miercuri, 31 iulie 2013

condamnata




mă numesc sophia şi 
de la o vreme trăiesc
pe marginea visului despicat
intru şi ies cu mâinile legate aud
tăceri închise într-o lume de poveste
dar cum poţi să fii o umbră peste umbre
un trandafir sălbatic într-un gând pietrificat
aud bătăile inimii mele în miezuri de zi
şi le zic:,,vreau totul sau nimic,,
( ce îi poţi cere
unui criminal de rând
mai mult decât)
ultimul cartuș pe
un deget resetat

marți, 30 iulie 2013

omul verde

chiar există
ascuns între ziduri
înapoia templelor sfărâmate
mâinile lui crispate
caută noaptea
izbucnind în hohote nebune
omul meu verde
doar astăzi
îmi dă dezlegare: de azi o să crești
altfel de oameni
cu frunțile înverzite în
trupuri de lemn
...................................................
așa e cel mai bine zic
plămânii nostri
fortificați
se vor umple iară
de sânge

Po)veste de seară




sasha era fiul mijlociu
al pietrarului din sat
dimineața coboram
în grădina timpului
să adăpăm fluturii de rouă îmi
plăcea mult sasha cu mâinile lui fine de argint și
ca să îi dovedesc odată toate astea
în miezul viselor
de mai îi ciopleam
castele în nisip
…………………………………………….
câteodată
mă îngrozeam
la vederea albatrosului despicat
pe deasupra cerului
care nu ne mai putea
cuprinde se zbăteau
păsări de granit răsucite cu ghearele
în vene

........................................................................................
și, vaaai!!!!  :) ne
chinuiam să trecem
peste umerii morții
până nu se încingea Apusul.

Pandora opens the forbidden box:

 
sursa imagine: internet

brainstorming



brainstorming sau furtună pe ape
mă întrebam și îți scriam toate acestea
scuturând petale de culori peste
brațele mele revărsate galopau
hergheliile de fluturi vișinii
-haideți, haideți...le șopteam stins
fără să îi ating pe sufletele dezgolite,
mai e doar o parcelă cântătoare până-n
tărâmul umbrelor de foc spărgeam în dinți
nerăbdătoare
timpuri cu trupuri de gheață
și aripile noastre
ușor ciobite
ușor cicatrizate
dobândeau zboruri
și tot valsau
și tot vâsleau peste o iluzorie întindere
de ape lumea iubirilor neîntrupate
se ivea dintr-un tablou nocturn
sfâșiiind tălpile nălucilor prin mărăcini și
eu tot galopam gândul printr-o furtună de nisip
mă închirceam strângându-mi la piept
mantia de fluturi undeva departe de lume
se adunau zorii și mă trezeam ca să îți
modelez aceiași mult promiși îngeri de hârtie
cu aripi de mătase și te tot îndemnam
-haide...haide...nu mai e mult
până se ridică Timpul

duminică, 28 iulie 2013

ce noapte domnilor


ce noapte
exclami buimăcit
cu ochii înroșiți
ca focul în vatră și
tragi după tine trotuarul
blocuri alunecă te fulguiesc
visuri străvezii cu sărutări ușoare
dar parcă era altfel gândești parcă
trebuia să fie altfel
să nu fi murit să nu
fi transformat Tu fluturele în șoarece
omida cu ochelarii apăsați în șarpe
ți se încolăcește împrejurul picioarelor
urcă sugrumându-te ai vrea să te trezești
ai vrea ca toate astea să nu ți se fi întâmplat ești
un biet muritor amețit de strălucirea hainelor împărătești te cațări
te cațări până El te impinge cu un gest
necontolat apeși butonul
nu mai e acolo și
te simți pește
cu gura umplută de sânge
atârnată de rochia aurie mai
poposești o vreme
încă nu e prea târziu
îndrăznește
ți se strigă într-o limbă străină demult uitată întotdeauna
te-ai simțit un laș pentru tine nu au existat izvoarele frica
te-a paralizat
îndrăznește
îți râd în nas copiii
dar tu nu ai mai apucat să le auzi hohotele asurzitoare
trupul tău se umplea inexplicabil cu flori de migdale
inima pulsa hârșâind
ceas stricat înainte de vreme
cochilia nu te mai încăpea
pumnii tăi se fărâmițau
astupând burta cerului
cu bucăți mari de carne putrezită
.........................................................................
chiar în noaptea aceea erau pe la RNEL pene de curent
și nu ai putut înțelege pentru
o vreme
filmul
......................................
ce noapte domnilor
!!ce noapte
precum vă și spuneam.....................................................................

În Trecere de Dorina Neculce

trupul (cred că o să arăt jalnic
tăiată în muchie de secure) şi
ceasul meu o să bată în pieptul tău la
miez de noapte o să mă cobor
să îți număr cu precizie
cele șapte brațe cât de
fericiți o să fim/degetele tale febrile
catifelate șapte luate câte șapte o să-mi
astupe iarăși gura) apoi or
să alunece între coardele harpei
suspinând a...secvențe decupate
dar numai bărbatul acesta
o să îmi șteargă cu buzele lui
înghețate toate gândurile iubite
și ai să vezi tu
până la urmă
o să mă învețe
încetul cu încetul
cum se...moare

sâmbătă, 27 iulie 2013

nu plânge, calliope!

http://ioanbistriteanul.ro/articles.php?article_id=14



mă-nchid în ochiul meu
de sticlă trupul mă strigă
într-o numărătoare abstractă:
-nu plânge, calliope, nu plânge...
şi se face iarăşi noapte,
în curând perdeaua neagră
va sparge valul îmi va coase
gura cu firele de plumb.
surâsul îngheaţă stins
lacrima de jad
se agaţă de marginile cerului
cu stâlpii falşi ce mă apasă
oracolul deschide gura:
-nu plânge, calliope!
în buza timpul
săpăm
săpăm noi labirinturi
şi iar se face zi şi
iar se face iarnă
o altă iarnă aproape neagră cu fulgi
de fluturi galbeni
răsturnaţi pe gene.
-nu plânge, calliope...
strig 
pământului care-mi desface
rana.

P.S.: Grafica volumului meu gothic II- Urme vechi este realizată de Roxana Barbu.

scrisoare Lui

dragul meu
îmblânzitor
de umbre
te privesc
de după
ochiul de cristal
cad gene aurii
şi zâmbetul
se stinge
în zguduiri sinistre

renaşterea



ies din lumină
cu mugurii pe frunte  şi
mă aprind văpaie
nestinsului alb
ne-mai-avându-mă umbră
Cântecul se pierde
cu fața spre mine
se întoarce iar  zeul
din Olimp
dărâmă  
cetatea şi templul
peste umărul supurat al ploii
..............................................
în visul meu zeiţele dansează
acoperindu-mi cerul 
cu urme de cerneală

vineri, 26 iulie 2013

Între lumi paralele. Trecutul nu există...

