azi am să îţi scriu un poem în care
nu mai moare nimeni iar dacă
ți se va tăia respirația nu e steaua zimțata
a gerului ci e doar privirea mea
desenată în momente de tăcere ca o salbă
și mă aplec peste chipul înnegrit al nopții
așteptând buzele tale încremenite
care au atins cântecul meu
sirenele nu plâng niciodată
până dincolo de timp
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu