marți, 29 noiembrie 2016

catedrala sufletului meu

Catedrala sufletului meu


...Mă-îndrept spre tine pe cărări neumblate.
Îmi frâng hainele în povârnișul stâncilor de neatins.
Înalt strigătul războinic: -Hei, munților!!!
Mă dor încheieturile tocite în a voastră piatră!
Mă tulbură ochii goi ai izvoarelor din adâncul nesecat
din care se adapă, în miez de noapte,
trupuri mercuriene cu picioare de foc!

Luna îşi ascunde fața de femeie perfidă
îndărătul unui nor cernit ca o scurgere de jale...

-Aş bea apa cristalină din care s-adapă nemurirea,
Aş bea apă curată din pumnul lumii, zic.

O avalanșă de gânduri îmi curmă dorințele,
învăluindu-mă până în străfundul sufletului străin
ca o catedrală părăsită...

UNIVERSUL se metamorfozează într-un uriaș hermafrodit,
îndemnându-mă să beau apa vie din căușul palmelor sale
în care s-a născut oceanul neîmblânzit.

Mă strecor ușor, ostoindu-mi setea,
Mă las mângâiată de răcoarea valurilor înviate.

Azi, trăiesc într-un univers numai al meu...

Timpul îşi numără nepăsător nisipul,
îndesându-l cu lăcomie în gura clepsidrei nesfârșite.

Mă întreb dacă mai există undeva un țărm...

Pescăruși bezmetici îmi dau târcoale despicând cerul
cu fâlfâitul aripilor umede ca niște lopeți putrezite.
Mă privesc adânc priponindu-și pleoapele plumburii
în fruntea mea albastră de văzduh.

Apoi, se adună în stol, ca într-un sfat al bătrânilor de piatră
îşi acoperă unii altora pliscurile chinuite,
ca atunci, în copilărie,
când bunica ne pecetluiau buzele
cu palmele ei aspre mirosind a tămâie și busuioc.

Sunt fiica regăsită a oceanului neîmblânzit gândesc și 
îmi aplec genunchiul într-o rugăciune înălțată din catedrala sufletului meu.

Aştept.

Oceanul nu se încumetă să mă restituie uscatului,
mângâindu-mă în șoapte încărcate de o adâncă simțire.

-Trăiește, îmi șoptești apa cerului ca pe o resemnare.

Soarele trimite șăgalnic sulițe aurii,
conturându-mi chipul în nuanțe pământii.

Odihnindu-mă pe firul apei, în trupul de ocean, îmi scriu povestea
cu degetele înmuiate în aripa umedă a timpului
te-aștept cu florile de piatră crescute pe genele albite.

Niciun comentariu:

murmurul viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul viorii las murmur de stol în drumul rătăcirii chiar glezna mi se frânge a strigăt înăbușit pe țăr...