mi-a crescut o mască de fluture

eu știu un loc aflat dincolo de
pleoapele aici mă dezbrac de trup
și mă scufund în ape tulburi dar
mi-a crescut o mască de fluture 
am antene străvezii te pot 
detecta de la adânci depărtări
aud bătăi înfundate în coșul pieptului de lemn
un oarecine îmi sculptează cu mișcări grabnice
mult așteptatul templu gothic -intrări secrete fără ieșiri
şi o să zaci pe tăblia subtrupului meu
cale de o veșnicie de la răsărit și până la apusuri
diadema de corali se sfarmă pentru tine
în străfundul mărilor zbuciumate ard
tămâia în candele de-argint
topesc lumânări pe buzele înfierbântate
sărutul aspru lasă urme
iau apă asfințită din izvorul
tălpilor mele și mă sting
mă despic în fulguiri de amintiri
încătușate-n vise de smarald
nu te-ntrista când
strâng în brațe visul
adun în mine flăcări
.....................................................................

amurgul sângeriu vorbește
în cuvinte înviate
pe bolta de argint
mi-a crescut o
mască încorsetată
de un fluture

groparul

m-am născut
atunci
când se despicau zorii
și în brațele de ramuri
mocnea cerul
acoperind zile
cu sânge cristalizat
de gintă latină

am chemat nisipul
să deseneze spectral
umbre
în noaptea regească

râul se retrăgea
în mine

primeam loviturile
de piatră ca pe niște
răsunete pustii
ale adâncului

(în casa cu tavanul
iluzoriu
luminile nășteau
foile albe
din gânduri proaspete)

groparul
cu pleoapele căzute
a început
cu degetele aspre
să-mi sape
dezgroparea

(și-n vechea piațetă
păpușarul mângâia sforile
cerându-mi
să mai stau
măcar o zi/
decor absurd
pierdut în întuneric)

în cafeneaua tapetată cu fluturi vii

te-am regăsit după îndelungi căutări
pe maluri de zare și în ape de gânduri
îți muști degetele cu sârg să-mi simți durerea
tremurând.

durerea mea are gust de sete și de pâine, fără
să știi îndoi ziua de mâine pe margini apeși jumătăţile
de visuri și adormi în tine cu palmele țesute în
suflările de vânt.

ceasul cinetic își mișcă limbile haotic, întreit
vibrează, vorbindu-ți despre râul morții cu fălcile
încrețite și ochii sfredelind în piatră ne cresc
cioturi de aripă în talpă, spinul se îndeasă lăcrimând.

stelele ne absorb pentru o clipă, suntem pauze de moarte în
mișcare, secunde obosite între un ding și un dang murim, trăim,
iubim.

mă-nchid în dosul unei paranteze punctate de ciocuri înnegrite
să nu văd corbii scuturându-și sunetul macabru,
te simți puternic și încleștezi dinții de castor în
ciobul dogorit de soare :-până la mecca drumul tăcerii este lung,
îmi zici și îmi presari în cale încovoiate semne, prea multe :???

și ploaia cade, cade peste mine cu gust sărat de însetare eu te
pierd, te caut în ipsosul ce ne-ntărește încremenind pe buzele-mi
spuzite surâsul tău de rege peste lumile de piatră trec apăsat: un secol
a
murit. noi mai urcăm o treaptă. eu îți adun amurgul în pumnii
spoiți cu ploi de bucurii și sfărâm bucățile de viață trecătoare.

mișc degetele înghețate peste tine, dar tu în2, fără să-ți pese,
șoaptele nopții pe margine de gând și tot îmbraci zadarnic zorii în
mozaicul razelor plăpânde murmuri bucățile de cântece serenice,
eu legăn icoanele cu îngeri. atlas ne crede iar nebuni. ..
...............................................................................
în cafeneaua veche, insalubră, doar umbrele noastre se apleacă din când în când ca să dezlege norii și iar se adâncește rana de pe umăr, dar e răcoare în casa asfințită, tapetată cu fluturii vii, ochii nu se-ntâlnesc, ci spun povestea
corodată (despre un el sau despre o ea), pierduți între un zâmbet fugar și-o nemiloasă mască

de granit...

upanișade

Nu trebuie să tremuri
e doar lumina
când se arată zorii
ea își strecoară mâinile
osoase prin ferestre
eu mă retrag
mă ghemuiesc foarte departe
frământ în palme lutul
amestecat cu roua
culeasă în cupe de micsandre
și-ți modelez aceiași Chriști
cu fețe suferinde și coastele străpunse
atinge rana și-ai să crezi
pe când viorile s-ating
vibrez
nu simți
și-mi scrii pe trup
Upanișade.

îmi plec fruntea de Medee

Misionara

Îmi plec fruntea de Medee

Sufletul te strigă-n limba
sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară,
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre,
mâna mea,de moartă-vie,
îi înscrie-n taină șoapte
și-o îndeamnă să reînvie…

Iar urechea se deschide
ca stăpân pe lumea largă,
fulger trist pe trupul tău,
unde ochi ascunși adună,
cum și-adună ochi pe coadă
întristata de păună.

Și prin gânduri trecătoare,
îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare,
să îți fac din ea, femeie.

noaptea își joacă ultima carte

Misionara


ce-aș putea să îți mai spun acum
când tornadele astea se răzvrătesc în mine
și mâinile de țărână mi-au ars
în lumina pământului tot pomenindu-ți numele,
m-am împiedicat de treptele altarului
ridicat în valea umbrelor (re)născute.

câmpul de bătălie era presărat cu
săruturi secate. înapoia buzelor putrezite
îți încleștai dinții, strângeai spada
și așteptai să ți se plece capetele,
ca într-o procesiune a morților de foc.

-da, dragul meu cu inima de jad,
noaptea își joacă la poker, ultima carte
și eu stau pe taraba sufletelor pierdute,
sub privirile hulpave ale mateloților nebuni
simt că nu-mi mai este frică.

tu îți rozi unghiile până la sânge,
între viață și moarte nu mai cresc sensuri de cuvinte.

simți?

limba mea îți pătrunde adânc în rana deschisă
pe unde ți-a ieșit un duh al nopții
(își flutura năframa purpurie)
îndemnându-te să îți aduni,
din zare,
în clepsidră,
clipele răvășite
pe masa sfeșnicelor întoarse...

cu pumnul în gură...

mie nu îmi mai pasă de oamenii care
îmi îndeasă pumnul în gură. pumnul lor, gura e
a mea. pot să urlu înfundat în mine pot
să strig cât vreau, ce vreau, când vreau
pot face merele verzi să-ngălbenească.

ei tot or obosi cândva. pumnul incert o
să desprindă din mine ura parfumată cu
mentă. vie o să se înalțe ca un abur, sus, cât mai sus.
există un dumnezeu pe care-l confundăm ades cu moș cărciun
cerându-i darul cel mai frumos, ambalat. nu-l știi până nu
îl desfaci de fundele stacojii . hârtie stălucită ți se dă
mereu și tu nu încetezi să ceri mult, tot mai mult. dorințele
sunt multe, nesfârșite.
visele se dau pe sub mâinile pline de negi, buboase.
...de-a gata, oblojite.

zâmbete ciudate(flash-uri)

Misionara

la cinema au început să se vândă zâmbete ciudate
achiziționate de la second hand. da. suntem prea săraci ca
să mai fabricăm și zâmbete. uzinele noastre au fost
tăiate pentru fier vechi și ar fi fost niște
zâmbete autohtone, curate, dar am dat demult faliment.

ochiul tău mă atacă suficient de puternic. ce zic eu, așa
cât să vezi prin mine orașele moarte cu bulevardele pustii,
iluminate chiorăște de lampadarele afumate.

eu cred că și cerul a uitat să mai plece și a rămas
sculptat la mine în brațe te simt alunecos și umed, dar
cred că vrei să-mi scapi și mă răsucesc năvod în
jurul tău ghemotoc de scamă îți duc docilă în spate
toate străzile astea înfierbântate pe care se
mai aud ecouri de pași fără de chipuri...