Strada Liliecilor, numărul 5.
Nu știam cum am ajuns pe aleea aceea îngustă, întunecoasă, impropriu numită stradă, de parcă cineva nemaivăzut, nemaiauzit, s-ar fi chinuit îndeajuns să o boteze în numele ,,zborului de lilieci,,. Nocturne apariții solitare, cu găoacele ochilor săpate în lumina dimineții.
Îmi amintesc doar că mă întorceam de la școală și parcă un chip vag conturat în cețuri și fum îmi arăta drumul umbros, ascuns până atunci privirilor mele curioase, îndemnându-mă să îmi urmez instinctul, să nu cedez vechiului traseu luminat, din centrul orașului.
Și mă abat, în mica-mi slăbiciune, intrând pe străduța Liliecilor ca în burta imensa a unei arătari ciudate.
De unde apăruse locul acela, descoperit ca din senin, nu știam.
Poate nu i-am dat importanță în cei patru ani de liceul cât colindasem de una singura uliţele oraşului ascuns. Și acum Oraşul mi se părea un bătrân farseor care s-a jucat cu mine în toţi anii aceia ascunzându-mi cele mai fascinante poveşti din inima micului târg provincial. Presimţeam că străduţa Liliecilor nici nu există, că doar mintea mea încerca să o creeze în amintirea locurilor natale pe care le-am lasat în urmă. Şi mă chinuiam să asociez casele înşirate de-a lungul străzii cu cele din copilărie: aici ar putea şedea mătuşa Lupăneasa.
Căsuţa se ridica inexplicabil din pământ, mică, slută, strâmbă, lipită cu lut, pe alocuri crăpată, ca o rană adâncă în buza cerului, înconjurată de  bălăriile mult mai înalte decât acoperişul. Dând buruienile la o parte,  mătuşa apare, pășind încet, nesigur,  ca dintr-un tablou foarte vechi, decolorat, strângându-şi un colţ al baticului în gură şi celălalt cu mâna aspră, stafidită.
-Tu trebui sî cii a Pălădoaii, abia şopteşte ea de peste timpuri eterice...Da, da, cî altfel di ci ai samăna aşă di ghine cu e`, cu mătuşa...Uite ai ochii ii, gura, nasul, tot așă, negricioasî...He, he,he...o fimei hotărâtî Pălădoaia. O fost tari la ciri, cî  cini sî înhama la giug cu Paladi, vizitiu` boieriului? Uiti, o înfruntat greu` aicia, la Neculcea, în pustietati, la marginea timpului,  alăturea di Paladi, om așă di aspru șî la vorbî și la chip...Sî întrece șî cu dracu`. Da, da...Așă zîceu tăț`. Altu mai sucit ca el pi aicea nu s-o mai văzut. Noroc de mă-ta, că nici un suflet de copchil nu le-o dăruit Cel de Sus. Da` eu am avut mai mult noroc de Nică, de tat`-tu că m-o primit în iernile acelea, în casa bătrânească, di la voi, din ogradă, să îmi încălzăsc oasele și mi-o dat o șî o lingură de mâncare, că altfel eram oali şi ulceli di mult, de muuuult...Cî ai mei erau saraci, da`... nici nu le-o pasat di mini. Nu, nuu...şi glasul i se sparge strident în murmurul străzii.
Înaintam şi găseam noi locuinţe unde i-aş fi putut caza pe oamenii copilăriei mele.
Aici ar fi stat Ologul, mai la vale mătuşa Duntrăchiţa, mătuşa Aglaia, moş Maxin...Şi strada se lumina de atâtea suflete adunate la un loc...
Dar sunt pe o străduţă îngustă, întunecoasă şi încerc şă disting noi chipuri.
Ziua era destul de mohorâtă şi-mi amplifica starea de nostalgie curmată brusc de apariţia unui bătrânel gârbovit, mult adus de spate, uscat la trup şi la privire. Bătrânul mi-a trezit un interes şi o vie curiozitate. Cine era? Ce căuta aici, în pântecul oraşului? De ce nu îşi ducea veacul în căsuţă lui, în satul în care a trait? Era evident că nu se simţea comod în întunericul acela ostil şi deformat. Mi se părea desprins dintr-un tablou de Grigorescu, pentru că avea o lumină împrejurul lui, aşa cum sunt înfăţişati sfinţii de la Agapia. Mi se părea că seaman cu toţi bătrânii din satul meu.
Obosit, timid, încercănat, trăgea după el un scăunel fără de spătar, constuit de o mână nu prea dibace.
Se așeza înapoia porții și privea, privea...
Din clipa aceea, în mintea mea, am legat o strânsă prietenie, tainică. durabilă, cu bătrânul de la poartă. În fiecare zi treceam pe străduța ,,zborului nocturn,, să îmi văd prietenul bătrân care îşi purta pe chip cu demnitate o poveste neștiută.
,,-Cândva nu o să-l mai văd la poartă, gândeam, și inima mi se strângea,  făcându-se ghem de ace...,,.
Mi se părea desprins din paginile cărții mele de citire, cu imagini de oameni neajutorați. Îmi aminteam de textul cu nora care îi servea bunicului ciorba în strachină de lemn.și retrăiam aceleași semntimente amestecate, de revoltă și compasiune.
Într-o zi, bătrânul a dispărut de la poartă lăsând în pieptul meu de copil o pasăre fără de aripi să se zbată...
Şi apoi îl revedream cu ochii minţii pe moş Tofan, în arşiţa verii, îmbrăcat cu haine foarte groase, cu căciula din piele de miel adânc înfundată pe creştet.
-E bolnav moşu`, să nu te temi de el, îmi zicea mama.
Dar într-o zi moş Tofan m-a speriat de moarte. Venea din satul vecin şi brusc i s-a făcut rău. S-a oprit la noi în curte, a intrat în casă, s-a aşezat pe pat să își tragă, cu mâinile apăsate pe stomac, vătămătura. Gemea şi scâncea că un câine înjunghiat. M-am uitat pe fereastră şi am început să plâng, neştiind ce aş putea să fac. Eram singură acasă. Toţi erau la camp şi eu trebuia să fac le fac de mâncare. Dar moşul se încăpăţâna să stea pe pat, să scâncească şi să geamă, iar frica mea creştea, creştea de o simţeam cum îmi iese din trup ca o jivină amenințătoare.
,,-Trăieşti între lumi paralele, îmi spunea mătuşa Aglaia încă de pe vremea când eram mică şi inventam poveşti despre cum era când eram Mare. Timpul tău nu există. Nu există...,,
O casă, o străduță întunecoasă și un bătrân la Poartă încremenit într-o veșnică așteptare....

