sâmbătă, 29 octombrie 2011

Dimitrie, omul cu fața de legendă

Era o zi ca toate celelalte, fără de griji, cu o libertate ușoară, pe care numai vârsta copilăriei ți-o poate dărui.
Îmi amintesc de ziua aceea în care o tovarășă de joacă, ceva mai măricică, ne-a privit pe fiecare în parte și ne-a întrebat, așa, ca ieșită dintr-o taină:
-Vreți să vedeți ceva, ce nu ați mai văzut?
Stârniți de o curiozitate fără de margini, am răspuns într-un singur glas:
-Vrem. Unde? Aratăăăă-neeeeeee!!!
Să fi avut vreo 3 ani pe atunci, dar țin clar minte mersul acela anevoios, în șir, unul după altul, poticnindu-ne, urcând cu pașii mult prea mici, dealul anevoios de la capătul satului, deal numit de săteni movila lui Paladi.
Fetița cu ochi strălucitori ne înfige privirile cu răceală și ne șoptește, arătându-ne silueta satului îndepărtat:
-Acolo e capătul lumii...trebuie să mergi cale de o viață și tot nu poți ajunge...Și acolo trăiesc oamenii.
Noi privim casele îndepărtate muți de uimire.
-Și oamenii aceia au și ei copii, așa ca noi? întreabă unul ceva mai măricel.
Stupoare generală: adică nu suntem numai noi, singuri, stăpânii lumii? Trebuie să mai existe și alții? Oameni? Copii?
Îi imaginam cu ochii minții ca pe niște personaje de poveste, cu haine strălucitoare și coroane pe capete, trăind în casele lor cu ferestre luminoase, cum nu s-au mai văzut altele. Eeeei, altfel de oameni, nu ca cei de pe aici, pe care îi știm noi, zi de zi: țața Valeria, obeză, gâfâind pe ulițele prăfuite ale satului, cu apa ei neîncepută în găleata metalică, femeia care mă înfricoșa pentru că oamenii șoșoteau că ar avea draci ținuți într-o cămără și era mereu căutată de fetele nemăritate pentru niscai farmece de dragoste. Măngușoaia, baba cu mâinile uscate de vrăjitoare rea, dar care ne vindeca de deochi pe toți copiii satului, ba și de ursită mai dezlega pe câte unii. Moș Isăcel, săteanul molcom, rănit în bătălia de la Sevastopol. Ostiță, nebunul, masiv, plimbându-se zilnic pe ulița ocolită de noi, cu mâinile la spate, cu capul în pământ, râzând unui gând încărcat de nebunie.
Alți oameni?
Dar ceva ne-a atras atenția în mod deosebit.
Pe culmea unui deal din mijlocul satului ce se picta în pânza zărilor îndepărtate, se contura, impunătoare, silueta unei clădiri neobișnuite. Era un conac măreț, cu turle înalte și acoperiș strălucitor.
-Acela e conacul, ne lămurește vecina noastră atoateștiutoare. Acolo locuiesc oameni cu nume de boieri și păsări măiestre.
Tăcem încurcați. Nu mai auzisem despre conac, păsări măiestre și nici despre nume de boieri.
Am privit mult timp conacul, ca pe o mare minune, și în seara aceea am adormit cu gândul să pornesc și eu cândva spre capătul lumii, să văd de aproape conacul unde trăiesc domni și domnițe și de unde se aud triluri de păsări măiestre, ca în poveștile frumoase pe care ni le citește, seara, tata.
Din clipa aceea, zi de zi, urcam movila anevoioasă pentru a admira tărâmul fermecat unde nu ajunsese încă niciunul dintre noi, ba începuseră a se naște zeci de legende copilărești, care din care mai neverosimile, dar care ne furnicau pe șira spinării.
Fiecare și spunea povestea lui despre conacul pe care îl zăream, ca pe ceva de neatins, îndepărtat și tainic.
Unii spuneau că în conac își are sălașul un vrăjitor care culege copiii de pe ulițe și îi duce în camere întunecate să se hrănească, noaptea cu frica lor.
Alții că ar fi al unui balaur care aruncă pe ferestre flăcări și te poate arde, dacă ești prin preajmă. Ba că ar fi al unui demon(ca mascați de Anul nou) care fierbe copiii într-un cazan mare.
Dar auzeam și povești frumoase, cum că ar fi locuit de fantome bune și că noaptea luna își strecoară lumina prin ferestre, luminând din plin încăperile întunecoase și că au loc baluri cu oameni sclipitori care dansează până spre dimineață după o muzică ce se pogoară pe niște raze sidefate, tocmai din ceruri.
După așa povești, multă vreme m-am gândit să pornesc și eu, odată și odată, spre capătul lumii, să văd cu ochii mei conacul impunător ce se-odihnea nepăsător pe dealurile satului vecin.
Să fi trecut vreo 2-3 ani de așteptare și iată-mă pornind furiș cu sandalele în mână, străbat drumul necunoscut, până ajung în satul cu pricina. Urc dealul cu inima pocnind ca o supapă ce dă gata-gata să se strice și mă trezesc în curtea mult visată.
Apăs cu mâinile, pieptul ce mi se zbătea ca o pasăre prinsă în laț și parcă așteptam flăcările să mă ardă prin ferestre...
Ferestre luminate, strălucite, domni și domnițe în haine luminoase? Nimic din toate astea...Mă aflam în fața unei uși masive din bronz a unei clădiri ruinate, părăsite. Eram tristă, debusolată. Unde se ascundea conacul ce-l vedeam în zare?...Lumea aceea de poveste? Ferestrele sunt sparte. Pătrund prin ochiurile plesnite de bulgării unor copii neastâmpărați, în deplină voie cerească, păsările ce și-au făcut pe aici adăposturi. Să fie ele păsările măiestre despre care povesteau copiii? Aș, de unde? Sunt niște biete, zgribulite vrăbii.
Mă simt extrem de mică la ușa imensă care pare să-mi zică ceva despre o tristețe ce sălășluiește dincolo de zidurile pustiite.
Auzisem despre copiii boierului Nicu, domni și domnițe...Camerele or fi fost pe vremuri calde și primitoare. Curiozitatea mă îndeamnă să aflu și parcă-mi lipește palmele mici și transpirate de emoție de mânerul ruginit cu forme frumos sculptate.
Sub apăsare mâinilor mele mici, ușa cedează și mă trimite într-o lume a umbrelor și a întunericului. Scârțâitul învechit îmi trimite furnicături pe șira spinării. Dar, stai, oare nu de asta am făcut atâta cale?
Pașii mei răsună a ecou spart. Salonul e imens. Aici aveau loc acele serate, cu muzică divină? Aici pogora lumina lunii pe ferestrele de aur, desprinzându-se direct din ceruri?
Și e atâta gol în jur...atâta jale între pereții ce parcă își strigă străbunii orgolioși, stăpânii satului, stăpânii lumii acelea mici care îi venera înclinându-și capetele ca niște dobitoace cu gâturile vârâte-n juguri.
,,Să știi că eu nu prea te-am respectat boierule Nicu. Nu. Niciodată. Chiar dacă mi se povestea, câteodată, cum bunicul te-a așteptat, zi de zi, cu caleașca pregătită să te plimbe peste moșie, să le vezi nevoile țăranilor și tu să îți admiri roadele muncii lor,,.
Tu îi îndrugai verzi și uscate. El doar te asculta ca cel ce știa că o să îți urmeze, odată și odată, deși nici nu gândeai că asta o să se întâmple vreodată.
Dimitrie a fost om răbdător, deși un răzvrătit, refugiat de peste Prut, ajuns la curtea boierului pe când avea vreo 18 ani, l-a slujit cu stoicism și când i-a venit vremea de însurătoare, a ales o fată din sat, nu prea frumoasă, ziceau sătenii, deși putea alege pe oricine, că era tare chipeș, mândru și plăcut prin „funcția” lui de om al boierului.

