Cad suflete

Cad suflete din cer,

ca o ploaie albastră de fluturi.

Le strig să se oprească o clipă,

să le destăinui visul de-aseară,

Dar ele cad, fără oprire,

și prima, și a nu-ştiu câta oară...

Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,

Le simt în inimă, în gând,

în toate.

Strig:

-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi,

Ți-am trimis-o să-ți aștearnă pe față săruturi,

cu aripi albastre-străvezii,

să te-întrebe dacă ochii ţi.s vii...

Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi înspre cer,

De ce taci şi lași, de veacuri ,

să plutească același mister?

Speranța îmi ticăie fruntea

cu zgomot de șoapte.

O pasăre roșie cu ciocu-i de foc

îmi cântă în strania noapte.

Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.

În talpă rănile mi-s grele

și timpul mi le vindecă mergând...

Răspund:

-Străină sunt, în astă noapte,

Îmi caut sufletul pierdut...

dar cântă, cântă mai departe,

prin geam, chiar astă-seară l-am văzut...