vineri, 4 noiembrie 2016

cântecul lebedei



tabloul îşi desfăcea pânza 
în fășii se împărățea o ceață apoasă
peste hotarele luminii
auzeam cântul lebedei care îşi unduia trupul
lăsând sufletul să i se contureze 
în pânza zdrențăroasa
a mării se îneca soarele
o dată şi încă o dată
am făcut un semn al crucii
pe spatele lemnului
şi lemnul învia timpul 
suflând înspre gândurile care mă trăgeau
spre lumea pe care voiam să o las în urmă
carnea se desfăcea şi eu credeam că 
mi-ar încăpea o altă haină pe dedesubt
ba poate chiar sub pielea asta tăbăcită
care se desprindea fără mare efort
ca o crisalidă perfect uscată nefolositoare
gândurilor tale obosite

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...