când soarele clocotește
umbrele se pârpâlesc pe ziduri
e ziua în care îmi ești lacrimă
de jad strivită în gene de îmbrățișatea
de clește a înecatului ești lacrimă de mai
care udă ogorul asfințitului și inima amară
hei dorule albastru aprinde-mă iară
fiică a luminii nu-mi mai sufla în lampă
licuriicii s-au stins cu fire de iarbă pe trupuri
buzele tale s-au mistuit
de azi îmi vei fi râu
îmi vei fi piatră
îmi vei fi ochiul scos
cu vârful de lance
picătura de suflet curmat
alunecă tainic
oooo nenantzură căruntă/cămașă de scris
nu-mi mai scurma numele cu
lama tăioasă obrazul meu
brăzdat de urme adânci
atinge o poartă a cerului
cu rana pătrată
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
păianjenul îmi înfășura o pânză împrejurul gurii scuipând-o în grimase mă fixa hipnotic. amintirile începea... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu