dacă o să ai răbdare

poate dacă o sa ai răbdare
o să mă transform în ploaie și
o să mă adun alături de fiare
la picioarele tale legate cu
fâșiile de piele netăbăcită
atunci cuvintele mele din cristaluri
s-or oglindi în infinituri de hârtie albă
lângă un desen de copil în care se privesc din toate părțile
oamenii de zăpadă se topesc și se scurg sub casele roșii cu acoperișuri sparte ca niște cușme dacice îndemnând săniile să alunece pe lângă râuri
pe tălpile lor boante și foarte albastre și
doamne încă ninge ninge liniștit și galben ca niciodată în românia asta plină de
te întrebi prostește la ce ți-ar mai trebui brațe în loc de ramuri când tot ce îmbrățișezi se usucă și iubiții tăi au plecat purtând pe umeri umezeala visurile tale parcă toate se adună la poarta cerului și bat se zbat zdruncinându-se
uneori ca și nourii amenințându-te că te inundă trist
dacă tabloul nu și-ar închide marginile
înramată nici nu mai exiști și nu e cale de ieșire
dar taci și te alături oamenilor de rând înghenunchind pe aceeași rană care a uitat să se închidă și uite chiar ninge feeric liniștit curat și galben peste coala de hârtie mâna copilului îți atinge grumazul
îți vine să plângi pentru că nu ai întrebat niciodată cerul
pentru cine bătea clopotul florilor când soarele uita să mai apară...pasărea
... izbește cu ciocul și-mi sparge fiorul care
s-a agățat disperat în sânii mei limpezi
și prima ca și a doua oară