-e fata care a uitat să mai și moară, îi șoptește la
ureche o bătrână, nepotului, scuipându-i în sân și
făcându-i cruce creștinește pe pieptul încă fraged
ca un culcuș de șarpe.

înghit pe furiș metaniile și crucifixul de bronz.
mă așez cu spatele spre soare și spun cuvinte nedeslușite.
apoi, mă transform în catedrală grandioasă cu turnuri gothice,
îngerii ei coboară din vitralii așezându-se turcește pe treptele
imense spun rugăciuni și fac îndelungi plecăciuni către oamenii
de cealaltă parte. eu fac un semn de pace, fluturând steagulul
imaculat, printr-o orbită spartă.

-ai grijă, amice, ai grijă cum mă privești...
pentru tine am iubit și am urât, amestecând oameni cu broaște,
broaște cu păsări, păsări cu pești, peștii cu fluturi...și nu-mi
poți repeta la nesfârșit cu nu știu ce-i străpungerea
în ochi când ochelarii cresc în mine și liliacul și-a făcut un
cuib în coaste...

ce sete albicioasă...

ce sete albicioasă mă priveste
din adâncul genelor întoarse
pe dinăuntru îmi cresc mulțimile de ziduri
îmbâcsite cu alge umede grețoase acoperite
cu smocuri de iarba fiarelor uscată

am să îmi fac un lacăt ruginit
să îmi încui visurile cu mâinile
legate, cu ochii astupați, cu gurile
întredeschise ca niște fecioare uitate
într-un colț de templu cu fața spre
răsărit. aș vrea să îți lipesc zilele
în câmpul tabloului cu iele zălude să-ți
dănțuiască pe spate până or crăpa
zorii lângă izvoare

alături fluturii s-or plictisi de moarte
abandonați de o mână criminală în carpeta
îngălbenită se vor izbi cu capetele de
pânza putrezită încercându-și zborul prin
fereastra decupată

pielea ta de omidă cred că o să plesnească
bubuind năprasnic ai să apari inundând încăperea
întunecoasă cu lumina ta halucinantă și albastră

(Oooo, My God, i am a lost...i am an christian women, a lost
in the garden, in the dreams...in the mirror)

lasă-mă să îți ating măcar tâmplele
încărunțite și să fac toamna asta ștearsă
cu dosul palmelor să îți înmugurească

printre ruinele indiene lumina dansa legându-și
malurile cu gânduri și stele înecate în
suprafața alunecoasă și să nu îmi
spui că nu am existat pentru că atunci
chiar am să plec singură
goală și am să mă scald până la umeri
în zarea sidefată
n-am să îți mai cresc în chip de
narcisă mirosind a imitație
de viață

prin căptușeala de satin, simt inima...

și m-am închis în mine învârtindu-mă ușor
în inima pământului,
de unde puteam vedea ecranul uriaș,
pe care se plimbau, ca pe un bulevard iluminat,
îmbracate ca de paradă, tristețile noastre înviate.

ziceau că cea mai frumoasă e a ta. atât
de frumoasă, încât ei își uitau
numele prin labirinturi și
veneau să ți-o privească amănunțit, prin ochelarii
tridimensionali obrajii tăi păreau fără de fibră.

-o entitate vie, zicea cineva, îndepărtându-se ușor.

-ssssssssssssst! mi-ai zis punându-mi apăsat
palma de nufăr peste față îmi treceau
umbrele în arabescuri subțiri. aerul aici e toxiiic!
mi-ai strigat în ureche auzeam vuiete prelungi
dar nu te-aș fi lăsat să pleci. ți-am amputat
piciorul de stejar. nici n-ai simțit schimbarea
erai preocupat să (re)clădești aceleași
ziduri,
multe, multe, ziduri de oricefel,
de orișice culoare.

și de atunci, clopotul n-a încetat să bată. el
te-a convins că-ți sunt dușmanul. tu mă vânezi
prin jungă uneori mi-e frică sau mi-e frig
sau mă amestec eu
cu toate.

....(decor pustiu)......................................
pe un perete igrasios, imense clape de pian. se
scurge bach ravel vivaldi
bach
ravel


vivaldi
eu nu mai știu, prin
căptușeala de satin simt inima
cum bate sau îți bate...

zădărnicii(2)

malurile cerului se apleacă peste umbrele înserării
trecători cu gândurile pustiite își descheie
nodurile sufletului lăsând răcoarea să inunde valul.

unde s-au pierdut cărările? unde s-a ascuns zarea?

 corbii învârt aripile ca niște ciocli cu mânecile ridicate
invocând durere. apele tulbură.
 mințile se zvârcolesc . viață, soartă, destin?
întrebi plecându-ți capul și nu aștepți răspunsuri
 
o întrebare, două, ți-e destul cât să nu închizi ochii.

vise de diamant îmbrăcate în haine de tăcere.

pentru cine sculptăm izvoare? pentru cine eliberăm pădurile
încuiate în tablouri îndemnând turmele să pască?

zădărniciile astea nu se vor sfârși
niciodată. cineva cu mâinile aspre va schimba din când în când
decorul dar va lăsa destulă vopsea
ca măștile să se sluțească.

mulții așteaptă cu capetele aplecate convinși că
totul are un final...

înțeleptul sună cornul. se adună ploile-n vaduri și
obrazul meu primește lacrima să-l sape

chiparoșii despre depărtarea ta sticloasă

spuneau chiparoșii trăgându-și fularele peste obrajii stafidiți :
-o dragoste ca o lor ar putea face stelele să
nu mai clipească ar putea pune coroane pe
creștetul crinilor imperiali...

o dragoste ca a lor nu umblă așa pe aleile pustii cu
mâinile dezlegate ea răsună în catedrale somptuoase
multidimensionale
preface îngerii în fluturi galactici și
sapă aripi albastre în
blocuri de marmură.
.....................................................
auzi sunetul sinistru al două pumnale încrucișate? așa
(ră)suna atunci și dragostea noastră

ecoul-zâmbe închis sub buzele de plumb cum
ar putea să te mai rănească?
.....................................................
acum stau și tot măsor cu dosul palmei răsucite
dragostea mea care a uitat să crească.

ahhh, dragostea asta a mea-floare putrezită mirosind a moarte
uitată în glastră.



o las aici să îți țină de ură
până mă întorc în grădina cu chiparoși îmbâcsiți de insecte cu dinții
metalici să îți roadem din depărtarea asta a ta
rece şi sticloasă

îți amintești de sasha?

noi ne uitam la sasha nu cu milă ci
doar așa că aveam la ce da* lui îi creșteau ciudat unghiile ca
niște căngi și-atunci ne-am zis privind spre cer
o fi de la luna asta plina și-apoi privind
înspre pământ...sau
de la apa asta pură că
adică lui de ce nu îi cad frunzele și mai ales de
ce îi cresc așa unghiile când noi nu am mai fost
pe la salon de-un an

e drept sasha să stai așa fără să-ți pese și
să-ți mai crească și manichiura?
asta ne rodea...unghiile

invidia?