miercuri, 24 iulie 2013

ceva despre larra

larra lasă urme pe zăpadă
cizmuliţele de gumă se înfig
urme în stânga urme înainte
înapoi o strâng în cercuri
pletele îi ies de sub căciuliţă
cândva n-am să mai trec pe aici
îşi zice ea cândva nici n-am să îmi mai amintesc să strig
şi îşi pune multă zăpadă în buzunare
ce faci larra o întreabă o vecină
pentru ce îţi trebuie asta
imi trebuie pentru suflet
ca să nu se murdărească
aşa zicea ea ca să
nu

reclamă la reclamă

,,păpuşa ioana este cea mai
frumoasă păpuşă vorbitoare
ea este prietenă foarte bună cu păpuşa ana
păpuşa ana e vecină cu păpuşa ramona
păpuşa ramona este iubita părăsită a 
păpuşarului avram
care s-a născut ieri pe strada păpuşilor 
înlăcrimate
înlănţuite
abandonate,,
reclama asta o repeta la un post de radio mai puţin ascultat o doamnă
foarte grasă ştergându-şi ochelarii
din secundă în secundă

pe vremea aceea îmi împleteam codiţe
foarte strâns şi mă plimbam 
pe o potecă a viselor curmate
pâianjenul îmi înfăşura o pânză lipicioasă
împrejurul gurii 
şi mă fixa hipnotic
încercând să mă închidă
într-un decaedru dar
amintirile ţineau să mă cresteze 
să mi se aşeze lasciv pe buzele-nverzite
de atâta pădure crescută 
în dosul sărutărilor uitate
îmi înconjurau trupul
în franjuri luminoase şi
desenau în urma mea
arcuri de curcubeie
care se întreceau cu mine 
într-o fugă nebună chiuind

arcurile mă şi îmbrăţişau 
într-o sufocare plăcută
dând răgaz cuiului să mă fixeze 
ca tu să mă priveşti închipuindu-ţi 
că-s un tablou pierdut
în sepia înfâţişând naiade rătăcite
din alte anotimpuri

,,nu-i nimic!, îmi striga 
păpuşa vorbitoare ioana
prietenă cu păpuşa ana
vecină cu ramona 
abandonată de avram,
ieşim noi cumva la lumină
ca şi iona din tărâmul ceţii/din burta întunecată a peştelui!,,

