tu

numai prin mine poți zări cu urechea lipită de ultima mea coastă, sunete de trâmbițe și glasuri războinice izbite în poarta cetății învăluite în fâlfâit de aripi uriașe care taie văzduhul în forme hidoase.

a fost cumplit când nu ai mai găsit chipul femeii înfășurat în batistele de doruri.
a fost cumplit, soare, și acum ai putea să mă transformi în pasăre,
să desenez cu ciocul de foc sau buze moi,
crâmpeie din viața mea pe frunzele curgătoare.
dar ai putea să mă prefaci și în gigant miriapod, să trec, și
să îmi târăsc satul uitat în spinare.
nerostuitele iluzii și libertatea îmi tulbură distanțele
măsurate zilnic între colțul gurii mele și vârful mănușii tale
pe care mi-o arunci înadins la picioare.

ce ironic te-am iubit zic și
te-am urât și
te-am iubit și te-am...
apoi, m-am aplecat și m-am pitit cu fața întoarsă printre rânduri
stau și te aștept să-mi îmbrățișezi partea dreaptă a obrazului
scăldat în raza de piatră. dar între timp zac ghemuită în mine
așteptând fluturii galactici să-mi șteargă mâinile și
să îmi țeasă plapuma nopții cu trupurile lor moi
vor acoperi chipul meu de marmură
peste care ai trecut fără să dai socoteală.