-invidia sau zavistia draga mătușii
zavistie zicea mătușa lui moș filip
eu așa o știu de când lumea da*
nu știu cum le mai ziceți voi astea de azi că
mereu ne luăm de generații

-văzut-ai lele pe-a lui nicodim?
aia de fuse pe la turci?
cică vru să aducă aurul *napoi da* se trezi c-un prunc
la gât cică îl cheamă
sasha că ăla (și a făcut cu ochiul spre acel presupus iubit complice) era de nem rusesc

-o, dooooooaaaaaaaaamne, că no fi ...
și baba scuipă un dinte peste masă...amestecat cu tot năduful care-i zăcea
de-o vreme-n piept(că n-avea lemne iarna era pe-aproape)

apoi mai trase un ochi pe la matilda că prea își strânse și-asta
cingătoarea și își mai atăta fudulă nurii băietanilor cu
tuleiele mijite abia pe deasupra
buzelor crăpate țărănește

da, lasă, o să-i tot vadă pe câte unul prin grădină și
l-or mai pomeni pe mort

cealaltă babă își suflecă rindeica și zise ce mai oameni
doamne ce mai oameni mai sunt și astăzi...

clopotul bătu nătăng un bing și-un bang iar
babele și-au făcut sfioase din sândură
o cruce mare(cu smerenie și aplecare)să i-o pună lui
sasha la căpătâi să-i țină de urât în astă seară luna nu
a mai răsărit

din nou pribeagă(răzvrătirea)

îmi șterg șiragul de mărgele
crescut în piele a nu știu câta oară
îngeru-mi izbește-n cuib
ar vrea să se oprească s-asculte glasul
fântânii care își deschide
fereastra înspre timp

legende cu păsări
prefăcute în oameni
slujesc Stăpânilor
etern
răsună glasul
stânca pleșuvă ocrotește puii
în palme cresc primii  fulgi de stea
grădina mi-e aproape și străină

dar las o vreme perdeaua trasă
aud cum mi se  sparge
ecoul strigătului risipit
în cercuri albe
îmi atârnă trupul gol
și-ncep să mă cutremur
din nou pribeagă

dau ocol iubirilor rotunde
șterg șirul de cuvinte
acoperit cu praf scobit
din vorbe fade
las aripa să se înalțe
în umbra vântului apus

de ce să fi plecat, arzând?

cum stam întoarsă pe partea stângă au
început să îmi zidească umbra pe sub perete în
râul cu apă violet:

-cristalină apă, i-am zis, când
m-oi usca sau când voi înseta tu umezește-i umbrei mele buzele de fum
și începeam a mă înălța fuior cu palmele și genunchii domnești ca
vântul să-mi despice ploi de curcubeu.


 (de ce nu... m-ai iubi?
ooo,
daaa,
măcar în zori/cum îmi spuneai de-atâtea ori)

-am crucifixele întoarse
-am flori
-petale înstelate
-sunt o statueie de porțelan
-port arma vieții/minotaurii pe frunte...

(de mâine o să îmi duc şi rădăcinile spre râu
tu să îmi calci pe urme
trupul meu îți va deveni complice)





-ia-mi doamne ramurile atârnate și lasă-mi mâinile lemnoase
întoarce-ți zborul pe distanțe tulbure și reci
chipul meu apare diafan
castelul tușeşte cu vălătuci de scame
şi pleacă zânele-n pădure să se scufunde în râuri
răcoroase de ceață argintie
în jurul meu toți fluturii au mască
i-aşa de straniu, mi-am zis,
de ce să fi plecat
arzând?
cu mâinile
de sub pământ
închisă în păcat?

ce a mai făcut azi sasha...

