ploaie de păsări îndoliate

ploaia asta de păsări îndoliate părea să
mă înece și copacii își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate de petale ruginii  

 

sub asfaltul translucid trupul meu
se dispersa într-o puzderie de umbre
,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc
tulpina unei alge sughit mă umplu de lumină și de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas frunză aprinsă pe buzele copacului 

cu ramura din ceară

știu doar că mâna ta nu încetează să mă caute
orbecăind flămândă prin trupul în-smolit al nopții 

umblu cu picioarele desculțe cu pletele înstelate și 

parcă te aștept să mă îndemni să pătrund 

în umbrele tale de ceață densă

zidurile cetății nu mă mai pot recunoaște 

mă proiectează în timp cu unghiile ascuțite
lumina ne înconjoară și ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări cu ochii învăpăiați 

debităm până în zori formule matematice 

algoritmi absurzi de care
Nimeni nu mai are trebuință
.........................................................................
ploaia asta tomnatică de păsări îndoliate 

părea să mă înece amestecându-mă

în umbrele tale cenușii...