reflexii

se sfâşiau franjuri din perdeaua timpului
libelulele îşi îmbrăcau rochiile suave
şi se împodobeau pe tâmple cu boabe
străvezii de rouă
coborau înspre câmpia veşniciei
şi paşteau până la amiază în iarba fiarelor
în care se ascundeau speriaţi
îngerii albaştri

ochiul tău se deschidea alb
golit de iris
ca al statuilor aztece
şi atîrnai în gura cerului
prins de un cordon olimbical
deasupra pădurilor cu ramuri descărnate
în care forfoteau lighioane preistorice
şi-n frunzele copacilor albaştri
nervurile-ţi scriau cu dinţii nevăzuţi
răvaşe îndrăzneţe

eu mă ridicam pe norul de fum
până la tine
îţi lipeam fruntea de sânu-mi de ţărână
şi te priveam ca o fecioară
în ochiul gol
să îţi descopăr
dincolo
adevărata existenţă

pădurile sinistre se revărsau în mine
ca să mă umplu
şi-mi tropăiau pe suflet jivinele neîmblânzite
dar nu le simţeam ghearele înfipte
şi-ţi întindeam palma înfierbântată
în care mi se odihnea
l u m i n a
ca tu să-mi sorbi bucăţile de iris