îl ştiam pe sasha
din copilaria cu picioarele crăpate
culegeam cu toţii umbre de peste deal
şi ne întreceam cu cecul într-o fugă nebună
până dincolo a lacrimat  chiar așa cum sta acolo
căzut una cu pământul cu picioarele prinse mătușa cartina
a zis plânge maică e la poatră și nu-l primesc ăia cică
nu a terminat studiile Acolo e maaare nevoie de
multă minte maică şi El nu mai este șiiiii
bietul saaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaasha l- a bocit bătrâna
înălțându-și picioarele aspre desculț peste râu
uite-l cum stă și acum cu un ochi aprins în frunte
cu sfoara aceea de lumină împrejurul gâtului
nu-i mai încape cravata
cum l-or mai întoarce așa zicea ea
aranjându-l mai bine pe masă că se ridicase puțin
nu știa cine-l strigă
-stiii, sasha , zic eu, prosteste,
uite, bunica a pus iar de mămăligă
stai
o să ne rugăm o să
alergăm prin păduricea de salcâmi
apoi faci doar ce vrei tu
asta faci
el doar a lăcrimat trei picături de sânge(sau mi s-a părut)
ce ştim noi
încă nu-s deajuns
ca să poți ajunge Din(colo) îți trebuie cizme
din piatră
nu glumă

când a murit sasha

am făcut semnul acela și sasha a căzut sfârtecat mi-am zis de
azi am și eu mortul meu
să veniți să-l vedeți are cizme ciocate și
pălărie peste pălării
e sasha. cum? nu v-am mai vorbit de el? lucra ieri la pompe funebre
împletea trandafiri din vene albăstrui.

și au venit cu toții la priveghi,

-wow, sasha, ce ciubote ți-ai tras omule! ce-or să se bucure ăia pe acolo
sau trupurile lor putrezite ce or să te mai miroase. și îl adulmecau și ei,
dar nu-i nimic.

-ia de-aici! și i-am dat mâna să mi-o ronțăie pe drum pe când își pregătea
plecare
cu picioarele înainte,
așa i-am zis, mereu înainte sasha, nu uita știi tu

am să pun peste tine un stat de var, apoi unul de ciment,
unul de var, unul de ciment, tot așa, înmulțirea e o adunare
repetată le ziceam copiilor și toți membrii(termenii) ei sunt
egali așa ziceam atunci,
nu știu ce aș mai putea zice astăzi, și
m-am aplecat muuuult peste el.
...
...
el?
...
...
...
care el?

pustiul lui cain

sunt moștenitoarea unui neam apus înainte
de a se naște corul copiilor uciși a cântat un te tedeum
până dincolo de timp ecoul lor încă rănește și scurge ochiului
lacrimi de fum ștergându-ne pe mâini cu sânge

omul?
da, omul-să fie mulțumit cu sărăcia lui, căci nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit...ne vorbește slavici prin gura soacrei lui ghiță trec soldații cu bocancii cadențați cu armele pe umăr mergem la luptă zic și cântă tot un te tedeum
înfundat în piepturile dezgolite
trageți
trageți cu o moarte suntem datori vrem să ne facem datoriile și-apoi să adormim pe brazdele sărate suntem români, noi, da, români noi...

și-atunci, mă-ntreb, mărite dascăl, de ce își varsă cain în mine deșertul de cenușă?
pustiul?
și tot regretul de la începuturi, uitând de abel și de mine de tine și de foc?

uitându-ne rătăcitori...
pusiul ah da pustiul doar el mă poate ajunge

simt corbii cum îmi dau târcoale și-mi croncăneau pe la ureche că-s vechea preoteasa din pretoriu ba uneori mi-aduc ofrande îmi spun dar știu că îmi pândesc lumina și ochii doar lumina nu s-a stins căci noaptea s-a topit demult în mine
............................................................................
-îmi vinzi gogoși, bătrâne!
apropie-te!
ține palmele întinse!
ia-ți moartea și du-o mai departe...
............................................................................
dar, stai...
...
-de unde vine ploaia asta verde?
...

arbore de tissa-ocrotit în românia

azi m-am trezit arbore
de tissa(ocrotit în românia)
chiar am simțit cum brațele
mi se înfig în obrazul cerului
ooo brațele mele de plumb
nu
au uitat să îmi bată
cuie în tulpina scorțoasă
(ca într-un sicriu proaspăt) de care
atârnau mesaje: ,,nu o atingeți,,  ,, o să moară și singură!,,
și chiar stau singură de
atunci pe aleea asta nu mai trece nimeni
din când în când vecinul de la patru plimbă 
oase în căruciorul albastru
să îmi adune tristețea
pe când televizorul
alb-negru transmite 
aceeași știre despre sfârșitul lumii.
dar lumea nu va înceta 
să se sfârșească îmi zic și
atunci vom fi atâția arbori ocrotiți
pe aceeaşi alee pustie

l-a văzut cineva pe soțul meu?

știi, despre mine se spun multe lucruri, dar
uneori când îmi zici pe nume îmi vine să mușc de
ai crede că-s nebună, nu-i așa?

uite, cât frumos se înalță ceața de pe râu,
îți ziceam, dar în gând surâdeam și mă vedeam
aplecată peste leșul tău atunci
m-am auzit cum te-am strigat
înspăimântată.
.........................................................................
-sunteți adoraaaabili domnilor, doamnelor, mai facem o dată cărțile? ireeeene, adu-ne ceaiurile! vezi tu pe acelea negre sau caută și tu altceva o
culoare care să ni se potrivească.

(irene era fata vecinilor. se îndrăgostise soțul meu de dânsa)
de atunci ne stătea mereu pe la poartă de aceea o chemam ca să ne
servească ceaiul ea știa așa de bine să aleagă culorile de aceea o și alesese soțul meu, zicea:

-uite, îmi place mult cicatricea ei de pe obraz, e specială, poate dacă ai sta să îți încrustesz și ție una, nu aș mai pleca mâine cu ea în malibu.

-scuză-mă, mon cher, dacă mi-o făceai îninte, așa, cum știi tu pe nesimțite, poate că
nu era o problemă, dar nu vreau să mai fiu lovită în ideile mele despre educație și chiar anunțată că mi se va întâmpla,
asta chiar nu aș mai suporta.

-eeeei, da , așa esti tu, încăpățânată. copiii să mi-i trimiți la pachet,
pe amândoi o dată, ca să nu plătim taxe suplimentare și poate că
odată și o dată o să îmi treacă sau poate o să-ți faci singură semnul pe...obraz
mie îmi plac femeile mai speciale, cum am mai spus, și ea, irene are și păunul acela
tatuat pe umăr. de atunci, nu s-a mai îmbrăcat niciodată.
nu o lasă păunul i se tot înfoaie pe de desubt.

nu sunt deloc supărată....

ce? când vezi nopțile astea minunate, te mai gândești că

există răutate sau ură pe pământ?

-hei, prietene, vino mai aproape...
ascultă!
ascultă-mă, tu să-ți urmezi întotdeauna inima...
oooooooooo, doamne, poate l-am învățat de bine dar
uite, niște viermi i-au și intrat pe sub coastă și au început să i-o roadă pe margine.

acum ce pot să mai fac?
eu credeam că i-am făcut un bine...

și-am stat amândoi chirciți în grădină cu gândurile bătute-n capse,
până am simțit că încep să-ți cresc pe dedesubt.

da. te înălțai așa și încercai să mă rumegi. te credeai deștept.
poate chiar erai, voiai să pari ironic, ascuțit, încrezut semănai
cu raj kapur aveai ochii lui, chiar erau ai lui. i-ai cumpărat dintr-un talcioc hindus.

ce mă privești de sus, înțelege : nu-s chiar nebună. voiam doar
să îți explic niște chestii lumești. da. să ți le spun
printre scânduri...
rânduri...
gânduri...
și rosteam substantivele comune de parcă erau ale mele proprii,
de parcă nu le mai rostise nimeni niciodată așa apăsat,
tot mai apăsat.

apropo, l-a văzut cineva pe soțul meu? sau măcar pe irene?
sau ... mi-a văzut cineva  copiii?...