Dorina Neculce - Inimă Albă

marți, 23 iulie 2013

Poveste din anii de liceu

pe natalia o cunoşteam
din anii de liceu intra mereu
pe uşa din stânga
şi-n urma ei distingeam
aceleaşi înscrisuri agramate:
,,andrei vreia să o...pe ana,
elmar şi semiramida se...după cantină,,
îmi aminteam că trebuie să
trec şi peste astea că
trebuie să tac să-nghit să scriu
că nu e bine să fii singur
............................................
roagă-mă îi spun
roagă-mă să nu mai plec
să mă liniştesc să îi scriu iar mamei
despre cât de bine ne este la internat
elevul cucu s-a certat rău
cu claudina şi fata a îngurgitat
mai multe scame şi pastile
acum e la spital şi desenează inimi negre pe un perete translucid
domniţa e tot frumoasă
!o floare între flori
o gratulează elevele ,,mai mici,,
în sala de lectură
e tot mai frig
de parcă
s-ar fi descălţat o cioară
cu fularul roşu
înfîşurat pe după gât
mihuţ încearcă vechile lui trucuri
de pedagog bătrân care-şi ascunde
apartenenţa la verzile cămăşi

de la o vreme limba uriaşului din cer
aruncă fluturi credeam că pot să-ndur
credeam că-s mai puternică
dar plâng
pompierul supraponderal
îmi şterge lacrimile cu o sârmă înmuiată-n vin:
,,nu plânge, te rog, nu mai plânge, mă încurajează el
nimic nu e adevărat...doar ai visat urât, urââât, uuu-râââât,,
şi tună
şi plouă
şi trece Timpul
molatec alunecând
şi-ţi zic: suntem perfecţi!!
deşi ne trece timpul
deşi tu te asemeni tot mai mult cu toţi
suntem ca două cutiuţe aurite
pe care o mână prea stângace a scrijelit cu unghia: un elly +o elly-a
ca nişte semne mute strâmbe
ne înstrâmbăm unul în faţa altuia
şi mă trârăsc până la umbră
să pot să intru iar în ea
în timpul ăsta
natalia
pe care o cunoşteam din anii de liceu
intra pe uşa dreaptă
pe uşa stângă
un el şi-o eli-a



larra



Larra

nu mai crede în trecut
viața îi apare ca
o jucărie folosită
din poza îngălbenită îi
zâmbește mama
fantomatic
se desprinde
cu dureri de piatră
de sub lespedea
încremenită
abia rostește :
,,îmi este tare
dor de tine,,
mâna ei cernită
redeschide poarta
înapoia căreia s-au adăpostit
niște străini


luni, 22 iulie 2013

simplu

 

cât poate fi de simplu
să înveți
să numeri
din doi în trei
din trei în șase tremurând
cu unghiile descusute
atârnând la marginea gropii
vor veni doar grofii
ca să îți tulbure
neliniștea
izvoarelor
aruncându-ți peste umărul putrezit
petale amare
smulse
din ochiul învineţit
din inimă neagră
din pieptul de piatră...

duminică, 21 iulie 2013

din)apoi

inima ceasornicului de hârtie a tăcut
amorţind copii umbrelor de fum
dinapoia uşilor de crista
tic-tac-uri se zvârcolesc
în lacrimi de ceară şi
bila uriaşă de metal
se învârteşte pe
deasupra trupurilor noastre
îngropate cu genunchii strânşi
fără de durere
cu buzele capsate
cu ochii arşi în
imensitatea câmpurilor aspre
înfofoliţi în propriile noastre umilinţe
sfărâmam argintul
scrâşnind
sfâşâind
îmblânzind tăcerile trecute

duminică, 14 iulie 2013

arbore genealogic

timpul trecea destul de greu
de când ne-am cunoscut
căutam alţi oameni
auzim ecoul răsuflat
răbufnind
în alte inimi
drumurile aduceau întotdeauna cu
altcineva florile îşi încleştau dinţii
simţind umilinţa mâinilor flămânde
am plâns cu toţii cum nu am
ştiut că se mai poate plânge
şi ce înseamnă asta a întrebat larra
asta înseamnă că suntem rude
...în piepturile noastre
se scurg pâraiele în care
a curs deja preeea mult sânge
şi îi tot repetam asta
ca să nu mă uite

trofeul nopţii

încerc să îmi urc umbrele spre cer
genunchii mi se aşază pe sub treptele de fum
trec prin mulţimile amuţite acoperind cu palmele
primăvara lui două mii doisprezece
acum când s-a înăsprit gustul pâinii
simt cum mi se zbat iar ochii
în mâna stângă şi
trec de pe o
margine pe cealaltă
drumurile astea
când oare s-au surpat
..............................................................
călătorule poveştile mele
sunt scrise cu degete de sânge
ierburi şi vise mi le-au colorat
sunt pasărea albă a nopţilor târzii
vânătorii inimilor*stea
m-au câştigat

sâmbătă, 13 iulie 2013

S-au rupt sindicatele!!!



