tabloul îşi desfăcea pânza în fășii
se împărățea o ceață apoasă
peste hotarele lumii
auzeam cântecul lebedei
lăsând sufletul să mi se contureze fad
în pânza nesfârșită a mării
am făcut un semn al crucii
pe spatele lemnului
şi învia timpul
suflându-mi gândurile
care mă trăgeau înspre o lume
pe care voiam să o las în urmă
simțeam carnea cum se desfăcea
şi eu credeam că mi-ar încăpea
o altă lume pe dedesubt
ba poate chiar
pe sub pielea asta tăbăcită
care mi se desfăcea acum
ca o crisalidă perfect uscată
nefolositoare şi obosită
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu