mă strânge sugrumă
scârțâie şi scânteiază a jale mă şi aprinde lumină în lumină/parfum de culoare în iasomie răzvrătită
în tablouri renascentiste întorc pasul
stânjenitor şi trist mă voi amesteca prin herghelii de fluturi
să-ţi mai trăiesc o săptămână
nepământeană urmă.
înseamnă că nu e târziu
lampa tot pâlpâie
nu se stinge zarea după linia albastră
aş mai putea să îţi desprind poemele din trupul cald
voi decupa grădini edenice
fără de şarpe cu fâlcile deschise
paianjenul ne va muşca amurgul-trăind apocaliptic înserarea
o să ne cernem liniştiţi şi palizi
prin universul de cenuşă

lumea se va limpezi

aerul s-a curbat sub prezența Luminii oamenii aveau tendința de a se întoarce la capătul drumurilor înfloreau tufele sălbatice a mai trec...