nostalgii

Străină-i casa fără mine,
Iar satu-mi plânge-n pumni amarul,
Sporadic, ploaia vrea să mă aline,
M-așteaptă iazul să îmi torn în el paharul.

O, gânduri zbuciumate, adormite-n amintire,
În mine plânge-o lumânare,
Ce nu-și mai poate veni-n fire,
Și lacrimile-i arzătoare,în vad,
pornesc spre cimitire.

Doar morții-i simt căldura-rugă,
Și scot o mână descărnată în afară,
lăsând pierdute suflete să fugă,
Să se îmbrace-n noaptea ancestrală.

Simt inima ce mi se umple
Și-mi cântă-n coardă o baladă,
Eh, doar un suflet vrea să se alinte
Și-a început din ea să-mi roadă.

Hai, lasă-mi inima în pace!
Mai sunt atâtea suflete pribege,
Ce-ar vrea doar o secundă de iubire
cu a ta inimă să își închege.
........................................................
Se face iară dimineața,
și sufletele pustiite,
Se adună toate laolaltă,
Pe lângă lacrima fierbinte.

Sweet

Sărman pierdut, rătăcitor,
Pe drumul către casă,
Aș vrea să-ți fiu în nopți de ger
doar haina călduroasă.

Și-n zilele fierbinți , aș vrea
Să te umbrești cu mine.
Să-ți sting clocotitorul dor
Cu razele-mi senine.

Când stai târziu la masa ta,
Și te gândești la mine,
Pe masa ta aş așeza,
Tăceri cu doruri pline...

Şi noapte-n pat,când tu privești,
La urma ce-am lăsat-o,
Am coborât cu pas ușor,
Și gura mea pe ochii tăi am presărat-o

Iar vin

Vântule, ce ai cu mine?
Cuvinte bete, răsfăţate,
De ce nu mai zburaţi şi voi?
ca celelalte...
Şi vă opriţi la mine-n plete??

Mă înotc la tine,vechi prieten,
Precum se-ntoarce ciuta însetată,
Când ea, genunchiul îşi apleacă,
Şi de izvor se lasă sărutată...

Iar vin la tine-n frunte,
Să îţi las semn de doruri grele,
Şi dacă nu ai ce să faci cu ele,
Îţi scriu pe trup scrisoare...
cu degetele mele...

Să te mângâi pe suflet,
O stea să îţi aprind în nopţi senine,
Şi apa vieţii mele,
să curgă peste tine...

Chiar dacă slova ţi-e stingheră,
Eu îţi trimit cu adierea,
Scrisoarea mea ascunsă,
Înăbuşită şi tăcută,
mai tăcută ca însăşi , ea,
Tăcerea.

Dar totu-i trecător,
Și noapte-și cerne-n
veci ploaia de stele,
Iar ciuta moare-adesea însetată,
Pe când izvoru-și varsă vadul
cu plăcere...

Miros de busuioc

În memoria bunicii mele, Maria

Miresme noi de primăvară
Cu pomi plesnind a viață nouă,
Se-încumetă să iasă o bătrână-afară,
Să ia în brațe soarele, cu mâinile amândouă.

Se-apleacă greu spre iarba răsărită,
Dar șalele o încearcă a durere,
Ce prisosință e în astă primăvară,
Când viața din obraji îți piere.

Și sufletul de frig i s-a umplut:
-Unde-o fi visul meu de astă seară,
Să-l iau în brațe şi să-l strâng,
Să mă trezesc cu el în plină vară?

Nu văd o urmă în ograda mea,
Și vântul, cum mai bate-n poartă,
Copii zglobii prin curte aș mai vrea,
Să cânte şi să chiuie, ca altă dată .

Mărunta bătrânică intră-n casă
S-așază iar pe laiță doborâtă
Şi simte-n piept durerea cum apasă,

Nici păsările, speriate, nu mai cântă.
*
La ușa ei începe a-concerta un pui de gaie,
Iar cucuvaia-i întărește tonul.
Gândește bătrânica întristată:
-O, Doamne, l-a ce-ai mai dat pe lume omul?
*
Bătrânul ei din cimitir,
Îi face semn să nu stea supărată.
Miros de busuioc e-n casă și în sân,
Și simte, iar, durerea cum o lasă.

