Sunt singură în mijlocul oceanului de veșnicii.
Îmi suflu în pumnii înghețați:
Câtă frumusețe într-un univers de tăcere...
Întrebări fără un răspuns tresar în mine.
Oameni, cărora nu le-am găsit un loc în suflet
Mă privesc de la adânci depărtări.
Gândurile lor îmi cutreieră odăile interioare.
Cineva îmi apucă inima
Să o folosească drept ceas deșteptător
Pe o noptieră prăfuită să îi sune
În noapte amintirile adormite.
Trupul meu îşi schimbă culoarea...
Viaţa mi se scurge printre degetele înghețate.
Sufletul mă privește şi paloarea îl sperie...
Mâinile îi tresaltă şi îmi aruncă inima în palmă.
O privesc şi ea îmi spune o poveste pierdută în copilărie,
Despre un copil cu inima de gheată.
Mi-o apropii de buze...
Inima alunecă vertiginos,
Într-o senzație de nemaiîntâlnită plăcere.
Îmi învârt privirile în cele patru zări...
Câtă bogăție : un ocean de veșnicii.
Strig : aş sorbi un suflet să-mi împart cu el Veşnicia!
Ecoul îmi răspunde cutremurător : Veșnicia! Veşnicia!...
(Bogatul o să râvnească mereu liniștea săracului...)
Mâna ta încearcă să-mi netezească tâmplele încărunțite.
Camera e albă şi goală...
Ar mai încăpea aici,
O mie de suflete
Dacă şi-ar tăia aripile.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu