miercuri, 16 noiembrie 2016

ploaie de păsări îndoliate



ploaia asta de păsări îndoliate părea să
mă înece și copacii își ridicau neputincioși
brațele uscate ca niște veșminte
întunecate de petale ruginii  
 
sub asfaltul translucid trupul meu
se dispersa într-o puzderie de umbre
,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc
tulpina unei alge sughit mă umplu de lumină și de fluturi
nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
am rămas frunză aprinsă pe buzele copacului 
cu ramura din ceară

știu doar că mâna ta nu încetează să mă caute
orbecăind flămândă prin trupul în-smolit al nopții 
umblu cu picioarele desculțe cu pletele înstelate și 
parcă te aștept să mă îndemni să pătrund 
în umbrele tale de ceață densă

zidurile cetății nu mă mai pot recunoaște 
mă proiectează în timp cu unghiile ascuțite
lumina ne înconjoară și ne măsoară sentimentele de plumb
transformându-ne în resemnări cu ochii învăpăiați 
debităm până în zori formule matematice 
algoritmi absurzi de care
Nimeni nu mai are trebuință
.........................................................................
ploaia asta tomnatică de păsări îndoliate 
părea să mă înece amestecându-mă
în umbrele tale cenușii...

Niciun comentariu:

dincolo de umbră

desfac lanțul de după gâtul nopții mă aplec asupra aceluiași ecran-gigant luându-mă de mână cu toate umbrele mele da...