elegiacă

când viorile tăceau sufletul
sufletului meu îi cânta

albastru cât mai departe de gând
puteam face minuni
ardeam diluată izbită brutal de un perete
mă proiectam peste alte ziduri
ca un tablou nedeslușit
încremenit
mă așezam gemându-mi rana
la adăpostul unor anoste clipe
făuritoare de nimicuri
și plămânii mi se umpleau răsunător
de o furtună lăuntrică îmbătătoare
mă simțeam carte tocită
cu filele în vânt ca o poveste
cu pagini vorbitoare.