Dar asta gândesc abia acum despre neamul boieresc. Atunci eram doar fascinată de interiorul imens al salonului, de geamurile grandioase, de zidurile înalte ce parcă purtau pe umerii învechiți glasul unui neam apus.

Înspre peretele din față observ o scară din lemn masiv, spiralată, care ducea înspre camerele de la etaj.
Mă apropii cu pași mici. Speriată, urc scara mâncată de carii, cu trepte lipsă. Calc ușor să nu se rupă și mă trezesc în fața unui coridor lung și întunecos. Parcă s-a trezit în fața mea, deodată, o lume demult adormită.
De pe un perete, niște ochi sfredelitori mă privesc. Parcă ar purta în priviri acel reproș arogant, deranjați de prezența mea inoportună și neanunțată.
Și totuși mă apropii. E un tablou măreț, aproape în mărime naturală,îngălbenit și prăfuit, înfățișând silueta maiestoasă a unui om de neam nobil.
Se cunoștea asta după felul în care era îmbrăcat atunci când i s-a făcut tabloul: avea o redingotă impecabilă, un trandafir alb la rever și o privire semeață, fără de griji. ,,Conu Nicu,,- îmi zic, analizându-i fața osoasă, tenul palid, care probabil ascundea o boală fizică, încălțările erau dintr-o piele foarte fină și mâna uscată i se odihnea pe o masă rotundă pe care trona o vază cu flori viu colorate.
Deodată, parcă îl și văd cum coboară din tabloul învechit, îndepărtându-se cu pași nesiguri spre scara spiralată.
Cu siguranță, la ușă, îl așteaptă, veșnic și docil, vizitiul, în poziție decentă, cu trăsura mereu pregătită.
Mă întrebam cum i s-o fi adresând? Ce secrete cunoștea bunicul din viața boierilor? Cum de a fost un om atât de ascuns, încât nimeni, nici măcar bunica nu a știut de unde a venit, cine i-au fost rudele, dacă a avut legături apropiate: frați, surori, nepoți, unchi.
Nu. A fost doar o legendă care s-a perindat prin satul moldovenilor și a luat misterul acesta cu el în mormânt.
Merg și acum la biserică și mă rog, pentru el, în primul rând. A lăsat o moștenire destul de mare,pe care eu, ca ultimă moștenitoare al lui, nu am putut să o păstrez, dar a lăsat și un mare blestem. De unde l-a moștenit? De ce eu trebuia să i-l duc mai departe? Unde se va sfârși și eu unde pot să îl las?
Se povestea prin sat că boierul îl respecta mult pe vizitiul acesta taciturn și singur pentru dârzenia lui și pentru credința față de familia boierească, drept dovadă, când a aflat despre răzvrătirea țăranilor de pe celelalte moșii din apropiere, i-a făcut un document de donație și l-a împroprietărit cu foarte multe terenuri.
El, țăranul răzvrătit, fugit de prin locurile sale, gândea să lase ceva în urmă. O să își facă aici un sat al lui donând și rudelor apropiate ale nevestei câteva dintre pământurile sale.
Moșia lui Paladi, ce ironic. Un vizitiu sărac, venit de nu-știu-unde, fugar, o slugă de o viață a temutului boier, să moștenească un rang atât de mare.
Lumea aproape că nu își mai amintea de conu Nicu. Toți spuneau: mergem la câmp, la moșia lui Paladi.
Și plecau pe la pământurile lor, la câmpurile pe care și ei le-au primit când au fost cu toții împroprietăriți după fuga boierului de pe moșie.

Despre boier se povestea că a ajuns cu toată familia în Belgia.
Într-una din zile, dintr-o mașină luxoasă au coborât copiii și nepoții lui, răvășiți la vederea atâtor pustietăți și a atâtor ruine, în locul de vis al copilăriei lor, în locul acelei lumi sclipitoare pe care au părăsit-o cândva, de nevoie.

Dar eu îmi continuam vizita prin conacul părăsit, atrasă de o forță mult prea mare, o amintire sau o chemare a bunicului, poate.
Am intrat într-o cameră spațioasă și nu știu cum de încă rămăsese acolo o păpușă cu o rochiță vaporoasă cu multe volane și cu un păr bogat negru, cum nu mai văzusem până atunci.
Păpușa era cu fața în jos și m-am apropiat să o ridic.
Un miros de vechi și de stătut mi-a pătruns adânc în nări și, la atingerea mea, rochița s-a împrăștiat într-un mic nor de pulbere, semn că se măcinase în timp. Ochii îi lipseau. Poate și alți copii au mai trecut pe aici, ca și mine.
Mai târziu am aflat că, de fapt conacul era locul de joacă al tuturor copiilor din satul acela, unde eu voi învăța, pentru că sătucul meu era prea mic ca să mai aibă și o școală.
Noi, copiii ne-am chinuit cu noroiul, cu frigul, cu distanța de câțiva kilometri, ca să învățăm, cât de cât carte.
În altă cameră observasem o oglindă cu rama deosebită, frumos sculptată și mă întrebam cum de o fi rezistat devastării conacului de către săteni, dar oglinda nu mai avea nici un luciu.
Era ca o apă care a secat demult.
Câți s-or fi privit în ea, admirându-și strălucirea și chipul?

E târziu...
E timpul să mă întorc acasă.
Ai mei poate mi-or fi observat deja lipsa. Și totuși aud glasuri. Boierul se pare că a și ajuns lângă trăsură.
Vizitiul, Dimitrie, îl ajută să urce sprijinindu-l ușor.
Pornesc. Boierul e nerăbdător.
Bunicul privește în urmă, spre mine.
-Hai, Dimitrie, dă-i zor. Avem cale lungă de petrecut, zice boierul, tușind ftizic și scuipând bucățile de timp din vremuri de demult.
-Pornim, coane Nicu, pornim...
Ochii mei privesc înfierbântați.
Unde-au plecat?
Cine a fost bunicul meu, Dimitrie, omul cu fața de legendă, care se întrecea cu dracii, așa cum mai ziceau sătenii despre el.
Și tropotul de cai răsună-n mine ca un ecou pierdut:
-Trap...trap...trop.
Molcom și eliberat, timpul își măsura secundele nepăsător la durerea mea de mică vietate.
Aud cât mai clar vorbele lor:
-Dimitrie, tu crezi că stelele astea care strălucesc, or fi oamenii care-au urcat deja la cer?
-Or fi boierule, le-om ști și noi astea, odată și odată...
Se vedea că nu prea avea chef să se întrețină în discuții cu boierul.

E întuneric...
Toată copilăria mea a fost un întuneric lăptos, de nepătruns.
Drumul de la școală l-am făcut pe întuneric, singură și uneori îmi era frică. O frică amestecată cu un frig lăuntric.
-Mamă, de ce nu pot să merg și eu cu toți copiii la școală în satul cel de-aproape? Aici mi-e frică să mă-ntorc acasă. Drumul e așa de îndepărtat și e atâta întuneric. Din fântâna Vatafului aud cum se înalță în fiecare seară glasuri...Aseară, doi oameni au ieșit din ea și au venit cu mine până-n poartă. Mi-e frică...
-Așa au vrut cei de la sfat...Tatăl tău era un om respectat. Ne ajută și ei cum pot. Voi trebuie să mergeți mai mult, ca să luați bursă. Nu toți copiii pot primi. Ceilalți au părinți. Ei încă au un sprijin. Și mă sărută lăcrimând. Poate mă înțelege. Dar o înțeleg și eu.
Și vreau să nu-mi mai fie frică.
Când mă apropii de fântâna cu pricina încep să cânt dar să și fug, și-o țin așa, într-o fugă nebună, până în sat.
Când ajung pe movila lui Paladi, ridic pumnul mic, aşa, ca o învingătoare și strig:
-Puteți să m-alergați cât vreți, nu îmi mai este frică. Mama are nevoie de bani...Mama are nevoie de banii ăștia blestemați...
Și plâng, și plâng...
Dimitrie, omul cu fața de legendă, îmi șterge lacrimile cu mâneca aspră a rubăştii peticite...
Copiii din sat nu-mi mai vorbesc. Mă privesc invidioși și trebuie să le recâștig încrederea. „Banii nu au nici o importanță, îmi șoptesc eu neîncrezătoare, nici o importanță”. O să le arăt că sunt aceeași.
Daaa. O să le-arăt că mai pot să fiu în rolul principal, pentru mult timp.
Oooo, daaaa, am atâtea să le povestesc. Poate am să le spun despre „glasurile din fântână”. Despre asta o să le spun chiar mâine.
Luna îmi face cu ochiul:
-Mereu ai fost a mea, de asta te învălui eu în razele-mi de taină.
Mi-e frică de ea şi nu o cred.
„Nu plânge. Privește doar în sufletele care ușa îți deschid” așa gândesc și strig să mă aud.
Și dorm...
Dorm...
În locul meu visezi doar tu casă îmi sprijini tăcerea.

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...