Un aer nou de primăvară,
O îndeamnă să uite de durere,
Să stea cu zâmbetul pe faţă,
Să simtă dor de viață, în tăcere...

Sărutul apei

În zile arzătoare și fierbinți,
Aș vrea sărutul apei,
Pe trupul tău de astru
să îl simți...

*
Să-ți potolească setea
Din suflet și din gând,
Cu tine pe cărarea vieții
Să mă trezesc peregrinând...

Spre locuri neștiute,
Acolo unde, se zăresc
adesea flori
cu trupuri nenăscute,
și suflete cu inimi supte...

Și mâini, și ochi, și ne-cuvânt,
Iar soarele-demonic
să uite focu-i ce se stinge
în inimă arzând...

Flori uitate

Singuratici, prin mulţime,
Purtând gândurile noastre,
Nu simţim cum trece timpul,
furând florile din glastre.

Flori de smirnă şi tămăie,
dăruite-n începuturi,
Flori uitate în parfumuri,
regăsite fără trupuri.

Drum în noapte

În tăcerea albă-a nopții,
Chem un spirit să nu uite,
Să m-așeze-n fața sorții,
Umbra...pasul să-mi sărute...

(Gânduri, umbre,visuri pline,
Drum își caută în noapte
Odihnindu-se în tine)

Râuri spumegând în valuri,
Brațele-și cuprind frățește,
Țesând mii de idealuri,
Iar LUMINA-le-însoțește...

Gândul tău coboară iară,
Noaptea sub crâmpei de lună
Culegi roua și răcoarea,
Care-n calea ta se-adună.

Sunt urma ta

Când munții falnici,
Fruntea în pământ
și-or apleca...
În urmă să nu calci,
pentru că eu...
sunt urma ta...

Și de-ți va spune cineva,
de mîine,
că nu mai sunt,
pe-acest pământ,
Tu să nu-l crezi...
și...să mă cauți..
în cuvânt...

Iar dacă-n nopți tăcute,
Te-ntrebi nedumerit,
de ce-am plecat,
demult..cândva...
Apleacă-ți doar privirea,
În ființa ta...

Și vei afla:
o casa cu chirie
mi-am luat în ea...
Și-oi locui aici...
discret,
Până mă scoți,
cu nepăsare.
din inimă...
din piept...

Dar dacă-ți cântă
sufletul în zori...
E pentru că ființa mea...
îți dă fiori.

Sunt flacără

Sunt flacără ascunsă în cuvânt,
Un susur aspru de izvor,
Și-aduc în cele patru zări răcoare.
Sunt norul tău ascuns după alt nor
Și-aduc în sufletu-ți ninsoare.

Ninsoare-n nopțile de mai
Cu flori de liliac la poartă,
Sau ploi de dor cu stropi de rai
Ce-ți plâng pe trup ca altădată...

Ninsori de gând
Cu raze arzătoare,
Și ploi de flori
Ce-ți cad pe trup,
îmbătătoare...

*

Sunt flacăra albastră din cămin
Şi mă răsfăț amețitor peste ruine,
Iar mâine-n zori de zi, te-oi încălzi
Cu amintirea unui vis frumos...
Doar că e visul cel din mine...

E tristă casa

E tristă casa când îi mor stăpânii,
Și buruienele îi cresc în bătătură,
Tu simţi durerea cum îţi roade osul mâinii
Şi gura ți se umple de arsură.

Spre seară , câinele în cimitir se-ndesă,
Ţărâna-ncepe să o scormonească,
Ar vrea să-şi ia cu el stăpânii,
Să-i ducă iar , pe toţi acasă.

Să-i strige numele uşor,să-l mângâie,
şi el să se aşeze la picioare, jos
Atunci, stăpânii lui , cu voie bună,
Să-l ia în braţe şi să-i dea doritul os...

Să simtă-n piept durerea cum se stinge,
S-audă încetişor un glas duios,
Să creadă că minunea-i săvârşită
doar pentru al lui suflet credincios...

Ești fericită?

Ești frumoasă...
Și păru-ți curge-n valuri ca un râu,
Alesul meu te-a luat aseară-n casă,
Și ochii mi-au secat ca arșița de vară un părău.

Ești mulțumită? Ești aleasă...
Și ochii ți-s o mare nevăzută,
Iubitul meu te-a luat la el acasă
și numai apa mării tale o sărută.

Trimisul meu din altă viață,
Îți pune ție diademe îngerești,
cu ele te răsfață...

*

Și-atunci, eu mai cobor încă o treaptă, în neștire,
Iar chipul tău devine-o amintire...

***

Ți-o mai uita vreodată frumusețea?
Să mă-întâlnesc cu el întâmplător,
Și el să-mi mângâie tristețea,

Să-mi șteargă lacrima îngropată în fior...

Imnul iubirii

Mi-oi aminti în altă viaţă,
Că încă nu te-am sărutat,
Şi apa tulbure-o să-mi strige:
pe EL l-aştepţi, nu l-ai uitat...

Mă voi întoarce-n zorii dimineţii,
În râu-n care m-am născut,
Apoi, în noaptea dintre vise,
Cobor răcoarea mea pe fruntea-ţi
şi cu ardoare gura ţi-o sărut...

E tristă dimineaţa fără tine,
Şi ziua din lumină-şi pierde...Mă cauţi?
Gândul tău se-ndreaptă-ntâmplător spre mine?
Câmpia ce ţi-am desenat-o-i încă verde?

De şi-a pierdut culoarea-n asfinţit,
Aşteaptă-mi iarăşi pasul...
Şi din înaltul cerului de sori
spre tine-mi îndrept glasul...

Şi-ţi cânt cu frunza din copac.
UN IMN PENTRU IUBIRE,
Iar dacă sufletul mi-e prea sărac,
Te chem din amintire.

Așa cânta un menestrel

Mai sufli tu
în floarea ninsă
de puf de păpădii,
pe zări pustii??

Îți mai atârnă dorul
În genele-nghețate?

M-aștepți și acum ,
în nopțile târzii,
Pe căi de nimenea umblate?

***

Așa cânta un menestrel,
Un cântec de iubire...

Iubita lui s-apropie ușor de el,
Conturul buzelor i-l desenează în neștire,
ca pe răspunsul mut,
ce azi se-întruchipează-ntr-un sărut...

 

Ceasurile au ticăit

Dansul umbrei focaliza privirile obosite,
Dincolo, mama aprindea lumânări în căldura sufletului,
Lumânările se reaprind și se sting în clipa genelor mele...

Umbra nu înceta să deseneze figuri fantasmagorice pe zidurile tăcerii.

Lumina se ascunde, mereu, jinduind efemerul dans...

Cândva, dansul lor se întrepătrundea într-un arabesc al zilelor și nopților.

Când s-a despărțit umbra de lumină?

Ceasurile au ticăit nebune,
ca niște inimi zbuciumate în căutare de iluzii....
Vlăguite, zac uitate în cascadă umbrelor...

Uneori, tata mai încearcă, în ascuns, să le resusciteze acele ruginite...
Limbile plictisite strigă timpul într-un glas șovăitor, pentru o scurtă vreme...

Mâine, tata o să-și fac din sfoară timp și o să-mi deseneze în culori acrilice viitorul pentru a mă proteja de umbrele negre ale trecutului...
Dar mai pot aștepta până mâine?

***
Păsările văzduhului măsoară, neobosite, timpul cu bătaia aripilor...

Când se face seara, își îndeamnă puii să se hrănească cu mană cerească.

Țipătul îndestulat vestește prezența Creatorului prin apropierea luminii.

Zilele capătă detalii nebănuite.
Ele-și opresc zborul și ne întreabă pe fiecare, în parte, la ce număr vrem să ne oprim...

Lumina încă se ascunde în colțul gândului poftind mijlocul sacru al umbrei.

În noapte, un stol bine hrănit ne înalță „prizonieri” în albastrul nesfârșit,
acolo unde cerul îmbrățișează pătimaș zarea...

Eu îți pot zări chipul în lumină...
Tu îmi poți desluși sufletul în umbră...

A câta oară chipul tău îmi acoperă sufletul dezgolit???

Tata îmi șterge cu mâna stângă fruntea îmbrobodită de sudorile trecerii,
cu dreapta nu încetează să-mi deseneze viitorul...

Povestea cu „a fost odată,,

Când întunericul din cer

Ca o fantasmă se coboară,

Eu mă întreb a nu știu câta oară:

-De ce când mă privești,

Se sparg în cioburi durerile omenești

Şi de-mi zâmbești, trezești o mie de povești

Cu feți frumoși și zâne împărătești?

De ce când te ating, păcatele se sting,

Şi-n inimi rugăciunile se aprind?

Iar candele pe cer de ard văpăi,

Eu tot mai cred că-s ochii tăi?

De ce când după umeri mă cuprinzi,

Ne oglindim în nepătrunsele oglinzi

Şi pasărea din suflet se înalță

Până de dincolo de grinzi?

De ce când am fugit pe flori de piatră,

Am retrăit povestea cu ,,a fost odată,,

Ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?

Și tot așa m-aș întreba mereu

De dragul tău...

De dragul tău...

Aievea

Din cupa străvezie de cleștar,
La umbra teilor de ceară,
Ne bem nestingheriți,
Iubirea de odinioară.

Iar vii ce muri-vor mâine,
Beau vin celest
În cinstea morților de ieri,
Şi mușcă dintr-o pâine.

Acum am obosit
Şi-aș vrea să dorm,
Uitată, sub castani,
Departe de cei vii
Măcar un pumn de ani...

La pieptu-i să mă strângă
Amețitorul somn...
Și ajunsă prea devreme,
La ușa liniștii să dorm.
Să dorm.

Dar gura ta cea pătimașă
Trezește ochii mei,
Şi-n brațul somnului
Nu mă mai lasă...

Aievea, trista-ţi mână
De cavaler medieval,
Nu prididește să-mi însemne
Păsări de legendă
Pe obrazu-mi
Veșnic pal...

,, Ți-s ochii așa de negri,,

Motto:
Hei, inimă de-a-pururea pustie,
Ți-atârnă doru-n gene,
Azi, zarea-îmbracă haina purpurie
Și sufletul tău geme...

***
,,Ți-s ochii așa de negri,,
și-o umbră diafană
îmbracă chipul tău...

Ca șarpele ce-și caută culcușul
printre frunzele uscate,
așa te caută,
prin vise,
gândul meu...

Dar nu-mi privi paloarea
de moartă dezgropată...
Sunt vie ,astăzi,
pentru tine,
chiar dacă viața
îmi pare-acum uitată.

Am genele din frunze arămii
și buzele de piatră.

Am brațele
din ramuri
uscate și târzii...
și pieptul
mi-e ca scoarța de copac
striată...

Întinde mâna
și îmi netezește fruntea
încărunțită...

Prefă-te într-o
mare-înspumegată
și lasă-mă
să-ți fiu iubită...

E jertfa iubirii

O lume de ape
inundă simțirea.
În inimi de jar,
o rază ca de foc,
aprinde iubirea.

Atunci, îmi trec și eu
trupul prin apă,
O ploaie eternă
din trupul mi s-adapă.

Și îmi aplec fruntea
în țărână,
de-mi simt prin coaste,
cum ea, iubita-ți albastră
îmi strecoară o mână...

Și-mi pipăie gândul,
și-n mine se rotește.
Vrea culmea nebună
Spre tine s-o plece.

Să strige spre tine:

-Privește! Sunt eu,
iubita din stele.
Credeai despre mine
că sunt azalee.

Alergi pe câmpie
cu pieptul desfăcut,
calci peste vreascuri 

Şi crezi că e prea mult...

E jertfa iubirii!

Mai las-o să crească...

În noi, ieri s-a născut...
și aripile-n lacrimi

Încep să umezească

Îmi simt tristețea

Îmi simt tristețea-n astă seară,
ca pe-o carte
ce își deschide fila
mereu în altă parte.

Aș vrea să stea o clipă
să mă privească-n față,
să-mi spună dacă o carte poate
cuprinde-n file o altă viață.

Să fie viața mea de vină
că n-are nici o filă?
Sau cartea mea stă-n gânduri
și se inundă de lumină?

Ar vrea să iasă din sertare
să se înghesuie-n tipare,
când aurul o crește în câmpie
și inima o să reînvie...

Și...stau așa hai-hui
cu sufletul pe față,
tot întrebându-mă mereu:
în care viață...
în care viață?

Dar tu mă-întrebi, Tristețe:
de câte ori ai plâns
în astă seară?

Eu număr filele din altă carte
și îți răspund: am plâns și prima...
și-a doua...și a treia oară...

Tu îmi apeși pe gură
bomboanele amare
și îmi zâmbești perfidă...

Îmi spui: sunt poame,
aseară  le-am cules
din pomul vieții tale...
pe-alt ram îți crește
poama cea sărată...

Tristețea blestemată.
Ridică mâna-i fadă
și floarea pomului
mi-arată...

De aceea-s tristă iar în astă seară
precum i-o catedrală părăsită....
Caut cuvântul printre rime...
Mi l-ai găsit chiar tu?
Să fie el,„iubită”?,,,

Este noapte

Iar o fee-și plimbă trena
Prin grădina fermecată,
Cu bagheta lucitoare,
Floarea crinului mi-arată.

Și cu mâna sidefie
Îmi dezmiardă fruntea albă,
Draga fee, diafană,
I-a crescut în păr o nalbă.

Dar de trupul ei subțire
I s-agață iedera,
Plânge macul în neștire,
Vrea să-i aibă inima.

Și-înrt-o caldă îmbrățișare,
Ea pe toate le adună,
Ţi le-aduce-n astă seară,
La fereastră să le pună.

 Eu le iau pe fiecare
Și le strâng la piept cu drag,
Le sărut cu a mea candoare,
Şi ţi le trimit în prag.

Vorbe

Vorbe bune, vorbe rele,
Supte-n gând de lacrimi grele.
Vorbe coapte sau ne-coapte,
Spuse-n șoaptă, nu în șoapte.

Vorbe care-ați fost uitate,
Îngropate, dezgropate...
Vorbe tandre de iubire,
Adormite-n amintire
Şi țesute fire, fire.
Vorbe ce-au urzit minciuni
Şi pe cap au pus cununi.

Vorbe pline, vorbe goale,
Strânse fin în călimare,
Ce așteaptă pana fină
Care vorba ta alină
Cu iubirea cea senină.

Tot mereu legați de gânduri,
Scrise-n rânduri, alte rânduri:
Rânduri-gânduri,
Gânduri-rânduri...

Vorbe calde, vorbe reci,
Întinzi mâna, apoi pleci,
Doar cu visul mă petreci,
Când prin gânduri îmi mai treci.

Nu-mi ascund nici azi mesajul,
În cuvinte preafrumoase,
Şi nu îmi îmbăt cuvântul
Cu spoială de petale luminoase.

Ci doar vorba mea din gând
O înalț acum spre tine,
Să te însoțească-n timp,
Până-n nopțile senine.

În Edenul pregătit

Urc o treptă,
înc-o treaptă,
zâna, ce-o aștept
de veacuri, îmi presară
flori de nalbă...

peste piept,
peste mormânt.

Simt bucățile din trupu-mi
cum se înalță
rând pe rând,
și se așază peste tine.

Noaptea albă ce-o aștepți
s-a pornit acum,
revine...
Lacrima din ochii tăi
se revarsă
peste lume .

Lumea lumii de lumină,
Mie luna-n astă seară,
mi-este luna cea mai plină.

Și aștept
doar trupu-ți dulce,
fără lacrimi,
În Edenul pregătit,
să-l pot duce,
fără patimi.

Să ne pregătim în taină,
fiecare,
câte-o cruce.

Apoi,
viii să se-închine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate,
mâna dreaptă de cea stângă,
lacrima să nu mai plângă,
să se curățe prin rouă,
gânduri,
ce se împreună
astăzi, două.

Trupul nostru,
refăcut acum, de mine
îl trimit, în dar spre tine,
ca pe un duh necunoscut
ce alăturea ne ține:
eu, cu umbra ta de gând...
tu, cu mine.

Și-om trăi nedespărțiți,
până cerul ne mai ține:
tu, ascuns la mine-n gând,
eu , ascunsă-n gând la tine.

Un înger

Un înger, iată,
a murit,
în adormire.
Iar altu-i plânge somnul liniștii
și-ar vrea să-și vină-n fire.

Un înger astăzi,
a murit,
în amintire.
Și eu îi caut trupul liniștit,
țesut cu zeci de mii de fire.

Un înger
aripa și-a rupt
la tine-n poartă.
Și te întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
o nouă soartă...


ca pe o haină de-mprumut
pe care nimeni n-o mai poatră.

Să-i fie haina lui,
de sărbătoare,
să-și apere doar oasele cu ea
și poate,,
lutul,
să-i mai simtă...
a ei răcoare

&&&

Un înger,
dimineață, s-a trezit.
Și te întreabă
de-ai gândit
că el,
aseară,
în miez de noapte,
a murit...

Reverie

Priveşte, iubite! E macul iar in floare,
Îsi strânge sângele-n obraz
Şi roua în petale.

Iar bobu-i cristalin de rouă
Te îndeamnă să mai ai răbdare,
O să-ti aduc în prag iubire nouaă

O să culeg din stele o floare a iubirii,
Îmbătată, astăzi, de-aroma fericirii.

Iar noaptea asta- noaptea noastră,
Și-a îmbrăcat doar pentru noi haina-i albastra.

Și-o lira rătăcită de-un vestic trubadur,
În drumu-i spre iubirea-i casta,
Iți cântă, azi, în piept, iubirea noastră.

Dar tu mă întrebi mereu
De ce nu simt ce e amorul,
Vreau să mă crezi, aseară,
Ţi-am răsădit în inima fiorul,
Nu ca pe un cuvânt anost,
De-o mână fadă tatuat,
Ci sacru,  aşa cum tu în mine l-ai uitat.

Și-acum aștept un semn de nemurire,
Să ştiu ca încă n-ai plecat,
Ci doar te-ai depărtat o vreme,
Să-ți strig eterna mea iubire
Cu sufletul și gând curat...

Şi mă întorc din drum,
Când însetezi de dor,
Să-ţi umezesc rănita gură
Ce tandrul meu fior.

Privește! E macul iar ăn floare
Şi îsi tremură pe fruntea noastră,
Umbra încărcată de răcoare...

Nu sunt doar vechea amintire ce-a plecat,
Sunt eu, iubita-ți neschimbată,
Ce tot te-am așteptat,

-----------Din clipa aceea

În nopțile senine şi târzii,
Te întreb dacă ți-e bine
Şi mă îndemni în dezrobitul gând
Să fiu la ceas de taină iar cu tine.

Te-ntreb și-acum, înduioșată,
De-ai vrea să luăm de la-început
Povestea mea, povestea toată,
Din clipa-aceea -îndepărtată.

Când mâna îmi strângeai măgulitor,
Şi îmi șopteai cu chip de piatră
Că-s giuvaer strălucitor,
Aprins în lumea mată.

Şi vorbele mi-s stele căzătoare
Pe lumea ta sau lumea toată...
Și-ai vrea să luăm de la-început
Povestea de-unde firul ei s-a rupt
...Şi am tăcut și ai tăcut, deodată...

De ce?

De ce e noaptea-întunecată?

De ce doar ziua luminează universul?

De ce am fost atâtea nopți plecată?

De ce n-am reușit măcar o dată
Clepsidrei să îi opresc mersul?
 

De ce conduru-mi de pribeagă

Își iuțește pasul spre zarea ta albastră

Ce îmi rănește talpa cea beteagă?
 

De ce nu ai deschide-odată poarta

Să-mi leg doar rănile şi-apoi,

Să îmi oblojesc și talpa.

Să ne unim odată soarta

Cu fila, testamentul, cartea

Sau cu cerneala nesecată

Eu să-ți fiu pana, tu să-mi fii pasărea 

Ce-am fost odată...

Dragă Lume

Dragă Lume

Dragă Lume, poți tu, oare,

Peste sufletu-mi de dor,

Să-mi mai ningi ca altă dată,

Mari troiene de fior?

Să-mi aduci o iarnă dalbă,

Cu zăpadă argintie,

Să-mi cobori un înger palid,

În cămașa-i aurie?

Diadema lui de ceruri

Peste mine să o scuturi,

Ziua-n vis și noaptea-n gânduri,

Am s-alerg s-aduc săruturi...

Şi cu mâna-mi de caise,

Flori de vis şi flori de nor

Pentru cei cu inimi ninse,

Le voi răsădi cu spor.

Firul sorţii

Bate ceasul înserării,
Gând ascuns se zbate-n tâmplă,
Vreau să scap de taina nopții
Dar minunea iar se-întâmplă.

Eu spun : nu, mâna de piatră
Scut o fac în fața lunii.
Mă îndeamnă spre visare
Tot ce n-au trăit străbunii.

Zbuciumate asfințituri
Ardeți suflete pierdute,
În tăcerea albă a nopții
Gânduri vin să se sărute...

Doar iluzii se frământă,
Căutând un loc sub soare,
Viața ta de mine-ascultă,
Și m-așteaptă răbdătoare...

Am spus nu, dar vorba simplă
Se topea-n acorduri fine,
Şi așteptai ca firul sorții
Să mă depene spre tine.

peregrinii de mătase

au început să cadă brusc îngeri răsculați

peste cerul meu tulburat ca o ninsoare abstractă

nourii luau forma inimii tale crescute

din adânc mă preschimbam în femeie de mătase

clovnul îi face cu mâna Lui Dumnezeu:lasă-I
să treacă spre orașul iluzoriu

iar noi chiar treceam timizi

ca niște gheomotoace prin care

se imprimau ploile de curcubeu

ne clătinam de la atâta lumină albă cerească

încadrându-ne buzele într-un unghi perfect

cusut cu sforile de primăveri izvorâte din a ta coastă

-topește-ne Doamne curcubeul sub ochiul stâng strig și

plouă-ne fruntea cu flacără de argint

și se făcea că era zi

și se făcea că este noapte

și se făcea...

Simbioză

Îmi va fi dor de tine pân` la stele,

Prietene al meu nocturn,

Las ție moștenire cântecele mele

Pe care-aș fi putut să le compun.

Şi-mi va fi dor de-întâia vară

Pe care ți-aș fi dat-o-n dar,

Şi-mi va fi dor de tine, iară,

Necunoscutule ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,

Rostind cu gura nimănui,

Şi-am să mă-ntorc, mereu, la tine,

Ca vorbele ne-vorbe să îmi spui...

Orbitei mele îi lipsește ceasul

Şi, iată, se învârte-amețitor,

Cătându-te, acolo, unde-ți este pasul,

În apa înviată a vechiului IZVOR....

Dacă aş mai avea un ceas

aş putea vedea soarele din ochii tăi
şi aş număra fâlfâirile aripilor
păsării care te poartă
în dangătul înserării-

Dacă aş avea ceasul
care-mi lipseşte din clepsidră,
aş putea să-ţi număr pe obraz
clipele care ne scriu povestea
risipită de albatroşii mărilor
cu nume de sori
şi chipuri de carte prăfuită...

Dacă aş mai avea un ceas,
ţi-aş opri zbuciumul,
şi te-aş aşeza
pe ţărmul grunzos, fierbinte,
doar să îţi privesc zarea
care ne desparte
de cerul înscris în zboruri frânte...

Dacă aş mai avea un ceas,
căutările m-ar picura în adânc
şi mi-ar lumina chipul
umbrit de catedrala duhurilor
care s-au golit în mine.
dezrobindu-mă,
să-ţi fiu ţie aproapele...

Dacă aş mai avea un ceas,
poate m-aş bucura mai mult
de tăcerile astea hodorogite
care s-au lăsat peste noi
ca o mantie cernită de cioclu...

Dacă mi-ai cere,
aş mai găsi un ceas,
pe care ţi l-aş aşeza
pe un perete de suflet
să-ţi ticăie
în nopţile grele...

E liniște...

Flacăra nu s-a stins,

Noaptea se oglindește tăcută
în strălucirea sabiei unui arhanghel....

@

Oamenii își ating urmele rănilor.
Petale de narcise cu gust de femeie
le îngroapă trupurile.
Miroase a putred şi a mucegai
de când s-a umezit luna cu lacrimi.

@

Frigul lovește peste față
o femeie numită de săraci
onestitate.

@

Grobianul își bate darabana pe obrazul rumenit,
cântându-ne cântecul orbilor
care au văzut când s-a născut adevărul.

@

Liliacul și-a zvâcnit ultima pâlpâire de aripi
în lampa uitată aprinsă....

Minciuna ne privește din întuneric pe sub uşă,
Se retrage prin perete
şi evadează în gândurile nopții.

Iar am uitat să îţi scriu o poveste
despre iarna aceea liniștită cu lună plină.

Sferele cântă

Sub scoarţă se naşte alt copac.

Sferele cântă.

O frumusețe tulburătoare
îmi decimează universul
în veșnicii.

Am aduc acasă
forma de viață
născută  din suflete sculptate
în stânci adormite.

În adânc,
mă cheamă oceane,
 E ciudat aici...
Încă un pas,
de aici începe
singurătatea:
tărâm al viselor pierdute,
al pașilor tăcuți...

Azi am parcurs o sută de ani.

Mâine mă voi opri la kilometrul zero.

Poimâine o iau de la capăt.

Geneza e o femeie
cu mâinile încrucișate
peste pântecele rodnic...

Mă agăț disperată
de umărul ei...

Umărul se risipește
în firișoare de nisip
care îmi mișcă involuntar ochii...

Bătaia cosmică mă va distruge
Se face frig. Sferele îngheață.

Întind mâna...
Nu mai e nimeni
dincolo de veşnicie...

iubire-n vechile cristale

Iubirea noastră a fost sfințită,

Ascunsă-n cupe de cristal,

De ochi geloși, de nimfeă otrăvită,

Pe același tainic piedestal,

Pe care însăși Venus

Îşi pierduse brațul, triumfal.

Și-acum, cu mâna-i atârnând de umăr,

Pe cer ne scrie legământ

De suflete îngemănate,

Pe care Pronia nu le desparte,

Ci, doar le-îndepărtează pașii,

Pe câte o alee solitară,

Ca mai apoi să le împreune calea

A nu ştiu câta oară.

..............................................................

E noaptea violetelor tristeți,

Şi lacrime albastre curg petale,

Doar pașii mai adună-n zori răzleți,

Iubirea-n vechile cristale...

Grinda îndoit apasă

Aprind stânca de sub valuri,

Chiar de apa strigă rece,
Focul meu se zbate-n maluri,
Umbra ta prin mine trece.

În zadar îşi cată calea,
Cuibărită spre lumină,
Grinda îndoit apasă,
Noaptea mea ţi-e mai senină.

Vina noastră-i împărțită,
Ea din trup fără prihană
Se hrănește adormită.
Din iubire diafană.

Trupul tău îmi stă alături,
Eu sunt stânca nemiloasă,
Ce s-apleacă peste tine,
Tu eşti apa răcoaroasă...

Doar făpturi cu dorul hrană,
TIMPUL ne-a ţesut pe geamuri,
Împietriţi în vechea ramă,
Făurită între ramuri...

Eliberarea

Pietrele s-au ros,
Picăturile ploii mele
curăță inima spartă.

Iarba-i mai bătrână decât amintirea.
Sălciile se scaldă în apa ochilor
Dansul scrie focul albastru.

Priveşte în tine!
Ţi-s ochii grei,
de din afară lumea te sapă
cu aceeași cazma tocită

Luna îşi face loc, se încuibă în tine.
Nu vrea să mai iasă.
Stelele o plâng, orfane.

Peştii te înoată
în amonte,

Deschide fereastra!
Urletul e știrb.

Mă citesc îngeri rătăciți...

 

Sunt vrăjitoarea cea bună,
În mine nasc păduri
și se îneacă râuri,
Sălciile își piaptănă pletele
în oglinda ochilor mei.

Mă citesc îngeri rătăciți.

Filele mele
sunt trupurile lor ...

În gura mea
se aud strigătele clipelor pierdute
ca într-un cimitir pustiu
din care morții au evadat prin crucile de lemn.

Nealinații își mistuie așteptarea
în ecoul sufletului meu...

Sunt gara
în care trenurile au capete de oameni,
Oamenii au trupuri vagone,
Îi călătoresc neobosiții corbi
cu ochi flămânzi
și aripile strânse împrejurul ciocurilor oțelite.

Sunt pomul facerii de bine,
Poame negustate zac
în ramurile-mi ce au fost cândva brațe.

Aș putea împărți fericirea:
Proptiți fruntea în spinii pomului din mine.
Mâna de va fi întinsă
vor curge roadele .

Sunt „VRĂJITOAREA cea bună”,
în mine nasc pădurile
ceruri de curcubeu...

Poveste albastră

E noapte albastră,

Și-ți bate în geam

Un fluture tandru

Izbit de un ram.

EL aripa-și moaie

În doruri și chin,

Trist, obosit, singuratic,

Cu tine închină

O cupă cu vin...

Avântă-te-n zare,

Şi întrece-te-n zbor,

Destinul și CLIPA

Privesc lin în ceață,

POVESTEA ALBASTRĂ

Ce-o scriu dimineață,

Forțându-mi aripa.

Ascultă şi strigă,

S-aude tăcerea.

Și pasărea/flutur îți cântă

Tăcut, mângâierea.