joi, 27 iulie 2017

Povestea cu „a fost odată,,

Când întunericul ca o fantasmă din înalt coboară,
eu mă întreb a nu știu câta oară:

De ce când mă privești ,
se sparg în cioburi durerile omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine o mie de povești
cu feți frumoși și zâne-mpărătești?

De ce când te ating,
păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se aprind?

De ce când mă cuprinzi,
ne oglindim în nepătrunsele oglinzi
și pasărea din suflet se înalță
până de dincolo de grinzi?

De ce când candele s-aprind în cer văpăi
eu tot mai cred că-s ochii tăi?

De ce când am fugit pe flori de piatră,
să nu ne vindecăm
de rănile adânc săpate-n talpă?

Dansând pe știma bălților de apă,
de parcă am dansa
pe o podea adevărată
ce-n zori a fost spălată
cu lacrima curată...

De ce să nu mă minți
că amândoi am fost cuminți
și ne-am iubit cu sufletul strivit în dinți?

De ce aceeași despletită nimfă întristată
ne șoptește în surdină
povestea toată.
Povestea cu „a fost odată
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?


Și tot așa m-aș întreba mereu
de dragul tău...
de dragul tău...

Niciun comentariu:

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...