scrisoare pe un papirus de noapte

pe foile nopții acesteia
pe care vântul o închide
cu o adiere înaltă am vrut să
îți scriu ca să mă cunoști așa cum
îmi crește adevărul viu în palmele aspre
încolțește din sămânța văzduhului cu
aripi ușoare și triste rodește de sub unghii
ca un râu învolburat cu
ușa deschisă a părere stranie
un fel de du-te vino mișcător vibrant
cu capul aplecat
în urlet nesfârșit slobozit din trupul
timpului tău pietrar/faur neobosit sacrificat pe
altarul lacrimilor mele pe care acum le închid
în petale negre de trandafir uscat
(parfum al hainelor de doliu)
trimit și ziua la celălalt capăt al abisului
să se adape din neliniștea cerului și
din buzele umede ale oglinzilor aburite
cu izvoare de arbori ivite iluzoriu de sub
pământul mamei acolo unde s-au înecat în apa adâncurilor
toate lebedele negre suspinându-și iubirile nevindecate
nu au știut că soarele poartă de veacuri moartea în pântece 
ca pe o pasăre fără de aripi cu creștetul rănit mult-aplecat
într-o veșnică chemare mângâind 
cu ghearele de foc umbra fumului stelar