S-au rupt sindicatele!!!
Simplu şi nesimţitor...ca o ploaie călduţă de vară.
Totuşi vestea a căzut ca un trăsnet pe deasupra capetelor zecilor de mii de cadre didactice ieşene...
Posturi de televiziune influente se întreceau în anunţarea iminentului dezastru.
Din clipa în clipă, de pe buzele unor reporteriţe plictisite ieşeau cam prăfuite vorbe impersonale : ,,Un învăţător ieşean rupe sindicatele din învîţământ în două.,,
,,Ceea ce nu credeaţi că se întâmplă, s-a şi întâmplat: Învăţătorul ieşean a rupt Federaţia Sindicatelor din Învăţământ în două,,. Şi verbul ,,rupe,, cădea ca un bici împletit, pe spinarea bieţilor oameni.
,,Ce ne facem, ce ne facem?,, se tânguiau aceştia pe la colţuri, ştergându-şi ipoteticele lacrimi când nu îi vedea nimeni.
A doua zi dimineaţă, printre navetişti, vestea se plimba mândră, din gură în gură, spusă pe un ton clar, răspicat, deşi pe alocuri înzorzonată, aşa cum îi şade bine românului când se respectă.
Gura târgului vorbeşte despre neînţelegeri băneşti, despre amante cheltuitoare, despre interese personale şi alte matrapazlâcuri ferite până atunci ochilor de rând. Dar iaca, sosise vremea ca ochii de rând să vadă, urechile să audă şi ,,gurile,, rele să vorbească...
-S-au rupt sindicatele??? şopteau unii profesori îngrijoraţi.
-Şi noi cui mai ,,donăm,, cei 2%? Cine ne mai apără ,,interesele,, ? se întrebau, chiar dacă în subliminal făceau legătura dintre banii lor şi cheltuielile cu acele complexe hoteliere pe care le construise sindicatul, ca o entitate vie ce se credea, şi pe ei nu i-a întrebat nimeni, niciodată, dacă doresc acele complexe, sau ce să mai zicem despre investiţia grandioasă de la Ciric.
Nimneni nu i-a mai întrebat, parcă, despre ,,lucrurile,, astea în care li se scurgeau printre degete banii, sau cam aşa ceva..Însă nu reuşeau să pătrundă mai adânc în miezul problemei pentru că se scufundau în hăţişurile sorţii.
Printre alţi navetişti somnoroşi, murdari, prăfuiţi, profesorii moţăie şi ei, făcându-şi în minte calcule: 2 milioane pe întreţinere, un milion internetul, un milion jumătate excursia celui mic, cel mare are şi el nevoie de abonament...Se cam duce salariul. Şi mâncarea? Ei, câţiva cartofi, fasole din belşug...Ce dracu` nu înţelegem şi noi o dată că e criză...Testul, am uitat de testul de la sfârşit de capitol...
Dar astăzi nu mai aveau timp de gânduri simple şi de moţăieli. Astăzi se rupeau sindicatele şi ei nici măcar nu ştiau dacă nu le spunea doamna aceea durdulie, blondă, care coboară... cui îi mai pasă pasă în ce haltă insalubră coboară şi ea...Important era că le aducea vestea şi le-o aducea aşa, pe tavă. Ei doar să o tălmăcească, să o aprobe sau dezaprobe.
-Eeeeiii, şi ce-i cu asta? Cu ce ne ajută pe noi sindicatele? răbufneşte glasul piţigăiat al doamnei de matematică, cea veşnic scufundată în corectarea testelor, a fişelor, de nici nu îi cunoştea nimeni vocea.
De fapt, doamna abia anul ăsta se lipise de grupul lor, înlocuind-o provizoriu pe titulara care a plecat pentru un an la cules de căpşuni, in Spania. Apoi, de parcă nu ea vorbise, îşi scufundă iar capul micuţ, cu obrajii bucălaţi, în mâzgâlirea aceloraşi testelor, cu roşu.
-Auzi la ea, cu ce ne ajută pe noi sindicatele? sare un domn străveziu, foarte slab cu figură de cioclu(cică e profesor de religie-cam nesăbuită asociere dintre fizic şi meserie). Dar cei 4% pe care ni i-a dat sindicatul,?Dar cei 12% pe care ni i-a câştigat în instanţă? Dar biletele de concediu în ilustrele lor hoteluri?...De ele ce mai ziceţi? Domnul se roşeşte, se roşeşte şi se aşază lângă preocupata profesoară, aşteptându-şi nerăbdător răspunsul.
Se vede treaba că doamna nu are chef de discuţii şi domnul cedează, într-un târziu, căzând vlăguit pe canapeaua incomodă.
,,Frate, o să faci infarct, i-aş zice,,. Dar omul parcă îmi aude gândul şi se ridică ameninţător, încercând o altă cale de lămurire:
-Toţi le ştiţi pe toate. În ţara asta.nimeni nu e cinstit...În ţara asta şi dacă sufli mai des ţi se strigă că ai furat cam mult aer...Cum mai vrem să trăim, cu frica asta în sân, bănuindu-ne mereu unii pe alţii...
Trenul scârţâie răguşit şi de ce nu ar scârţâi, că doar a fost adus de la second hand, din Franţa, ca să îşi dea duhul pe aici.
Ştirea nu s-a stins prea curând, ba a căpătat noi dimensiuni şi colorate nuanţe luând proporţiile ,, bulgărelui de zăpadă,,. Ca orice ştire de primă pagină se întindea languroasă pe paginile principale ale ziarelor locale, ocupându-şi binemeritatul loc prim. Apăreau poze şi informaţii compromiţătoare despre cei doi.
Unul că ar fi luat un credit pe care nici în ziua de azi nu l-a mai înapoiat, ba a mai şi scăpat de urmăritori ( ca-n filmele western, cu Winnetou), iar spre a sublinia controversatul adevăr, se ataşa mai jos o imagine tulbure, cu un individ extrem de dubios care ţine o mulţime de bani în mânâ, privind suspicios în jur.
Celălalt era imortalizat sărutându-şi pasional amanta, pe după un gard foarte înalt, împrejmuit cu sârmă înghimpată, aşa de înalt, încît nu îţi mai dădeai seama dacă era el sau altcineva care îi semăna numai la chelie, în imaginea neclară şi înceţoşată.
Amănunte picante ne aduce şi lidera de sindicat de la ultima şedinţă.
-Învăţătorul, zice ea, e un om onest, uite ce a zis despre celălalt lider şi despre amanta lui...
Credem pe cuvânt, fără să clipim, că aşa suntem noi învăţaţi de mici...Adeziuni, formulare, semnături..--
-Mergem cu el? ne întreabă ea sugestiv.
-Mergem...
După două zile se anunţă vizita(de fapt prima vizită de când lucrez eu în învăţământ) a celuilalt lider de sindicat.
Aflăm aceeaşi poveste despre credit, despre nereguli presupuse. Omul îşi apără interesul propriu cu o îndârjire de nedescris. Prin minte îmi trece, oarecum vinovat,  gândul că nu a mai fost niciodată în şcoala noastră şi mă miră faptul că ne vorbeşte chiar aproape amical, foarte deschis şi că ne spune nişte lucruri aproape personale, dar nesemnificative, însă nu aminteşte un cuvânt despre banii noştri investiţi în afacerea socrului său, la Ciric, sau despre(Doamne fereşte) presupusa amantă care o fi ,,înfulecat,, ceva şi din banii noştri.
E sfârşit de an, sunt foarte obosită şi bănuiesc faptul că nu arăt prea bine.
Mă aşez în scaunul din dreapta liderului transpirat şi nervos şi mă gândesc să îmi susţin un punct de vedere care mă macină de la început de an şcolar.
Îl anunţ că am şi eu o problemă pe care vreau să i-o semnalez. Liderul mă priveşte pieziş...V-am zis că eram foarte obosită şi nici nu cred că aveam ceva în comun cu cea cu care se săruta presupusul lider după acel gard foarte înalt...
Omul mă ocoleşte cu bună ştiinţă...Crede că renunţ...Poate crede că sunt femeia de serviciu. Mă uit pe sub catedră, înspre picioare mele şi tresar oarecum ruşinată când îmi văd papucul din dreapta puţin desfăcut în vârf...
Parcă mi se face jenă de mine, dar totuşi nu o să renunţ pentru un papuc desfăcut la vârf, ce Dumnezeu, nu? Şi izbucnesc, aşa ca domnul de religie din tren, dar de pe un alt palier de idei.
-De ce v-aş susţine pe dumneavoastră ca lider al meu de sindicat, dacă dumneavoastră ca şi lider aţi declarat pe un post de televiziune că nu susţineţi cauza profesorilor care şi-au echivalat studiile. Mă simt nedreptăţită să contribui cu nişte bani acolo unde eu nu sunt susţinută...
Omului nu-i vine a crede...El venise să plângă. Cauza lui e nobilă. Oare de ce ar trebui ca el, ditamai liderul de la centru, să se complice cu indivizi din ăştia dubioşi, cu pantofii desfăcuţi? pare să se întrebe el, uşor tulburat de neprevăzuta situaţie...
-Pe mine m-aţi auzit spunând aşa ceva? întreabă el prostit, simţind cum pierde teren, dar imediat se redresează.
-Pe dumneavoastră, sigur. Cum aş putea vorbi, dacă nu v-aş fi auzit spunând lucrurile asta? insist.
-Era doar o discuţie politică, bineeeîîîînţeleees căăă văăăă susţin, se bâlbâie el, vizibil iritat.
-Mie mi se pare că din discuţii domniilor voastre, cele politice, pierde întotdeauna doar omul de rând. Sincer eu nu aş pleda pentru sindicatul dumneavoastră.
Se lasă tăcere.
După o vreme, lidera noastră de sindicat sparge tăcerea şi spune:
-Să ştiţi că eu nu am trimis încă actele de adeziune. Omului îi vine inima la loc:
-Foarte bine aţi făcut! Foarte bine aţi făcut! Şi se îndreaptă victorios spre uşă.
Încă o bătălie se pierde sau se câştigă...
Mă simt ca un miel la tăiere. Din nou în burta lupului.
Din tocul uşii răzbate un glas impersonal, lipsit de convingere:
-Iar pe dumneavoastră, n-am sî vă uit...
Nu ştiam dacă e o promisiune sau o ameninţare,,,

S-au rupt sindicatele....Nesimţitor de simplu.

A doua zi, semnam noile adeziuni...completam noile formulare...
-Mergem cu liderul vechi? întreabă doamna noastră, lidera de sindicat. Ce să zic, e un om destul de onest, e un om influent, e...un...om...cinstit...
-Mergem...Mergem, şoptim noi tot mai stins şi ne facem în minte vechile calcule : 2% la sindicat, 12% la sănătate, 2 milioane la întreţinere.....................................................................................................................................

obsesii

ea e larra şi scrie
pe o hârtie foarte foarte albă
cum scrii tu atunci
când se încheia cerul
la ultima fereastră
larra își admira scurt
bretonul ochii oblici
(ochi de chinezoaică
o necăjeau copiii) și
mantia de fluturi scuturată
ziua se plimba cu mâinile la spate
printre obsesiile mele
făcea slalom
ocolindu-mi de bună seamă
nerăbdările alb alb-
astre
ea știe multe lucruri nefolositoare
de pildă de curând a aflat că
un șarpe fără piele
în formă arămie e
un fel de soare vegetal și
un soare vegetal e
un fel de umbră ascuțită
răsturnată în cuvinte

ea e larra
și de curând a început
un fel de alfabet al vieților trăite

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...