în carnea noastră

sufletele noastre s-au scurs
prin porțile înserării
mă lipesc de pereții reci
unde nu se odihnește nimeni.

alături, omul stătea cu spatele rezemat
simțeam cum îi cresc rădăcini
asta era viața- simte vietatea ticăloasă
intrată fără de știință pe sub coastă.
și trage cu sete fumul dens care îi taie calea
în linii măiestre.

brusc lumânarea își arată limba ascuțită
vorbește despre proorocii mincinoși care or să vină
într-o singură noapte și vor șterge stelele cu degetele umezite

pe umăr atârnă cămașa însângerată
în dreptul coastei tribunii își cos ochii cu firele de foc
exact acolo unde a bătut ultima oară Ceasul Lumii.

haine cernite îmbracă. îngerii în ceruri
atârnă flori încercănate și își înfundă
urechile cu dopuri de fier
să nu audă cum scrâșnește cuiul
flămând în carnea Lui care a fost
și încă este
a noastră...