Pe dealul de la Mileanca

  Vara, uneori, când se făcea duminică dimineaţa, tata ne îmbrăca frumos şi ne suia în căruţă ca să ne ducă la bunica de la Mileanca.
Era cea mai mare bucurie pentru mine, pentru că mergeam mult pe un deal abrupt care parcă nu se mai sfârşea. Mergean într-o linişte aproape nepământeană. Adia doar vântul, uşor, ca o pană de înger care parcă ne atingea din când în când pe spate. Îmi imaginam bucuria bunicii, hainele ei cernite şi obrazul ofilit de timp şi griji. Întotdeauna lăcrima când îl vedea pe tata şi îşi ştergea o lacrimă fugară cu un colţ ubmros al baticului:
-Ai venit, Nică, să mă mai vezi? Ai venit, dragul mamei? Dumnezeu să te binecuvinteze, pentru că nu m-ai uitat!
Tata trăgea căruţa mai la umbră, între copacii din livadă, dădea drumul cailor prin curte.
Caii parcă îi mulţumeau şi îi adulmecau mâinile cu boturile lor umede şi fremătătoare.
Tata îşi regăsea liniştea aici, la casa părintească şi casa aceasta cu cerdac şi lăicere pe laiţă era o adevărată oază de linişte şi de puritate.
Ograda era plină de verdeaţă proaspătă şi pomi.
De aici tata a adus şi acasă câţiva pomişori, iar acum aveam şi noi o adevărată livadă împrejurul casei.
Bunica vorbea puţin şi aşezat, şi ce plăcut răsuna glasul ei când ne striga de prin ogradă ca să ne împarte prune uscate.
Apoi, desfăcea cu mişcări line câte un borcan cu dulceaţă şi ne dădea câte puţin fiecăruia pe o farfuriuţă, lângă care adauga şi un pahar cu apă curată şi cristalină ca ochii Maicii Domnului.
Eu rămâneam cu ochii pironiţi de o icoana în care Sfântul Gheorghe se tot muncea să îl ucidă pe Balaur, dar balaurul devenea foarte puternic şi de fiecare dată când mă întorceam la bunica începeam a căuta din priviri icoana cu pricina. Mi se părea că Sfântul Gheorghe devenea din ce în ce mai vlăguit în lupta asta nedreaptă şi mă temeam ca nu cumva când voi reveni, peste timp, într-o anume zi, să văd în icoană chipul sfântului sfâşiat de balaur.
Suntem, încă, pe Dealul Milencii.
Tata coboară din căruţă şi mână caii cu îndemnuri domoale.
Număr paşii tatei: unu, doi, trei, patru. Am pierdut de mult numărătoarea. Acum mi se pare că aud bătăile inimii lui şi eu încerc din răsputeri să îmi coordonez gândurile în ritmul acesta sacadat.
Îngerul locului ne face semn să mergem mai departe, acum trecem hotarul.
Lângă mine e sora mea, Angela şi fraţii Ionel şi Ghiţă. Parcă suntem condamnaţi, cu toţii, la o îndelungă tăcere.
Din vârful dealului acesta fermecat se zăresc toate satele din împrejurimi.
Mă ridic în picioare şi număr satele pe degete: Neculcea, Galbeni, Balinţi, Tătărăşeni, Havârna, Başeu, Gârbeni, Drăguşeni, Scutari. Şi privesc fermecată întinderea aceea care mi se părea nefireasc de mare.
-Şi peste dealul celălalt, ce sat este, tata? îl întreb eu, arătând cu degetul în celălalt sens.
-Acolo e Vorniceniul, răspunde el, şi mă priveşte îngrijorat, dar stai jos ca să nu cazi...Acolo mergem noi la hram, la nişte neamuri care sunt de loc tot de aici, din Mileanca.
Brusc, îmi aduc aminte cum îi aşteptam noi, copiii satului, pe tata şi mama, şi pe ceilalţi unchi şi pe mătuşi, să vină de peste deal, de la hramul de la Vorniceni.
Ne bucuram pentru că ne aduceau cozonac şi sarmale.
Poveştile copiilor sunt din ce în ce mai înfiorătoare, pentru că unii, care vor să ne sperie, povestesc despre crimele care au loc, mereu, la Vorniceni.
-Acolo oamenii sunt răi şi te privesc aşa, spune câte unul care se încruntă caraghios la noi, şi..., continuă el, au nişte cuţite aşa de mari. Se oamoară unii pe alţii fără de motiv. Apoi, vine miliţia şi dă cu ceva prafuri până apare un film cu cel care a omorât oamenii. Miliţia îl duce la închisoare, dar apar alţii şi mai răi.
Eu îmi ridic gâtul cât mai sus, sperând să îl zăresc pe tata şi să îl sfătuiesc, atunci când ajunge acasă,  să nu se mai ducă la oamenii aceia aşa de răi. Aerul de pe Dealul Milencii miroase a depărtare, forfota lumii parcă s-a stins. Se aude doar clopotul bisericii satului cum se tânguie ca un bolnav.
Bunica e tot în biserică şi aprinde o lumânare pentru sufletul răposatului. Bunica mea nu a mai îmbrăcat niciodată alte haine, în afară de hainele ei negre, curate, mirosind a busuioc şi a mentă rece.
Pentru bunica, orice zi, oricât de tristă ar fi fost, era o sărbătoare, pentru că era un dar de la Bunul Dumnezeu.
,,A murit atâta de uşor, ne povestea mama, doar a lăsat capul pe o parte şi din gură i-a ieşit ceva, aşa..., ca un abur. Sufletul.,,