de ce să nu mă minți?

Când întunericul ca o fantasmă, din înalt, coboară,
eu mă întreb a nu știu câta oară:

De ce când mă privești ,
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine-o mie de povești,
cu feți frumoși și zâne-împărătești?

De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se-aprind?

De ce când mă cuprinzi,
ne oglindim în nepătrunsele oglinzi,
și pasărea din suflet se înalță
pe dincolo de grinzi?

De ce când candele s-aprind în cer, văpăi,
eu tot mai cred că-s ochii tăi?

De ce când am fugit pe flori de piatră,
să nu ne vindecăm și noi
de rănile adânc săpate-n talpă
dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu nori de lacrimă curată?

De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu sufletul în dinți?

De ce aceeași nimfă întristată
ne tot șoptea povestea-i ferecată?
Povestea cu „a fost odată,
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?

Și tot așa m-aș întreba mereu,
de dragul tău...
de dragul tău...