luni, 3 iulie 2017

cântecul păsării spin

Stam pe o stâncă fierbinte și pustie,
Soarele îmi biciuia trupul uitat,
Apa cânta haotic aceeași simfonie de la începuturi.

Cântam dintr-o frunză ca și cum aș fi cântat din flaut
fără să știu că ceea ce aud e chiar un cântec.

Priveam zarea și îmi șopteam: acolo trebuie să fie pământul
unde am trăit prea mult,
și-mi înălțam cântecul, în neștire .


Uitam chiar și de ceasul acela în care am fost
copac adevărat, cu frunze proasepete, cu ochi și buze.


Pe stânca pustie, care deacum era numai a mea ,
îngânată de muzica valului,
mă acompania o neștiută pasăre albastră.

Depăna povestea ei fară să mă asculte,
încercând să-mi acopere cântul,
amintindu-și de timpuri străbune, în care eu am izgonit-o...


Nu mai cunoșteam drumul care putea
să mă întoarcă la tine în acea noapte.
Îl căutam cu spinarea și mi-l luminam cu o lumânare
aprins-o înăuntru.

Știam că o să mă întorc pentru o clipă să-ți spun
despre pasărea cu ciocul albastru, ca de foc.

Era pornită spre tine,
pe drumul cerului.

Simte-i doar penele negre-albăstrui de mătasă,
ascultă-i cântecul,
dar n-o primi în casă.

Cântecul ei , e pentru mine,
aseară, l-am înălțat până în zori și până la stele.

Stau și acum pe stânca pustie , acum rece...
De umăr mă roade aceeași pasăre hrănită
din trupul meu, care a devenit pasăre vie.

Eu cânt cântecul păsării spin dintr-o frunză
ofilită și nu mai știu că au fost și altfel de frunze...

Niciun comentariu:

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă însetată a obosit inima nu i se mai deschide i se zărește numai ceasul şi eu stau în genunchi așteptând să ...