sâmbătă, 5 noiembrie 2016

în ticăitul primei zile


nihil nove am spus eu pot sprijini cerul
cu umărul şi palma îndreptată ca o spadă
nihil nove îmi vei răspunde
dar în mozaicul ochilor mei
se privesc preotesele
(ca într-un cristal hieratic)
adună cuvintele risipite în temelii
pașii mei răsună spre o direcție precisă
se lasă-n voia celor care îi așteaptă
smeriți în catedrala coloniilor pierdute
în clepsidră pelerinii îşi spală picioarele rănite
din strană se înalţă un Te Deum
şi mi se pare că am intrat sfioşi
în ticăitul primei zilei

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...