gura umbrei îmi vorbește în stihuri,
diminețile se întorc în amiezi despuiate
îmbrac hainele aride şi pietrele prețioase
se retopește aurul din cruci/ lemnul e încă viu...
dealul morii mă poate pierde-n asfințit
sunt chip de Ariadnă depănată
în ghemul legendar
firul mă toarce,
îmi țese pânza de păianjen
împrejurul gurii.
dar ascult cum se strecoară liniștea
prin uşile închise,
când se-aburesc obrajii
firelor de rouă
azi, degetele împietresc (vorbindu-și)
pe o imensă claviatură
uitată-n sunete rebele.
se-îngrămădesc în beznă ceruri
şi îmi creionează fața
cu o mână dezvelită
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ... -
Mobila Era o zi de vară toridă, dar nu semăna cu cele de astăzi, îmbâcsite de praf şi zăpuşeală. Până şi căldura acelor zile era mai uşor de...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu